Spații culturale nr. 49 (1)

Editorial

VALERIA Manta Tăicuțu

Noi nu suntem normali…

Starea de normalitate a unei culturi presupune, printre multe altele, cultivarea individualului, a particularului, a ceea ce este specific fiecărui creator în parte și, prin aceasta, departe de a semnifica o egoistă delimitare și izolare, mai pe scurt și în spiritul lui political correctness, o nedorită enclavizare, respectul pentru individual și particular (prin care se definește nu numai esența personalității, ci și însăși esența unei națiuni) poate asigura atât de mediatizata integrare/ sincronizare cu valorile europene și universale. Deceniile de comunism feroce prin care am trecut au transformat uniunile de creație într-o uriașă familie de siamezi, lipiți în dreptul capului și al inimii, pentru a avea, cum cerea partidul (numai el avea voie să fie unic) un singur glas (gând), o singură voință. Ieșirea din „frontul comun”, abordarea altor teme decât cele permise de cenzorii (mulți, dar nu toți) agramați ai vechiului regim erau sancționate. Societatea socialistă multilateral dezvoltată avea nevoie de cenacluri, de coruri (și ele apăreau peste tot, ca pârâiașele nevolnice obligate să formeze marea… Cântare a României) și de stadioane, unde se practica uniformizarea, depersonalizarea, „armonizarea” vocilor în imnuri de slavă. Omul comun era la putere, nu individualitatea creatoare.
După revoluția din decembrie (de fapt, încă nu știm precis ce-a fost), o bună bucată de vreme s-a mers pe negație: i s-a dat dreptul fiecărui individ creator să aibă vocea lui lirică, revista lui, cărțile lui, tipografia lui, editura lui. Au apărut reviste și edituri acolo unde nici prin cap nu-ți trecea că or să apară, și poeți într-un hei-rup care încă mai amintea de Bumbești-Livezeni și de alte șantiere ale patriei. Din păcate, avalanșa de cărți (încă se mai tipăresc, în medie, câteva mii pe zi) nu a însemnat și un salt calitativ. Au fost schimbate temele fundamentale ale creației, nu a mai fost slăvit partidul, nu s-au mai scos în relief cuceririle revoluționare ale poporului, ci s-a trecut la consemnarea banalului, a obsesiilor (mai ales a celor sexuale), s-a filosofat cu și fără rost și, în general, după model străin (euro-american) a fost promovat textul ambiguu, care crește din el însuși și se încolăcește ca șarpele ouroboros, până ce ajunge să semene cu un zero imens. Și uite că ajungem, mai ales în cazul poeților foarte tineri și foarte ambițioși, care-și scot la edituri de cartier cărți încă de la frumoasa vârstă de 15-16 ani, la constatarea că, în mod inexplicabil, cam toți scriu la fel. Poemele lor seamănă între ele și, dacă citești un poet, e ca și când i-ai fi citit pe toți: aceeași gestualitate lirică, același vocabular, aceleași teme. Declarativ, toți se cred unici,
originali, se individualizează, visează intrarea în universal etc., dar, de fapt, nu par decât o masă amorfă mânată de același vânt, în aceeași direcție: spre nicăieri.
Teoretic (și suntem buni la teorii) generalul reprezintă o sumă a ceea ce este particular, plus ceva inefabil, rezultat din armonizarea părților. În teorie, desigur, fiecare creator are un fel al său de a spune ceea ce are de spus, fiecare visează să depășească limitări interioare și frontiere geografice pentru a se face mai bine auzit peste spații și timp. În practică, se caută rețete, se mai înființează încă „școli de literatură”, se promovează ideea de cenaclu-pepinieră pentru talentele în formare (nu, nu născute, ci manevrabile ca aluatul în forme de plastic din import). Adevărul este că nu există rețete pentru scris, școlile în care, chipurile, ești învățat să scrii poezie sunt o glumă, fiindcă, în absența talentului (care este un dat al tău, de la naștere), poți învăța, cel mult, să modifici distanța dintre cuvinte și sensul lor, așa cum cameleonii modifică distanța dintre cristalele microscopice din celulele lor epiteliale, pentru a reflecta o anumită lungime de undă a luminii. Desigur, dispunem cu toții de capacitate mimetică, dar să o exersăm în „școli de literatură”, ca să scriem toți la fel și să ne legitimăm „generaționist” (fiindcă am „absolvit” aceeași școală de artă și meserie de a scrie despre nimic) este păgubos. Culegem adeseori sintagme celebre (cum ar fi „cultură minoră” și „cultură majoră”, de la Lucian Blaga citire) și le schimbăm sensul în funcție de gradul de depresie ori scârbă de România prin care trecem pe moment. Dacă trăim într-o țară mică, fără viitor, coruptă și sărăcită, nu înseamnă că avem o cultură minoră, cum nu înseamnă nici că țările prospere economic, politic și social au o cultură majoră. Delimitarea pe criterii exterioare, dimensionale, nu a fost punctul de la care a pornit demersul filosofic blagian, „Trilogia culturii” având cu totul alt scop decât acela de a demonstra că noi suntem la vârsta copilăriei, că mai avem multe de învățat până să devenim maturi și că este foarte firesc să ne mulțumim cu o „cultură minoră”. Când vrei cu tot dinadinsul să-ți pui cenușă-n cap și să te lamentezi că ai o țară care nu e țară și că nu prea știi ce să faci cu ea și în ea, răstălmăcirea unor lucrări, a unor idei, citarea trunchiată și lipsa de probitate (dar și de talent), devenite mod de viață „culturală”, pot fi mai periculoase decât un vaccin expirat. Îl poți face, ca să nu mai ai „rău de România” (mulțumesc, Magda Ursache), dar nimeni nu-ți poate garanta supraviețuirea.

Întâmplări cu final neașteptat

Revista „Cafeneaua literară” a apărut în peisajul literar românesc începând cu ianuarie 2003, la ințiativa unui grup de scriitori, membri ai USR (Virgil Diaconu și Magda Grigore, ca să-i numim doar pe doi dintre ei, sunt nume arhicunoscute) și, de-a lungul celor 13 ani de existență, și-a demonstrat valoarea și impactul asupra cititorilor. Este o revistă serioasă, cu difuzare în toată țara, care face cinste și Centrului Cultural Pitești, și arealului pe care-l oglindește (cultural vorbind), și culturii române. În paginile ei sunt întâlniți scriitori importanți, iar creațiile publicate respectă întotdeauna criteriul calității și deschiderea spre nou, spre ceea ce are caracter de universalitate. Este cunoscut efortul poetului Virgil Diaconu și al echipei redacționale de a nu transforma publicația într-o efemeridă, bună de prins în ace în vreo cutiuță prăfuită din muzeul bizar care este literatura română. Se pare, totuși, că zilele revistei sunt numărate, din motive pe care doar realitățile socio-politice și economice dintr-o țară care-și trece linia axiologică prin stomac le pot explica. Contează prea puțin calitatea revistei, premiile pe care le-a adus în județul Argeș (nu știu dacă oficialitățile au aflat, de exemplu, de Premiul de excelență primit de „Cafeneaua literară” la Festivalul Național „George Bacovia” chiar în această toamnă); nu sunt bani (să fim serioși, bugetul pe un an al unei reviste reprezintă cam un sfert din bacșișul pe care-l lasă un demnitar pe lună într-un restaurant de lux!), nu sunt și nu sunt, veniți voi, scriitorii, cu pretenții de bani risipiți pe cultură, când noi trecem printr-o perioadă de criză… și de campanie electorală, pe deasupra?! O astfel de mentalitate este păguboasă, dar… îi pasă cuiva?

***

Din Focșani au plecat de câțiva ani, la cele veșnice, Dumitru Pricop, Ion Panait, Florin Muscalu, Traian Olteanu, Florin Paraschiv și mulți, mulți alți scriitori cunoscuți, lăsând un gol pe care se tot străduiesc să-l ocupe veleitari cu nume mici și talent așijderea. În primăvara acestui an a murit și revista „Oglinda literară”, singura care mai putea, cu adevărat, să dea valoare vieții culturale din capitala de județ, oraș mare, frumos și care găzduia, în trecute vremi, zeci de scriitori pe metrul pătrat (gluma, veche, ascunde o mare doză de adevăr). Literar vorbind, cultura vrânceană mai rezistă prin „ProSaeculum” și prin „Salonul literar”, dar nu se știe până când. După alegerile parlamentare din decembrie multe se pot întâmpla: multe și nu toate bune.

***

Buzăul, județ cultural, s-a specializat, de ceva vreme, în efemeride. Apare câte o revistă, toată lumea este fericită, se fac urări de viață lungă și apoi, inexplicabil, revista dispare. Îi ia locul alta, care trăiește și ea cât un fluture pe lampă, apoi alta, și alta… Singurele care par să trăiască mai mult sunt revistele școlare, poate și pentru că, în afară de interesul elevilor, al părinților și al profesorilor, ele au o anumită independență față de bugetul local. De curând, a mai apărut o revistă, „Glas râmnicean”, unde-l întâlnim, ca mentor, pe profesorul pensionar (dar și poet respectat în urbe), Traian Gh. Cristea. Să sperăm că revista nu va fi antologată cu doar două-trei numere într-o ediție viitoare, revăzută și adăugită, din acea uriașă colecție de reviste fără viitor numită „Istoria jurnalismului în județul Buzău” (enciclopedie, pomelnic, dicționar, cine mai stă să se întrebe despre ce-i vorba?).

***

Dacă multe reviste își dau obștescul sfârșit (nici revista „Spații culturale” nu se simte prea bine), se găsesc totuși bani pentru proiecte de genul: Cartea dâmbovițeană, tecuceană, hunedoreană, tulceană ș.a.m.d. (nu-i cazul, deși ar trebui, să înșirăm toate județele patriei); să trecem pe listă, cu bucurie, și „Cartea râmniceană”. Aici găsim cireașa de pe tort, reprezentată de scriitori de broșurele potrivite pentru cultura unui oraș ca nuca în perete. E drept că, din când în când, în acest proiect mai apare și câte o carte adevărată. La urma-urmei contează, nu-i așa, că se scot cărți, că se justifică niște fonduri din bugetul pentru cultură și că toată lumea este mulțumită. În curând, cu ajutorul atâtor glorii locale, târgul își va putea depune candidatura pentru titlul de capitală culturală (a kitschului, dar să nu pretindem mai mult).

Adrian LUNGU

Splendoarea anonimatului

Bacău-Buzău, 177 kilometri, 2 ore și 27 minute, îmi arătase monitorul calculatorului. Nu mare lucru, mi-am zis, deşi avusesem o săptămână încărcată: activităţi administrative obositoare şi ore suplimentare de muncă pentru a respecta termenele de realizare a documentaţiior din contractele cu două societăţi. Numai două, dar suficient de bine organizate, cu profituri apreciabile din care, recunosc, primesc partea leului. Nu fac doar prezenţa, muncesc. Nu totdeauna cu spor şi voie bună, de aceea escapada propusă de domnul P. era ispititoare şi părea o relaxare provocatoare, intelectuală (Mamă, ce pretenţios sună!).
Să participi la un…, hai să-i spunem, simpozion literar alături de creatorii de artă (de frumos, încerc să spun) al celor din Buzău şi Râmnicu-Sărat mi s-a părut o ocazie binevenită. Ţi se pare că eşti mai aproape de un titan ca V. Voiculescu sau de vulcanii noroioşi (pare exagerat, dar mie îmi place).
Când am aflat cine mai merge, devenisem entuziasmat, patru oameni, patru prieteni, zic eu (fără acordul lor, îmi cer scuze dacă vreunul se va supăra): P. şi M., poeţi, S. dramaturg şi un critic literar, I. Să fii între ei, cu ei, să-i auzi cum apreciază, argumentează şi justifică actul estetic în literatură nu numai prin existenţa unei procesări a realului, a experienţei personale de viaţă sau de atitudine, ci şi prin acţiunea de implementare a fabulaţiei, fanteziei şi ficţiunii care aureolează emoţional în stabilirea valorilor autentice, să-i vezi oftând din lipsa reclamei culturale pentru chiverniseala „producţiilor literare” sau a capitalului financiar pentru cultură (de parcă ar exista undeva în lume vreun stat care alocă pentru scriitorime sume uriaşe în detrimentul înarmării, sănătăţii sau învăţământului) e o delectare care ar părea cel puţin maliţioasă (ca să nu spun cinică) pentru unul ca mine, care sunt un optimist, dar am sfidat mereu cu tăcerea, fără să mă iau vreodată în serios în ale literaturii. Şi de ce n-aş face-o, când văd breasla scriitoricească cocoşându-se sub greutatea insidiosului „act politic”, iar oamenii se înstrăinează sub zodia oportunismului! Sunt şi ei oameni, trebuie să trăiască. În capitalism. Ori aici trebuie capital, bani, mai ales pentru nişte amărâţi de poeţi şi prozatori (aş spune provinciali, dar sunt destui şi prin capitală). De unde? Să fure, nu prea mai au ce, şi nici nu mai pot, majoritatea sunt pensionari. Şi, decât să dea amocul peste ei cu atâta politichia, mai bine scriu. Bine, rău, speră să experimenteze zborul călărind frumosul, năzurosul şi imaculatul Pegas, înainte de cel spre Marea Tăcere. Mai trist este că unii, deşi nu au stea în frunte, se consideră elita (au carnet de membru al U.N.S.R.), scriitorii, iar alţii, mai puţin îndrăzneţi (cu mai puţin noroc, zic eu) şi cu mai puţină înzestrare (unii chiar infatuaţi şi sigur bolnavi de narcisism), poeţii şi prozatorii, care se zbat să intre în graţiile primilor, mulţi muncind cu patimă, dedicaţi şi motivaţi, poate, poate, dosarele lor vor fi aprobate, poate, poate apucă şi ei să se înfrupte din pomana statului înainte de zborul final spre Marea Eternitate. Ştiu, cinism curat, dar trebuie să fie cineva care să mai înţepe, prea ne complacem în lipsa atitudinii, vrem obiectivitate, sigur, alţii să o ceară. Ce să mai vorbim de cei mai tineri, din câmpul muncii, ei chiar trebuie să aibă noroc şi talent cu carul, altfel se vor pierde în neantul existenţial.

Aşa că, traversând oraşul dinspre nord, după pod spre Buzău, fără ca dramaturgul să mai sosească la întâlnire, pe motiv că a rămas cu maşina în pană undeva la ţară, Skoda mea se pregătea să înghită kilometrii-distanţă când P. s-a gândit să-l mai sune odată pe M., poetul, poate se răzgândeşte şi merge şi el spre… „Spaţii culturale” vestice. Bineînţeles că M. a refuzat, avea, ca mai totdeauna în acest an, inundaţie în apartament, iar eu bineînţeles că i-am strigat tare prin mobilul lui P. că e neserios. Nu ştiu dacă s-a supărat, dar ştiu că maşina zburda pe şoseaua liberă cu trei călători: un poet, un critic literar, ambii conducând reviste literare valoroase, şi un prozator pârât. Ce poate fi mai agreabil!

În dimineaţa răcoroasă, motorul torcea exaltat, iar oamenii s-au pornit în discuţii pe teme generale cu implicaţii mondiale, parcă făcând în ciudă, prin vervă, unei zile mohorâte. Trump scandalizează imigranţii, lumea arabă, Europa… dar va fi pus la punct de consilieri. Soţia lui este imigrantă, americanii au nevoie de petrol şi au făcut investiţii uriaşe în acest sens în ţările arabe, s-au implicat masiv în ordinea economică a Europei, N.A.T.O. va rămâne liantul natural de legătură cu occidentul european. Din buricul pământului se planează peste Atlantic spre zonele din apropierea ţării noastre, preşedintele Erdogan ameninţă Europa că va deschide graniţele pentru emigranţi dacă se vor suspenda temporar negocierile privind aderarea Turciei la Uniunea Europeană, așa cum a cerut în Parlamentul European. Turcia, a opta putere militară a lumii în 2016, sfidează Europa, sfidează occidentul, sfidează libertatea omului ca un fost imperiu cu experienţă în zonă, ce mizează (poate la cacealma) pe poziţia geostrategică, dar cu siguranţă îşi cunoaşte interesele. Clar, lupul îşi schimbă părul, dar nu şi năravul. Ţarului de la răsărit niciodată nu i-am plăcut, ungurul pretinde mereu că l-am furat, iar ceilalţi vecini sunt rusofoni, nu avem nici o bază în ei şi iată-ne o insulă într-o mare de slavi, ca şi Israelul, într-o mare de arabi. Dacă pe evrei i-au ajutat substanţial americanii şi englezii, oare pe noi cine se va încumeta să ne ajute¬? Germania sigur nu, are contracte comerciale masive cu Rusia pentru a-şi asigura energia, Franţa are problemele ei, Anglia se mulează după modelul american, care ne-a mai dat odată ţeapă în ultimul război, China e încă rece cu noi, ca să nu mai spunem de India, Coreea sau Japonia. Credinţa, spune cineva. Care credinţă, doar suntem cu toţii creştini. Ei, încă nu se pune problema unei cruciade, însă, în caz de atac armat, tot avem de ales: ne putem preda ca nişte onanişti sau murim în luptă râzând de soldatul sovietic ce trece pe sub apă cu ţigara în gură. E totuşi o moarte demnă, nu? Hazul ăsta românesc energizant!

Până să ne dumirim, intrăm în Buzău, puţin rătăciţi: nu ştiam cum să ajungem la Casa de cultură. Amfitrionii nu răspundeau la telefon. A trebuit să apelez la o veche prietenă, doamna L. (şefă de librărie, vă daţi seama!) care, după ce m-am prezentat ca pe un cal breaz, ne-a îndrumat călduros pe bulevardul N. Bălcescu, când i-am spus că o voi vizita (trebuie să mă laud şi eu cu ceva). Am ajuns, oameni ospitalieri, strângeri de mâini, îmbrăţişări, sărutări, cu domnul C.1, chiar şi cu mine, un necunoscut. Soseşte şi a doua echipă de la Bacău, cu altă maşină, poeta X şi conducătoarea cenaclului Lyra21, cu soţul. Eram deja stânjenit, amiciţiile se manifestau: iar îmbrăţişări, pupături… etc.
Am intrat în clădirea mare în incinta unui bar (doar era casă de cultură, uneori fără puţin alcool nu te poţi manifesta… artistic). Trebuie să recunosc, locaţia arăta superb, lumină dulce pe note muzicale călduţe, vitralii, candelabre, bârne şi funii rustice, o combinaţie interesantă printre… alte strângeri de mâini, cu alţi frumoşi meşteri în ale scrisului. Scara către înalt, către cer, către nemurire, am văzut-o abia când am ajuns la locul unde trebuia să ne aşezăm, arăta magnific în lumina crepusculară, cu rafturile de carţi din spate, care cerşeau să fie umplute prin vocea administratorului de spaţiu. Am şi scos una din rucsacul meu şi i-am predat-o, cine ştie poate mă mai apropii de cer.

După ce conducătoarea de simpozion, doamna C.2, soţia domnului C.1, amfitrionii adunării, îi prezintă pe toţi participanţii, se convine ca fiecare să citească câteva poezii sau bucăţi de proză în limita a zece minute. Şi, cum eram cu toţii pe scaunele acelea superbe, se dă cuvântul invitatei X, din capul mesei. Aceasta, surprinsă, încă din prima frază declamă că, studentă fiind, când a început să scrie poezii, o făcea în limba engleză. Ciudat, nefiresc, urechile mele se făceau că nu au recepţionat. Se lovise de bară! Să-i spun oare că, trăind în România până la vremea studenţiei, orice act artistic îl gândeşti în limba română şi apoi încerci să transpui emoţia în altă limbă? Că practic scrii întâi în limba română?… dar am tăcut. Desigur, un laş, dar puteam eu să mă pun cu cei care au legitimitate (de la legitimaţie se trage) în ale scrisului? Sigur, un domn mai curajos a comentat această inadvertenţă, spunând, mai în glumă, mai în serios, că limba lui Shakespeare nu e tocmai compatibilă cu limba română. S-au contrat, vezi Doamne, ironii şi ţepi intelectuali. A intervenit amfitrioana şi a atenuat cu eleganţă discuţia. Majoritatea erau poeţi şi au citit în continuare din poezii, unele poate cam sentimentale pentru gusturile mele, care nu sunt un împătimit al poeziei, dar altele cu seva filozofică a existenţei, nu totdeauna aprioric formată, plutind tendenţios printre metafore şi sintagme remarcabile, menite să confere talent şi valoare artistică. Foarte puţine au fost sărăcuţe sau anemice, însă cele în vers clasic (îmi pare rău că o spun), sunau a poveste, a urătură, presupun că au fost citite doar pentru diversificare. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult a fost că erau unii foarte tineri (mă rog, tinere), cu poezii bine structurate în a reflecta sclipiri din ritualul vieţii, prezentate într-un limbaj stilistic fermecător. Nu ar fi corect să dau nume, pentru că aş putea să neglijez pe cine nu trebuie, necunoscându-le întreaga creaţie, însă este îmbucurător faptul că acele doamne şi domnişoare au preocupări literare. Un singur prozator a citit ceva, scurt, poate prea scurt pentru a convinge, sigur e doar o impresie pe care mi-o doresc eronată, întrucât proza scurtă publicată în „Spaţii culturale” mi s-a părut mai deosebită. Eu…, când mi-a venit rândul să glăsuiesc, m-am rezumat la sinteza sintezei: un prozator trebuie să scrie, nu să vorbească. Şi ce să le spun, că decupez uneori cu ferocitate bucăţi din viaţă care mi se par mai interesate şi construiesc pe seama lor, că mă joc de-a Dumnezeu cu personajele, că mă doare în cot de aprecierile unora şi inima de a altora, că trăiesc alături de personajele mele şi mă joc de-a cuvintele aruncate în sintagme şi aprecieri fanteziste. Nu, nu dau din casă, iaca na. Şi Amfitrioana, ca o doamnă, mi-a gratulat una din cărţi, drept pentru care i-am şi dăruit ultimele două apariţii sub privirile ironice ale domnului I. Poate le citeşte, mai ştii… Însă când doamna a lecturat din creaţiile poetice personale, s-a văzut că e… „profesoară”, a meritat toate aplauzele. Spre sfârşit, mi-am dat seama că noi, băcăuanii, nu prea impresionasem prin cele expuse şi mă bazam pe discursul de sinteză al domnului I., critic literar, decanul de vîrstă al asistenţei. Cu zâmbetul pe buze şi eleganţa care îl caracterizează, fără a epata, a apreciat continuitatea realizărilor literare în zona marelui Voiculescu şi a lăudat cu onestitate cele citite. Încurajare, plăcerea de a scrie, pasiune, vis, efervescenţă,… şi multe altele, toate întru creaţia frumosului, a înnobilării. Frumos, nu?

Partea a doua, înfruptatul din bunătăţi şi degustatul unor băuturi de pe masă, m-a cam descurajat, întrucât conduceam, nu aveam voie să înghit asemenea lichide bahice care sclipeau îmbietor în roşu-rozaliu. Unde mai pui că, după schimbul de cărţi cu unii participanţi (nu aveam exemplare pentru toţi), rămăsesem oarecum singur la masă, poetul P. era sechestrat de o poetă oacheşă, ce sigur i-a ţinut loc de muză pentru mai bine de jumătate de oră, iar domnul I. era asaltat numai de dame… metafore, care vroiau să intre în graţiile criticului literar. Am fost invidios o bucată de vreme, apoi mi-a trecut, m-am împăcat la gândul că luciul cheliei mele nu e tocmai atrăgător şi m-am alăturat grupului mai mare, al criticului. Da, aveau talent. Da, unul din poeţii locali fusese neglijat tendenţios (nu spun fraudulos) la festivalul Bacovia. Dar s-a discutat cu sinceritate, s-a criticat, bârfit şi lăudat, s-a mâncat şi băut cu bucurie, bucuria unor revederi, a unor noi cunoştinţe şi, de ce nu, prietenii. Ce mai, o veselie generală…
Am mai fi stat, dar se înserase, trebuia să plecăm. Iar îmbrăţişări, pupături, şi… neuitatele strângeri călduroase de mână. Pe drum am lăudat colaborarea fructuoasă cu talentele din zonă, dar amfitrionii, familia C.1 şi C.2 (i-am luat cu noi până la Râmnicu Sărat, unde locuiau), ne-au spus că mai sunt unele neînţelegeri, dar ţinute sub control. Unde nu sunt, dragii mei? Mai ales la intelectuali, orgolii, chiar trufii, boala grea a scriitorilor, a artiştilor în general. De asta îmi place să mă refugiez în sfânta splendoare a anonimatului: nu deranjez pe nimeni, nu plagiez pe nimeni, nu cerşesc de la nimeni… Nu ştiu cât am să mai pot, am însă certitudinea că ştiu să-mi gestionez cum se cuvine orgoliul. Oricum, până acasă, la Bacău, P. şi I. m-au tocat până i-am asigurat că o să-mi reînnoiesc dosarul pentru intrarea în U.N.S.R. Şi uite că dintr-un imbold… creativ am încercat să fac din mai nimic ceva care are şi vagi nuanţe literare printre cele documentare. Ce crezi, dragă cititorule?

Romanița Maria ȘTENȚEL

PUZZLE… Culori la Revoluție

Am în față o pagină albă. Nu e ușor, dar încerc să o colorez cu amintirile din acea zi, din acel decembrie 89….
Amintirile mele – piese dintr-un puzzle colorat, adunate acum, una venind din alta – flash-uri luminate, roșu ori galben sau verde, sau gri și chiar albastru….

20 decembrie 89 – spre ora 13, autobuzul 133 oprește la roșu- stopul din Piața Romană, la intersecția cu Bdul. Ana Ipătescu. Mă uit pe geam și văd, în stradă, spre Sala Dalles, o mare mulțime de oameni, îmi dau seama că se terminase mitingul… Marele Miting din Piața Palatului. Dar mulțimea aceea are ceva ciudat: e ca o mare agitată, nu-mi dau seama: vin, aleargă, stau pe loc. Pe lângă autobuzul 133 trec inși cu salopete gri, purtând portretele celor 2 conducători… dar sunt ținute altfel: cu capul în jos…! hm… nu așa era „regula”!
Ajung la Radio, intru cu bon, fără probleme și urc la etajul 5, la Redacția emisiunilor pentru copii, unde duceam o înregistrare cu agenda activităților de iarnă la Palatul Pionierilor (lucram acolo de un an, la Subredacția RTV a pionierilor și realizam cu copiii emisiuni radiofonice și filmulețe într-un studio special!). Pe drum, până la etajul 5, merg pe trepte, nu iau liftul, (care era blocat!) și întâlnesc destulă lume, pe unii îi cunosc, pe alții nu, salut și remarc pe fețele lor o paloare, sunt chiar galbeni ca ceara, dar nu e agitație.
Intru în birou, scot caseta cu înregistrarea „Agendei”; vreau să i-o dau redactoarei Gabriela Mantu… dar ea mi-o dă înapoi și-mi spune ceva gen „știi, avem o altfel de agendă acum” și adaugă șoptit: „vezi ce vorbești și cu cine, că avem și colegi noi”… Chiar intră pe ușă două persoane pe care nu le cunosc, vorbesc la telefoane; remarc că sunt îmbrăcați în gri….
Peste tot e lume în mișcare, se intră și se iese din birouri… nu mi se pare agitație, nimic anormal!
Zăresc un coleg, redactor militar de la emisiunea „Ora Armatei”- cred că era Val Pricină – și intru în biroul lor. Sunt cam mulți aici, membrii redacției și câțiva colegi de la Televiziune, pe care îi știu. Cineva se plânge: „mi s-a dat ordin să plec la Timișoara să transmit reportaje în care să-i demasc pe trădători. Dar cine sunt ei?! Plec la noapte, poate pierd trenul”. Râdem toți, dar e un râs silit, cam verde…
„Ascultați-mă” – zice cu voce groasă colegul de la „Ora Armatei” – Nicolae (Nae, cum îi ziceam) Cenușă. Deschide un carnețel mic, cu coperți verzi și dă să ne citească niște versuri (știam că e și poet): „Le-am scris azi noapte și titlul poeziei este :„Începutul sfârșitului”. Nae începe să citească poezia, mă rog, ce era scris pe pagina din mâna lui…
…Pare că nimeni nu îl ascultă, dar pe toți ne-a frapat titlul. „Chiar crezi?” zice unul”. „Oare este posibil?” zice altul”. „Nu știu ce va fi, zice și autorul, dar a început!”.
…Suntem toți tulburați de versurile spuse cu hotărâre de Nae Cenușă, de perspectiva tulbure, nebănuită, aproape de necrezut. Val-vârtej intră o colegă de la TV – eram instituție comună, ea venise să ia CAR-ul, care avea sediul aici, la Radio. Colega, Doina Moldovan, agitată, zice: „Abia am scăpat, în stradă era adunată mulțime mare, mulți tineri, înfuriați, aproape să dea peste mine… ziceau că să merg cu ei, la revoluție, să-l dăm jos pe tiran! Le-am spus că sunt gravidă și așa m-au lăsat să trec”…
„Ce revoluție… – îi zic eu – ce, ai văzut tu vreo revoluție în viața ta, ca să știi cum este?”. „Nu – zice Doina – dar a început ceva și vă spun că mie situația mi se pare albastră! ”…
În biroul de la „Ora Armatei”, tensiunea creștea, nici unul nu voia să comenteze, dar, ascultând-o pe Doina, care spusese că „a început ceva”, parcă dădeam crezare versurilor din hârtia lui Nae, despre începutul sfârșitului”…

… În acea seară de 20 decembrie, am plecat acasă cu mașina lui Nae Cenușă, cred că a fost drumul liber și aparent liniștit, până la noi, în Drumul Taberei… Apoi, noaptea a continuat cu cele mai negre evoluții ale acelui început, dovedindu-se că era, totuși, un început al unui sfârșit… așteptat, dorit!
Doina spusese că situația „părea albastră”, dar… la urma-urmei, albastru e și culoarea SPERANȚEI!
Nu-i așa? A fost! Este!? Va fi??

(Din volumul Timpul care a învins Teama – Martori ai istoriei-Decembrie 1989-Decembrie 2007, Editura Ars Longa, 2008. Ediția a fost alcătuită de jurnalista și scriitoarea Pușa Roth)

Distribuie: