Propoziții pretențioase – Actuari
Și azi, la o analiză socială de trotuar, mi-am vărsat focul pentru pierderea actului lucrativ, a exercițiului susținut și imuabil.
O lene ne bântuie și nu ne mai dă pace. O permanentă plictiseală deopotrivă cu un chef nebun de joc și voie bună. Un chiot infinit…. Un pas, ultimul spre întoarcerea la primordialitate, la adamism…. Goi suntem, proști suntem, deci….
Nea, că prea semăna cu un actor căruia i-am umblat la obârșii fără de spor, cel cu cocoțarea la etajul doi, la terminare, găsea facilă punerea de jgheaburi și poate era, dar grija noastră principală debuta cu prinderea de cârlige, care, oricât de destoinic te-ai fi arătat, după cinci ai fi amorțit de picioare, de mâini, folosite nu numai pentru înfipt sub eternită și prins în cuie, ci și pentru echilibru, stabilit cu genunchii clește și brațele încrucișând scara. Am renunțat prudenți, aveam de activat încă ani buni în meserie, nu pe vreun pat de spital schilodiți. Dar planuri făcusem, în minte, ca-n filme animatorii, actorii și cascadorii, aruncam scările pe zid, le abordam rapid, întindeam sfori – ceea ce ulterior am probat -, primeam letcoane, ciocane, clești și toate nimicurile tinichigerești. Le-am abandonat imediat ce am părăsit arealul și ne-am zis ,,pe-aici nu se mai trece”, s-o găsi o echipă destoinică să ,,radicalizeze” acoperișul cu totul.
Ar cam fi maxim zece ani de la lucrarea unde proprietarul, la vreo două case de blocul cu închipuirile, a dorit o vopsire în roșu a tablei, o culoare destul de neobișnuită atunci, o umbrelă la intrare și jgheaburi cât cuprinde…. Frânturi de cireș copt, de terasă atașată casei în spate, cișmea….
Mai departe de Milea, două imobile. Exact în preajma achiziției de artiști și sunet la Zilele orașului. 2017. După lungi așteptări pentru doi clienți, nea Eugen cu atelierul de rectificări de arbori cotiți și altele din domeniul motoarelor și doamna al cărei acoperiș s-a dorit înverzit, iar conturul înălbit. Nu pot uita nedumerirea la estimarea de preț și comandă, care acumulă totodată un car nervi. Adică de ce 38 de lei pe metrul pătrat, atunci, când n-ar fi trebuit să depășească maxim 30. Întrebare către vânzător, răspuns către mine evaziv: ăsta e prețul. N-am mai încercat alte detalieri, precum ,,da’ care-i adaosul comercial de ți-a ieșit așa?”, ca să n-o trântesc p-aia cu ,,afară-i gardul, înăuntru leopardul”. A durat săptămână, am ,,pețit” cu ciocane și bormașini și flexuri vecinul din spate și m-am ales cu o amintire… după ce am învelit și copertina intrării principale.
Povestea începe cu telefoane de intermediere. Poți? Pot! Pe cine preferi, merge de la Buzău? Da. A confirmat. Rămâne stabilit, dar stai tu la sonorizare, îți las un băiat, doi…. Dădea să fie bine în ziua cu pricina. Instalarea raiderului personal al trupei, punerea la dispoziție din ale noastre, o chestiune verificată verbal de două ori – ești sigur că ai înfipt bine ștecherul în priză? – , două kenoane în două intrări. Play. Cu gâlme. Inexplicabile. Intervenții prompte. Nimic în neregulă. Așa mă acuzară de neștiință, de credit nemeritat instalației. Probabil că m-am învinuit și eu, sigur pentru ușurința de-a înlesni legături când nu este cazul – mă activez la comandă -, dar am refăcut momentele importante și-am conchis unde fusese buba: un ștecher mult prea scurt pentru prize industriale adânci.
