Spații culturale nr. 49 (2)

Ștefania OPROESCU

Inscripţionări pe creier

Să ne imaginăm că-i tot una, că-i mai bine să stăm liniştiţi, să lăsăm pe alţii (nu mă refer la politici) să ne conducă, că avem de lucru, ce avem de gândit, ce avem de mâncat, de ascultat etc. Cam ăsta-i trendul actual. Să nu ne uităm prea mult în urmă, că trecutul e depăşit, să nu ne ducem nici în viitor, că oricum nu-l mai apucăm. După principiul Madam de Pompadour. Oricât am întoarce pe toate feţele tandemul cultură – civilizaţie, în picioare cade mereu ca Humpty-Dumpty a doua faţă. Sau poate o fi prima, încă nu ştim nimic sigur. Cert este că nu putem vieţui în afara timpului dat.
Generaţia viitoare se educă aproape singură. Cei şapte ani nu mai sunt cei de acasă. Sunt cei de la televizor. Harry Potter şi desenele animate pe Fox Kids au luat avans ca preferinţă în detrimentul Fraţilor Grimm, Andersen, Collodi sau Edmondo de Amicis.
Jocurile pe calculator au demolat vechiul puzzle sau naivele construcţii din cuburi colorate. Şcoala se adaptează, ce să facă. Mai puţină lectură, multă informatică, multă programare. Nu de alta, dar fără ele nimeni n-are nicio şansă. Nu-i timp de pierdut. Ne aflăm în aceeaşi dispută (recentă, raportată la scara istoriei) dintre S. Mehedinţi şi E. Lovinescu. Primul susţinând întoarcerea cu faţa la sat (nu ca primitivism, ci ca perenitate, aş zice eu, tentată să-i iau apărarea primului), cel de al doilea considerând acest lucru o eroare de tip retrograd. Timpul s-a condensat în grăbire, dându-i cumva dreptate lui Lovinescu. Coordonatele sunt altele, dilema aceeaşi.
Ne-am îndepărtat de natură (natural) şi levităm asemeni cosmonauţilor într-un spaţiu care nu mai are consistenţa solidului.
Nu am nostalgia trecutului, măcar dacă mă gândesc la bolile ce-au reuşit să decimeze sute de ani ţări întregi, în lipsa mijloacelor şi metodelor de control asupra flagelului.
Să nu neglijăm însă nici Hiv-uri, Ebole, H5N1 etc. Suntem mai apăraţi în faţa cutremurelor, valurilor ucigaşe, taifunurilor? Şi nici viruşii electronici nu-mi par mai blânzi (75.000 în 2005, de trei ori mai mulţi ca în 2004). Mă gândesc cu groază ce cataclism planetar ar produce o cădere a programelor care conduc totul, de la economie până la sănătate.
Se vor găsi cu siguranţă soluţii. După ce va fi pierit material uman cât în războaiele sau ciumele trecutului.
Dar, cu boala abuzului de comunicare, în pericol de a strica echilibrul vieţuirii, ce vom face? Ne vom adapta? Culmea, să-ţi duci laptopul în pat când faci dragoste (nu este banc, doar dacă presa minte ca să ne încurce şi mai tare minţile).
La ce bun, dar, să mai citeşti în copilărie Cenuşăreasa, sau în liceu Shakespeare, dacă, în final, ajungi tot la butada franceză – Boulot, Métro, Dodo? Cultura rămâne parcă tot mai mult un hobby sub aripa căruia se strâng neadaptaţii şi nostalgicii. De ziua lui Eminescu (vorbim de ianuarie 2006) un post de televiziune a făcut o concesie între îndelungi dezbateri politice şi ore de ştiri, înghesuind pe câteva minute (două-trei) un text grăbit mai ceva ca la reclamele de medicamente, urmat de o strofă dintr-o poezie, citită în grabă. Gata, ne-am făcut datoria!
Iar eu voiam să spun cu totul altceva, dar iată ce rezultă când mă grăbesc, venind de la serviciu cu un ochi pe televizor, cu altul citind presa şi cu degetele pe tastatura calculatorului.
Voiam să spun (scriu) că m-am născut cu foarte puţin timp în urmă – să zicem 1948, într-un sat fără asfalt, fără curent electric, fără acces la cultură altul decât şcoala primară, cu ore de caligrafie, cu liniuţe şi bastonaşe, cu peniţa muiată în călimara veşnic dătătoare de pete, cu sugativa improvizată din praf de cenuşă, înlocuită mai apoi de revoluţionarul PIC. Locuiam într-o casă având peste o sută de ani, al cărei acoperiş nu mai reuşea să facă faţă ploilor, aşa încât tata a decis că e timpul să construiască alta, mai sigură. A început-o din economie, a terminat-o aşijderea. N-a uitat, însă, să respecte nişte reguli: la temelie, a pus într-un colţ o sticlă cu agheasmă, la altul nişte bani (monede, desigur, din acel timp), la altul o sticlă bine uscată în care a scris numele fondatorului şi al familiei sale, iar în al patrulea o sticlă de vin. În această casă am crescut, în această casă mă întorc amintirile mereu, de mai bine de cincizeci de ani, lângă respiraţia mamei, ca singură naufragiată pe tranziţia dintre copilărie şi maturitate. Merg mai departe în amintire, primăvara, după ce mama văruia pereţii cu var stins în curte de la comercianţii ambulanţi strigând pe uliţele satului – var! var! (semnul reînnoirii şi al curăţeniei), urmați de ţigănci, care vindeau bidinele din păr de porc. Urma apoi marea prefacere a anotimpurilor. Spălam podelele din lemn cu peria de paie muiată în apă cu leşie rămasă de la fabricarea săpunului. Spălam şi mesele, şi scaunele, şi păturile, scoase în curte la soare. Spălam vasele de bucătărie cu nisip şi cenuşă, aşterneam apoi interiorul cu preşuri „din cozi” spălate la gârlă împreună cu lenjeria de in ţesută în casă şi călcată cu fierul vânturat în aer pentru împrospătarea jarului. Când totul era gata, puneam într-o cană flori culese din grădină sau din ţarină şi în acest decor veneau sărbătorile de Paşte. Cu pantofi noi, cu şosete albe, trecând pătrunşi de taină pe sub masa din biserică, având flori galbene de cuişoare într-o mână şi lumânarea aprinsă în alta.
Nu aveam detergenţi parfumaţi, nu aveam înălbitoare minune, nu aveam apă curentă, nici băi cu jacuzzi. Câţi mai ştiu în acest secol al vitezei cum miroase o casă primenită cu var şi leşie de săpun? Simt deja cum mi se reproşează fericirea în necunoaştere de cauză. Îmi asum dreptul la opinie, ca trecător peste tranziţii. N-aş fi făcut-o dacă nu mi-ar fi căzut în mână, căutând prin relicve de familie, un carneţel cu coperte roz al elevei din clasa a VI-a B pe care scrie (scrisesem) cărţi citite – nu din casă, că nu prea aveam cărţi, nu de la şcoală, căci nu prea eram înghesuiţi cu noutăţi în afara programei şcolare, ci de la biblioteca din sat. Printre titluri: Zînele din Valea Cerbului, Căpitan la 15 ani, Jurnal de călătorie (M. Maklay), Proverbele românilor, Sadoveanu povestind copiilor, Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa, Alexandria etc.
Recunosc fără jenă printre titluri şi Strada Mezinului, Şoseaua Volokolamskului, ba chiar nelipsitul Mitrea Cocor.
Echivalează acest carnet pentru mine cu simbolurile puse de tata la temelia casei noastre.
N-am urmat o profesie umanistă, deşi profesorul meu de limba română din liceu m-a îndemnat către atare preocupare de viitor. Studentă fiind la altă facultate prin anii 67-68 – m-am trezit atacată de un dascăl (doctor) că nu ştiam cine e V. Voiculescu. Pe cine să dau vina? Pe sistem, pe profesorul de limba română într-un sat din imediată apropiere a satului lui V. Voiculescu? Pe frică? Pe incultură?
Ce avea civilizaţia planetară de-a face cu viaţa cuprinsă între graniţele unui sat oarecare din România? Planeta îşi vedea de treaba ei cu răbdare şi migală, civilizaţia îşi urma cursul ascendent în teritorii nesupuse la cutume.
Locuiesc azi într-un apartament la bloc, am căldură, apă caldă, fără să merg să tai lemne în curte cu joagărul pe capra din lemn sau să car apă de la râu pentru igienă. Am acces pe internet la tot ce înseamnă civilizaţie sau cultură în secolul XXI.
Mă culc târziu, dorm puţin şi prost, mă trezesc devreme cu spaima pierderii locului de muncă, mă spăl cu Colgate sau Blend-a-Med, fac baie cu săpun lichid aromat artificial cu levănţică, mă parfumez cu Gucci, cumpăr pe drum un Croissant, mă întorc seara epuizată, intru pe Net să nu rămân în urmă, citesc ziarele, ascult ştirile, caut în librărie ultimele noutăţi în materie de cultură. Mă aflu într-un carusel al civilizaţiei, beneficiară a ei, îmbrăcată în hainele nostalgiei după natură.
După simţurile ei, după legile ei, după adevărul ei ca suport al existenţei noastre pe planeta vie, Pământ. Cultură şi civilizaţie. Temă veche, de mii de ani. N-am un răspuns pertinent la această întrebare. Are cineva?

FAPTE CULTURALE
Cenaclul literar Lira21

2017- ANUL OVIDIU
CONCURS DE POEZIE

Dedicat marelui poet latin Publius Ovidius Naso la împlinirea a 2060 de ani de la naştere şi a 2000 de ani de la moarte. Concursul de poezie lansat se va desfăşura pe parcursul întregului an 2017 şi se va finaliza cu o antologie de autori participanţi la acest proiect.
Pot participa scriitori români din ţară sau din străinătate, indiferent de vârstă sau apartenenţă la asociaţiile şi uniunile de scriitori, cu poezii de gen liber ales, vers alb, prozo-poeme, poezii în formă fixă, poezii în gen nipon, poezii umoristice, epigrame, pamflete. Câştigătorii, desemnaţi pe genuri literare, vor fi stabiliţi de un juriu alcătuit din personalităţi ale lumii literare.
Premiile vor fi în bani, cărţi şi opere de artă (grafică şi pictură).

Textele se vor trimite în mail adalachifor@yahoo.com, cu menţiunea CONCURS DE POEZIE: 2017 – ANUL OVIDIU, semnate cu numele real al participantului, un scurt CV şi o fotografie. Redactarea va fi în font Normal, 12 şi nu va depăşi 3 coli A4. (Primirea textelor va fi confirmată.)

Textele participante la concurs se vor trimite până la 30 iunie 2017 şi nu vor putea fi publicate înainte de desemnarea câştigătorilor. Jurizarea şi desemnarea premianţilor: 25 decembrie 2017. Antologia “2017 – ANUL OVIDIU”: 30 aprilie 2018.

Iniţiatori proiect „2017- Anul Ovidiu”:
Viorel Savin, scriitor
Calistrat Costin, scriitor
Petre Isachi, critic, istoric literar
Cristina Ştefan, scriitoare
Mioara Băluţă, scriitoare
Ioan Dănilă, istoric literar
Dumitru Brăneanu, scriitor
Ionel Rusei, editor
Liviu Chiscop, cercetător
Eugen Verman, ziarist
Grigore Codrescu, critic, istoric literar
Victor Mitocaru, scriitor

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
– jurnal de călătorie artistică în Canada –

Episodul 13

Marți, 24 iunie 2003, Hamilton

E ora 1 din noapte.
Cu o oră în urmă am primit un mesaj de la Titus. Îl reproduc:

Dragă tata,

Am citit ce mi-ai scris și cred că este cel mai lung e-mail pe care l-am primit vreodată. Mă bucur că îți merge bine și că te bucuri de niște oameni și de niște momente frumoase.
Eu am noutăți mai puține. Astăzi a fost ultima zi de clasă la facultate și am terminat cu bine. De acum, tot restul verii, muncă de la 7 dimineața la 3. O plăcere…. Noroc cu vioara care îmi ține de urât. Mi-am propus să studiez pe timpul vacanței măcar două ore pe zi, ca să nu îmi ies complet din mână. De o vreme încoace mă împac mai bine cu studiul. Simt nevoia să studiez și am o senzație ciudată de frică dacă se întâmplă să nu o pot face zilnic.
Wekeend-ul ăsta am fost la nuntă, la verișoara lui Crystal. M-am întâlnit cu ruda lor, senatoarea, care este o femeie tare de treabă. Am stat la masă cu ea și cu prietenul ei.
De ceva timp încoace sunt într-o stare ciudată, trebuie să recunosc. Simt că îmbătrânesc. Curios, nu? Faptul că m-am rupt de casă și de toată lumea mă face să mă simt nesigur câteodată. Parcă nu mai sunt eu, cel care se întâlnea cu prietenii în fiecare weekend, cel care o enerva pe mama și se certa cu Medeea. Se duc toate. E trist…
În orice caz, eu, de obicei, sunt mai optimist decât tine, așa că trebuie să mă țin pe poziție. Mă mai apucă și pe mine câteodată, ce să faci! Cum zici tu: mergem înainte!
Bine tata, păi cam atât pe săptămâna asta. Mai aștept vești de la tine. Încă odată succes și sănătate multă, dragă tata!
Titus

Am simțit nevoia să-i răspund imediat:

Dragul meu,

Eram pe aproape când am primit scrisoarea ta și, pentru că nu m-am culcat încă, mai adaug câteva amănunte de ultimă oră. Îți scriu și pentru că m-ai făcut să plâng. Simt o notă mai mult de duioșie, dar și de maturitate în ceea ce mi-ai scris.
Îndepărtarea de casă sigur că doare la un moment dat. Și faptul că n-ai mai putut să vii în acest an, plus împrejurarea că ne-am întâlnit pe meleaguri străine.
Ce putem să facem în viață decât să ne alegem un anumit drum, să cântărim bine dacă este mai bun pentru noi și să-l urmăm cu toată consecvența; chiar dacă aceasta înseamnă să ne rupem de ceva care ne-a fost drag odată, care era al nostru. E clar că pentru tine e mai bine unde ești și ești singurul din familia noastră care are alte perspective. Nouă, celor rămași în țară, grija pentru ziua de mâine ne-a măcinat viața și nu cred că ne va fi dat să scăpăm vreodată de această stare, de această umilință. Numai eu mai am câte o răbufnire și ceea ce am făcut și fac în acest turneu este un strigăt de deznădejde și de împotrivire la toată nenorocita asta de viață pe care ne-a fost dat să o trăim. Poate n-am meritat să avem numai atât în viață, doar pentru ziua de mâine. Încerc și eu, cu ultimele puteri, să am câte o bucurie în viață și, dacă se poate, să fac și altora o bucurie. N-aș vrea să fiu prăpăstios, dar s-ar putea să fie cântecul meu de lebădă. Adevărul e că mă simt tot mai rău. Acum nu este zi în care să nu fiu nevoit să folosesc spray-ul cu nitroglicerină. Uneori îmi e așa de rău, încât, probabil, dacă n-aș avea spray-ul în buzunar, aș face un stop cardiac. Totuși acesta va fi stilul meu de viață până în ultima zi. Dacă nu-mi voi crea și în continuare astfel de ocupații care să mă rupă de lume, aș reveni acasă cu toate necazurile noastre, prea bine știute, l-aș vedea zilnic pe iubitul meu vecin cu care ne-am războit trei ani pentru un drept care nu se câștigă așa de ușor, așa de normal, pe la noi, pentru că nu trăim într-o lume normală. Aș cădea repede în mai vechile mele crize depresive.
Poate ar fi frumos să închid o dată ochii pe o scenă.
Acum sunt eu melancolic și chiar fatalist. Și când te gândești că am început să-ți scriu tocmai cu speranța că nu-mi vei urma exemplul și că tu vei fi în stare să rămâi optimist și puternic și sigur pe tine. Tu ești în stare. Sper să nu moștenești sensibilitatea mea care nu poate fi decât păguboasă. Mie mi-a adus numai necazuri și durere.
În ce privește îndepărtarea de viața de acasă, de libertatea unui trai alături de prieteni și de inconștiența adolescenței, eu cred că era momentul să te detașezi, încet-încet. E vorba de maturitate, de asumarea unor obligații în viață, de conștiința ta de om adevărat. Dacă maturizarea începe să se producă acum, câte puțin, e bine. Eu recunosc că am fost un adolescent întârziat, o adolescență pe care am prelungit-o până pe la vreo 30 de ani. Mult timp am pierdut în viață pentru că n-am înțeles cât de valoros este timpul și cum nu se mai întoarce el niciodată. Nici n-am știut cine sunt cu adevărat, nu m-am străduit să mă caut, să-l găsesc pe cel dăruit cu anume înzestrări. Fiecare le are pe ale lui, dar cei mai mulți trec prin viață și dispar din ea fără să știe cine sunt. Acesta este, poate, cel mai important lucru de făcut: să-ți faci timp pentru a te cunoaște, cel dinăuntru, cel adevărat. Va fi mult mai bine pentru tine dacă vei reuși să încetinești această goană nebună a timpului, să-l umpli cu lucruri adevărate, cu realizări. Pe mine acest lucru n-a avut cine să mă învețe. Mama a murit repede și a avut o viață dramatic de nefericită. Tata și-a irosit el însuși timpul, în virtutea unor iluzii care, oricât ar fi fost de înălțătoare, pentru el personal au fost cu totul neproductive. Am făcut eu câte ceva bun în viață, dar am înțeles târziu că tot ce făceam nu era destinat să se păstreze, că erau doar izbânzi și bucurii de moment. Iată că numai după 50 de ani am și eu, cu adevărat, niște preocupări mai consistente, în stare să rămână, să contureze un semn al trecerii mele prin această lume. Închipuiește-ți câte aș fi putut să fac în viața mea, dacă aș fi pornit din timp la realizarea unor planuri ca acesta. Măcar aș fi putut vedea lumea întreagă. Mi-ar fi venit apoi alte idei, aș fi avut timp să le transform în realitate. Așa, am început să scot și eu capul exact în momentul în care mă lasă puterile. Dacă exemplul meu îți poate fi de folos, primește-l, gândește-te la mine și încearcă să înveți din greșelile mele. Și fii tare! Tu ești tare. Fii tare pentru tine!
Dragul meu, mă gândesc cu atâta bucurie la tine, mă mândresc cu tine, vorbesc de tine și arăt tuturor pozele pe unde trec. Știi că am luat un album de fotografii de acasă. A venit vremea în care nu am mai mare bucurie pe lume decât să vorbesc despre voi, să vă știu bine. Ca și mama, de altfel. Dar nu pentru noi, ci pentru tine trebuie să gândești și să acționezi în continuare, să-ți valorifici posibilitățile.
Dragul meu, băiatul meu, ești mereu cu mine. Întâlnirea de la Toronto m-a îmbogățit. Aș vrea să-ți fie bine și îți va fi bine, pentru că am întrezărit mai multă maturitate în ce faci. Ca să terminăm în notă optimistă, până în iarnă nu mai e mult și, dacă nu va fi să fie, să mai faci un drum până la Brașov, mai ajung eu o dată dincolo de ocean. Cu orice preț.
Te îmbrățișez, dragul meu. Inima sus! Va fi bine!
Tata

Intermezzo: după ce au trecut destule zile de la începutul periplului meu canadian, mi-am adus aminte că am primit și am scris mesaje care merită să fie reținute, pentru că fac parte din clocotul acestor zile, acestui voiaj cultural de largă respirație prin îndepărtata țară de peste ocean. Atunci când le-am primit, pe unele le-am pus deoparte, dar consider acum, după trecerea unor zile, că trebuie să le transcriu. În primul rând schimbul meu de mesaje cu directoarea postului meu de radio de la Brașov. Mă bucuram de prietenia ei sinceră.

Dragă Claudia,

Primul meu spectacol în Canada a fost un succes. Nu mai spun ce cuvinte mi s-au adresat la sfârșit, ca să nu spui că sunt lipsit de modestie. Reacția de după spectacol a fost unanim favorabilă. Nu s-au așteptat la așa ceva și nu mai văzuseră un astfel de spectacol. Este clar că nu mă fac de râs pe aici. După spectacol, strategic gândit de către gazdele mele, am plecat la o reuniune organizată de biserica românească „Sfânta Treime”. Acolo voi avea spectacol duminica viitoare și era bine să dovedim că nu suntem străini de acțiunile lor și participăm la ele. Vestea despre spectacolul meu ajunsese deja acolo, de la un spectator care venise deja. Acesta apucase să povestească ce interesant a fost, așa încât, la sosirea noastră, eram deja întâmpinat favorabil, iar preotul m-a anunțat la microfon ca pe un oaspete de seamă al acțiunii lor. Era un fel de discotecă, cu instalații sofisticate de sunet, cu mesele încărcate de bunătățuri, cu tombolă și distracții diverse. Spre deosebire de biserica din România, aici preoții sunt în mijlocul evenimentelor comunitare și chiar le generează. Preotul prezenta programul și trăgea din căciulă numerele câștigătoare la tombolă. E firesc să fie așa, chiar dacă nu este prea creștinesc. Preoții primesc de la statul canadian un salariu de 800 de dolari, ceea ce e puțin și trebuie să facă tot posibilul să crească numărul enoriașilor și contribuția lor la susținerea financiară a bisericii.
Am stat până la ora 24, am mâncat, am băut, am cunoscut o mulțime de români, unii chiar din Brașov. A doua zi, o altă idee bună a fost să ne ducem la o întâlnire a baptiștilor de origine română. Am făcut cunoștință cu pastorul Ardeleanu și l-am întrebat dacă nu este interesat să organizăm un spectacol și pentru copiii comunității. A fost imediat de acord și m-a asigurat de tot sprijinul, numai că, pentru a nu contraveni regulilor credinței lor, mi-a cerut caseta cu recitalul, ca să-l asculte și să știe ce se spune acolo. După aceea urma să hotărască. Mai mult ca sigur că nu va avea ce să comenteze la conținut. Am rămas la întâlnirea lor și iar am fost un fel de vedetă. Pastorul m-a rugat să vorbesc oamenilor despre mine, despre activitatea mea și, în final, s-au rugat cu toții pentru mine. Iată-mă ajuns să vorbesc și la baptiști. În urma impresiei pe care am făcut-o, astăzi sunt invitat la masă, acasă la pastor.
Tot ieri am fost și la altă biserică românească, cu hramul „Sfântul Nicolae”, unde părintele Dragomir este un om de afaceri în toată regula. Cu ajutorul enoriașilor, a cumpărat un spațiu imens în afara orașului Vancouver, cu o biserică gata construită, o estradă acoperită pentru orice fel de manifestare, cu pian, cu scaune așezate în semicerc, unde organizează cursuri de pictură pentru copii și alte acțiuni comunitare. Și aici am avut toată deschiderea, așa că am programat un spectacol sâmbătă, 7 iunie. Lucrul inedit este că voi juca chiar în biserică, pentru că sala socială e lungă și îngustă, improprie pentru intimitatea necesară unui spectacol. Așadar se pare că voi mai avea trei spectacole în zonă. Mă aștept ca numărul spectatorilor să crească de la o reprezentație la alta, pentru că veștile circulă. Deja îi știu pe unii care n-au venit la primul spectacol din neîncredere și acum s-au programat la spectacolul de la biserică.
Viorel Marinescu, un prieten și fost partener de teatru la Palatul Culturii din Brașov, trăitor în Vancouver, mi-a dat telefon astăzi să-mi spună că a rămas impresionat de prima reprezentație și că reacția tuturor a fost extrem de favorabilă. Copiii au reacționat excelent. Era lucrul de care m-am temut cel mai mult, dar acum nu mai am nicio emoție. Lucrul interesant este că la toate întrebările pe care le puneam și care făceau parte din spectacol, așa cum l-am conceput eu, interactiv, copiii răspundeau în engleză. Mai întâi n-am înțeles ce bâiguie ei acolo. Primul lucru era că trebuiau să recunoască cocoșul văzut de șoricel în curte. Ei spuneau cocoș în engleză și eu n-am înțeles ce vor când au început să strige cuvântul. M-am prins un pic mai târziu, când au recunoscut al doilea animal, pisica. Nimic deosebit în asta. Ba e o dovadă de integrare. O bilă albă pentru părinți. Mulți încearcă să nu-i înstrăineze de tradițiile românești, vorbesc cu ei acasă numai românește, dar îi încurajează să participe la toate activitățile organizate de școală, ca să nu se simtă marginalizați. Este o simbioză între română și engleză, un echilibru destul de greu de obținut, dar reușit de mulți părinți.
Ieri am fost la masă la editorul revistei românești și am pățit-o. Se mânca somon la grătar. Nu cred că am mâncat așa ceva în viața mea. Era așa de bun, că nu m-am putut abține. Am mâncat trei bucăți cât palma, cu mujdei și mămăligă, plus o porție de friptură cât o farfurie. Când au adus și înghețata de ciocolată cu alune de pădure, sos de arțar și sos de căpșuni, am mâncat câteva lingurițe și am simțit cum crapă pielea pe mine de atâta mâncare. Cu toate că o sorbeam din ochi, am fost nevoit să fac o pauză la înghețată, pentru că nu mai încăpea. Până la urmă tot n-am lăsat-o în farfurie.
Cum cred că realizezi, trăiesc și eu, poate pentru prima oară, o viață normală, în care gândul la ce mănânci și cât anume, nu se pune, n-are importanță. Toată viața mea am fost chibzuit la mâncare, pentru că socoteam de fiecare dată dacă îmi ajunge și pentru a doua zi.
Mâine începem să călătorim în afara orașului, iar săptămâna viitoare plecăm în Munții Stâncoși, unde sunt lacuri cu apă caldă și peșteri în care pătrunzi numai prin asemenea apă binefăcătoare. Începe să nu mai ajungă timpul pentru cât de multe lucruri se pot vedea.
Vorbesc cu Titus cel puțin o dată la două zile. M-a sunat și astăzi dimineața. Mi-a povestit că ieri a fost invitat de părinții prietenei lui la spectacolul irlandezului care are trupa aceea de dans teribilă (am uitat cum îl cheamă). Acesta a fost darul părinților pentru că fata a terminat facultatea. Te mai miri că al doilea dar a fost o mașină nouă? Amândoi vor veni să mă vadă la Toronto, care este la cinci ore de mers cu mașina. Pentru că vor fi deja în Toronto când voi ajunge eu cu avionul, ei mă vor lua de la aeroport. S-ar putea să mai vină o dată, atunci când voi fi în Hamilton care este și mai aproape de granița cu SUA. O să vedem împreună cascada Niagara.
Îți mai scriu în zilele următoare. Sunt atât de multe de spus, dar mai las și pentru acasă.
Să fii sănătoasă, să ai grijă de emisiuni și pe curând.
Te îmbrățișează
Adrian

Iată și răspunsul, venit la scurt timp:

Dragă Adrian,

Cred că la sfârșitul turneului tău o să pot scrie o carte de genul „convorbiri cu Adrian Munteanu”. Mesajele tale sunt deosebit de frumoase, de calde și de impresionante. Am ajuns la Brașov și mi-au spus colegii că ai trimis un e-mail și la radio. Trebuie să-ți spun că ei l-au tipărit și l-au difuzat, așa că toți fanii tăi sunt la curent cu toate experiențele tale canadiene.
Mă bucur foarte mult pentru tot ce ți se întâmplă. Spui la un moment dat că pentru prima dată în 50 de ani trăiești o viață normală. Dumnezeu te-a înzestrat cu un talent deosebit. Poate că până acum te-a supus multor încercări, a trebuit să suporți multe umilințe și nedreptăți, dar poate a venit timpul să primești foarte mult dăruind la fel de mult. Faptul că vorbești cu Titus atât de des cred că te ajută și mai mult și te face să te simți minunat. Este un tânăr care se realizează în viață, care este pe drumul bun. Știu că undeva, în adânc, îți este sufletul greu din cauza Medeei, dar vei vedea că totul se va rezolva și Medeea își va găsi la rândul ei drumul în viață. Sper că totul e bine acasă cu doamna Munteanu. De când Medeea vine doar duminica, nu prea mai am ocazii să ne vedem și să stăm de vorbă. Îți amintești că înainte de a pleca, înainte de conferința ta de presă, ți-am spus că vreau să stau de vorbă cu tine. Nu am mai apucat, pentru că eu am fost nevoită să plec. Acum însă trebuie să-ți dau o veste, deoarece nu ne vom mai vedea un timp destul de îndelungat de acum încolo. Atunci când te vei întoarce, eu nu voi mai fi la Brașov. Plec pentru cel puțin un an în Olanda, la Media Academy of Hilversum și pentru stagii de practică la Radio Rijmond și Radio Nord Holland. Am primit viza chiar astăzi, așa că tu ești primul din redacție care află. Le voi spune și colegilor joi dimineața, înainte de a pleca la Târgu Mureș, să-mi închei toate socotelile. Am așteptat mult momentul acesta, demersurile le-am început de mult, dar au durat foarte mult. Și la ei este destulă birocrație. Și, ca un făcut, am mai primit o ofertă de muncă în Constanța, adică la mine acasă, răspuns pe care îl așteptam de mai bine de un an, dar abia acum a venit. Ironic, nu? Acum nu mai am nevoie de nicio ofertă. Mi s-a îndeplinit visul de a studia iar în străinătate și de data asta chiar pe domeniul meu: jurnalism.
Așa că mesajele tale le voi primi cu și mai multă plăcere. Ba chiar atunci când mă voi stabili am de gând să facem cumva să vii în Olanda. Există două biserici ortodoxe românești, una lângă Amsterdam și alta lângă Roterdam. Și sunt mulți artiști, inclusiv Ștefan Hrușcă care a fost chiar de 1 Decembrie, anul trecut, cu colinde românești. Încercăm și poate iese ceva frumos. Deocamdată nu știu cât de mari sunt comunitățile de români, dar voi afla.
Aștept în continuare mesajele tale, chiar și după ce te vei întoarce!
Cu drag,
Claudia

După câteva zile a urmat alt schimb de mesaje

Dragă Claudia,

Am lăsat câteva zile să te dezmeticești. Nici acum nu știu pe unde-ți clătești ochii și dacă ai început cumva să intri în mirajul altor zări. Stai liniștită, vezi-ți de ale tale și când vei avea timp îmi vei scrie și mie.
În această seară părăsesc, cu regrete și cu speranțe, Vancouver-ul și voi ateriza la Toronto. Cu regrete că n-am văzut chiar tot, dar am văzut destule, am înțeles destule. Ultima călătorie a fost cu feribotul în insula Victoria. M-am plimbat timp de trei ore printr-o fascinantă grădină botanică, am văzut clădirea parlamentului regiunii British Columbia și am străbătut arterele de un pitoresc aparte, îmbinare între tradiție și noutate, ale localității Nanaomi, cu rezonanțe indiene. Am văzut stațiuni montane și stațiuni balneare, râuri, cascade, lacuri, parcuri imense.
Românii de aici au ce mânca, dar nu au nimicurile existenței, nu au praful de la țară, strachina așezată în mijlocul mesei din care mâncau toți ai casei, pâinea proaspătă și bună, jocurile simple și adevărate, gustul apei, al brânzei, al fructelor și legumelor. Nu m-am așteptat, dar constat că tare le e dor de toate acestea. Până și cel care nu voia să audă de muzica populară, o pune acum în disperare, în mașină, acasă, în singurătate și în colectivitate. Orice, numai să sune românește.
Probabil vei întâlni și tu pe acolo, în grade diferite, cam aceeași situație. Se pare că pentru orice român, indiferent de motivul plecării din țară, a trăi în diasporă nu înseamnă raiul jinduit. Mie, în calitate de călător, îmi e încă greu să înțeleg acest lucru. Probabil dacă stai definitiv, dacă depășești noțiunea și starea de turist, începi să gândești și să simți altfel. Frumusețile locale se estompează, devin obișnuite, dificultățile sporesc angoasa. Eu încă privesc în urmă fără regrete, știind că mă întorc acasă, într-un spațiu în care poți primi atât de multe săgeți otrăvite înfipte pe la spate și atât de puține gesturi de prietenie dezinteresată și de normalitate.
Privesc cu speranțe și bucurii înainte, pentru că simt gustul aventurii. Mă întâlnesc cu Titus pe aeroportul din Toronto. Ei mă vor aștepta și vom merge împreună la un apartament pe care un român amabil ni-l pune la dispoziție. Va fi greu, dar și interesant. Am avut până acum patru spectacole. De acum mă așteaptă alte zece schimbări rapide de localități și mijloace de transport. Voi vedea atâtea alte minuni. Măcar dacă mă gândesc la cascada Niagara. După toate acestea, dacă am ajuns eu până aici, constat că lumea nu e chiar așa de mare.
Îți mai scriu. Succes în tot ce faci!
Te îmbrățișează
Adrian

Dragă Adrian,

Am fost cam tăcută în ultimul timp, dar am circumstanțe atenuante. Am ajuns la Constanța acum o săptămână, după care am zăcut câteva zile din cauza unei răceli. Vreo două zile nici nu am putut vorbi, atât am fost de răgușită. Dar acum mi-am revenit. După ce am despachetat, acum împachetez iar, pentru că sâmbăta viitoare voi pleca spre Olanda pentru un an întreg. Între timp încerc să rezolv problemele părinților mei. Nu sunt foarte multe, dar sunt foarte profunde și îi afectează foarte mult. După cum am bănuit acum câteva luni, în procesul cu casa avocata noastră ne-a făcut dovada clară că a fost mituită de partea adversă. M-am bucurat că am fost acasă, pentru că am avut timp să repar unele lucruri. Acum avem un avocat nou, cu recomandări bune, inclusiv pentru onestitatea lui, însă nu spun hop până nu sar groapa. Apoi am vorbit cu corespondenta de la Adevărul, de aici de la Constanța (am aflat că ne cunoaștem din liceu) și a și început o investigație jurnalistică. Aștept un telefon și de la Evenimentul Zilei. Nici de data asta nu vreau să mă entuziasmez, însă vreau să spun că toate aceste măsuri au dat puțină speranță părinților mei și puțină încredere. Au început să simtă că nu sunt singuri în lupta aceasta. Pe de altă parte, mama trebuie să facă față unui alt proces, intentat de unul dintre frații ei. Suferă foarte mult că propriul frate a putut să facă una ca asta, însă trebuie să meargă mai departe. Toate aceste nimicuri devin un bolovan mare și acest bolovan ai impresia câteodată că vine peste tine și te face una cu pământul. Ceea ce vreau eu să fac este să opresc bolovanul și apoi să-l distrug, dar durează. Chiar dacă plec, voi fi în legătură cu avocatul mai tot timpul, iar pe ei voi încerca să-i protejez. Dar, destul despre mine.
M-am bucurat foarte mult să aud că succesul tău este din ce în ce mai mare, că din ce în ce mai mult lumea vine la spectacolele tale și că apar noi spectacole. Ai avut o idee mai mult decât excelentă cu acest spectacol și sunt convinsă că mediul în care ești în aceste zile te-a făcut mai creativ și ai foarte multe idei pentru viitor. Ceea ce încă regret este faptul că radio-ul nostru nu a fost receptiv la un asemenea proiect. Păcat: pierderea este a lor. Dar sunt mult mai importante meschinăriile campaniei electorale care se apropie, decât un turneu pentru copiii din diasporă.
Aștept în continuare vești de la tine. Este o plăcere să-ți citesc scrisorile. Succes și să te țină Dumnezeu sănătos și în putere, să duci până la capăt ce ai început.
Cu drag,
Claudia

(Va urma)

Mihaela MALEA STROE

Poem despre rana făcătoare de minuni

Mai dă-mi un nume, iubite, când vine
Clipa însingurării de sine…

Dăruiește-mi un nume doar de tine știut,
Un nume care, poate, cândva, te-a durut.
Un nume nou, când ne bate-n fereastră,
Pasărea cu aripi albe, măiastră.

Peste-al apei ropot,
Fă-mă tu clopot sau altceva,
Poate punte, poate clocot,
Între a fi, a iubi, a vedea.

În visarea ta de-amiază,
Cuprinde-mă, cât încă-s trează,
Ca într-o-mbrățișare
De zare cu zare.

Când ți-e teamă de târziu,
Ori de visul rătăcit și pustiu,
Cheamă-mă, numește-mă, botează-mă…
Tu știi deja că, pre voia și dorința ta,
O să fiu.

De, vreodată, știind ori neștiind, te supăr,
Uită-mă – până mâine, până ieri –
Într-un codru de pâine, într-un ram de ienupăr…
Închide-mă într-o poveste
Cu satrapi, cu străjeri, cu clovni, cu bieți călăi,
Cu domnițe și cavaleri.

Azi iartă-mă, iubește-mă și arată-mi-te, iubite,
Iar și iar.
Spune-mi, adu-mi tu aminte,
Cum, din durere, din rană,
Firava, mărunta, neînsemnata scoică,
Cuviincioasă, smerită și cuminte,
Naște mărgăritar.