Spații culturale nr. 50 (12)

Silvia Ioana Sofineti

Între noi s-a așternut frumusețea

Lumea văzută prin vitralii îți oferă avantajul unei percepții duble: pe de o parte, a fragmentelor colorate care o compun/ o descompun, pe de altă parte, a întregului („timpul s-a oprit să-mi arate că fericirea nu stă în cioburi/ ci în întreg”). Maria Grădinaru este o poetă pentru care curgerea, transformarea, mișcarea cu scop ocupă un loc important în conturarea universului liric. Întotdeauna, în textele ei, se iau ca punct de plecare în construcție întunericul, teama, senzația de frig, incertitudinea, amenințarea ascunsă („simt o nevoie absurdă să scriu/ despre cum am locuit ani la rând într-un subsol lugubru/ divagând dintr-un cerc într-altul”), pentru ca, într-un târziu, din crisalidă să izbucnească spre veșnicie frumusețea fluturelui: „habar nu am de ce se încăpățânează oamenii/ să creadă că fluturii trăiesc doar o clipă/ eu cunosc cel puțin unul care gustă nestingherit nectarul/ veșniciei” („simbioză”).
Ca să poți gusta până târziu voluptatea jocului, ai nevoie de inocență, de păstrarea unei „baghete magice” (chiar dacă uneori ea se transformă în „suliță înfiptă în coasta/ sub care m-am autoexilat”), de credința în lumină: „chiar crezi că te-ai putea împiedica de o literă/ n-am fost niciodată mai sigură/ că dincolo de cuvânt stă lumina aceea/ care ține totul în echilibru// acum dă-mi mâna și nu te teme/ pășește în lumea mea atât cât să vezi un copil/ jucându-se cu soarele”(„spune-mi”), dar și de optimism: „copilul din mine pășește desculț printre versuri/ cu soarele într-o mână și cu luna în cealaltă/ nimic nu-i poate umbri existența/ nicio sentință dinspre timpul acestei lumi/ nici măcar orizontul îngenuncheat lângă urma șarpelui” . Liric și confesiv, discursul poetic al Mariei Grădinaru recurge adeseori la tehnica monologului adresat, deși este limpede că poeta vorbește doar cu sine, dintr-o nevoie de a se limpezi, de a găsi răspunsuri: căci nu poți învăța nimic, totul este ascuns în tine și n-ai nevoie decât de întrebările potrivite pentru a afla „un răspuns”: „dacă ți-aș spune că am îngenuncheat tăcerea/ lângă un cuvânt cât toate celelalte la un loc/ nu-i așa că ai înțelege de unde vine poezia/ și nu te-ar mai copleși teama că aș putea căuta evadarea/ într-un univers care nu cunoaște răsăritul”.
A scrie poezie, consideră Maria Grădinaru, înseamnă a căuta (și a găsi) un echilibru între siguranță și îndoială, între lumină și întuneric, între credință și între tăgadă: „oare dacă aș culege soarele cu mâna dreaptă/ și l-aș rostogoli pe propria cruce/ lumina și-ar păstra echilibrul” („reverberație”). Nu gândirea/ rațiunea generează răspunsuri (poetice, filosofice etc.), ci sufletul în inefabilă stare de rugăciune: „sufletul coboară ca un alpinist pe oglinzi/ până în buza iadului/ să culeagă semnul îndoielii/ înainte ca acesta să fie rostit” („intersecții”).
Într-una dintre numeroasele arte poetice incluse în volum apare ideea că poezia, ca și Dumnezeu, de altfel, locuiește înlăuntrul nostru; așadar, căutarea începe cumva din exteriorul ființei, urmând să se adâncească pe un drum care duce spre suflet, într-un loc tainic și anevoie de descoperit: „m-am dezbrăcat de lume în casa aceea cu vedere/ spre veșnicie/ acolo am descoperit poezia/ reverbera în mine/ precum un stradivarius la atingerile celui mai fin arcuș// atunci am simțit prima dată/ respirul timpului care uimit/ se oprise să mă citească” („condei”).
O poetă capabilă de contemplație, de căutarea de răspunsuri, o poetă care nu se miră, nu sfidează și meditează la sensul profund al lumii merită toată atenția cititorului. Poemele nu oferă altceva decât o perspectivă a părții liniștite a lumii și a creației: „am mângâiat pentru o clipă/ liniștea dintre noi pe dinăuntru/ constelații necunoscute universului nostru/ s-au cuibărit între palme/ de parcă acolo ar fi fost locul lor dintotdeauna” („tăceri locuite”). Maria Grădinaru este deja o voce lirică autentică și faptul că este încă prea puțin cunoscută ține mai mult de lipsa de abilitate a poeților adevărați de a se impune în mod agresiv pe piața de carte de la noi și absolut deloc de valoarea scrisului: „între noi s-a așternut poezia// eu nu pășesc spre tine de teamă să nu o tulbur/ tu nu pășești spre mine de teamă să nu-i știrbești/ frumusețea” („atât de aproape”).

*Maria Grădinaru: triplu sec, Ed. ArtBook, Bacău, 2016

Petre ISACHI

Romantismul nu moare: Riscurile
autorului bifrons*
– O lectură posibilă –

Romanul romantic („romantism rural” ar fi fost eticheta pusă de G. Călinescu) Tătăruşca venit, probabil, „pe furiş” la binomul auctorial: Tudor Cicu-Mihaela Roxana Boboc, mi-a amintit de parabola teniei, invocată cândva, de Mario Vargas Llosa, în Scrisori către un tânăr romancier, Lima, 1997. Se ştie, pe vremea când industria farmaceutică nu atinsese (contra)performanţele de azi, domnişoarele/ doamnele care doreau să-şi menţină/ recapete siluetele de silfidă, înghiţeau câte o tenie, asumându-şi ca nişte adevărate martire ale frumuseţii, tirania şi riscurile provocate de aceasta. Probabil că aceeaşi devoţiune necondiţionată pentru arta naraţiunii şi a frumosului, a aceloraşi două voci auctoriale, Tudor-Mihaela, mi-a readus în memorie şi opinia lui Novalis, că lumea trebuie romantizată cu orice preţ. Este ceea ce ar trebui să facă scriitorul/ artistul în fiecare zi. Dar niciunde, riscul estetic nu trăieşte mai confortabil decât într-o scriitură romantică de acest tip. „El” şi „Ea”, predestinaţi – „sunt parcă făcuţi să scrie împreună”, ne spune Tudor Cicu, în „Cuvânt Înainte” – intuind că pe cititor nu-l mulţumeşti niciodată, decât cu o poveste de iubire atipică, s-au conformat subiectului, cu graţia lui Gala Galaction din nuvela De la noi la Cladova, dar şi cu riscurile de rigoare aflate în subteranele romanului interpretat „la două piane”. Ce mai pot spune eu, criticul, (des)cântat de cele citite şi convins de efectul paralizant al duhului inanalizabil ce fiinţează în fiecare operă literară scrisă de un autor bifrons? Decât că toţi scriitorii sunt „făcuţi să scrie împreună”, chiar dacă, în esenţă, estetica şi retorica lor nu coincid, cum pare să fie în Tătăruşca. Repet, pare!?
„Metoda de scriere” – experimentată, cum se ştie atât în literatura autohtonă, cât şi în cea europeană – luminează şi limpezeşte fenomenul creaţiei, pentru cei ce nu au înţeles încă, identitatea şi corelaţia instanţelor comunicării narative: autor, narator, personaj, cititor. Lectorul tradiţional, mai puţin familiarizat cu elementele de naratologie, descoperă că „Autorul” ce ne oferă cu o estetică sadoveniano-rebreniană, „povestea unei fete din neam tătăresc” este un Ianus-narator cu două feţe, care are simultan harul de a cunoaşte trecutul şi de a prevedea viitorul – cunoscuta şi eterna duplicitate auctorială, altfel figurată. Dar mai constată că acelaşi „Autor bifrons” nu se identifică practic, cu numele scrise pe copertă: Tudor Cicu/ Mihaela Roxana Boboc. Observă cum, deşi cu siguranţă cei doi, El , cel ce scrie capitolele „fără soţ” şi Ea care scrie capitolele „cu soţ” au viziuni estetice, filosofice, religioase etc. diferite, se înstrăinează poetic sub umbrela realismului mitic, într-o singură voce auctorială/ naratorială, cu eroismul admirabil al femeii ce înghiţea tenia, pentru a-şi păstra intactă silueta şi frumuseţea. Este remitizată şi romantizată iubirea – care vine, desigur, întâmplător şi acţionează fatal – când în spiritul Bibliei, când în spiritul Coranului, încât nu-ţi rămâne decât să repeţi ca un ecou: „dacă iubire nu e, nimic nu e”, cu atât mai puţin într-un roman cu mesaj plăcut cititorului. Dar alături de iubire – o putere fatală şi supraomenească – coexistă ca întotdeauna, ura, invidia, moartea, agresiunea, suspiciunea, trădarea, minciuna, crima etc. Dar să nu anticipăm şi să ne întrebăm împreună cu Tudor Cicu, cel ce a gândit „Cuvântul înainte”, : „Dar oare e poveste tot ce s-a scris aici?”. Este ce vrea Măria Sa Cititorul, tiranul absolut, credem noi, pe care mai puţin îl interesează vocaţia de cruciat al „autorului bifrons” sau convingerea lui dostoievskiană că frumuseţea va schimba lumea! Dictatura cititorului este absolută! Noi suntem noi plus oglinda/ voinţa cititorului, ar putea spune cei doi scriitori din Buzăul literar al nedreptăţitului de soartă, Vasile Voiculescu.
Nu „intentio auctoris”, nici „intentio operis”, ci „intenţio lectoris” (propria-i intenţie!) îl interesează, în primul rând, pe lector! Dacă „a scrie e un fel de a trăi”, cum susţinea autorul „Doamnei Bovary”, de ce nu şi a citi ar putea să fie un alt fel de a (re)trăi? Astfel romanul (pseudo)erotic Tătăruşca (iubirea –cauza lumii – pare o temă-pretext!) este pentru eventualul cititor, oglinda propriului spirit. Act clar de narcisism, cum ar conchide scriitorul şi matematicianul Ion Barbu. Prin urmare, cât spirit în Domnia – Sa Cititorul, atâta spirit în scriitura romanului! Această realitate fatală îl nemulţumeşte total şi-i acutizează interogativ, metafizica lectorului-tiran, care ar vrea să ştie totul despre facerea/ poietica romanului, deşi despre sine nu cunoaşte mai nimic!? Prima întrebare care-i răsare brusc: unde-s şi cum sunt disimulate biografiile exterioare ale celor două identităţi (artistice) autonome, ce-l configurează pe Autorul bifrons? Intuieşte că altele sunt măştile eului auctorial/ narativ afişate – mai corect sublimate – de Mihaela Roxana Boboc şi altele cele ale lui Tudor Cicu. Şi interogaţiile continuă să-l invadeze…! Unde se întâlnesc şi unde se despart măştile acestor „fiinţe de hârtie”, care populează, în jurul anilor 195…, satul dobrogean mitic, Azaplar, din Pontul Euxin ovidian?
Dar să fiu mai explicit… Ce caută de fapt, prezumtivul şi cusurgiul meu cititor? Să nu cumva să-l confundaţi cu mine, autorul acestor însemnări critice! Caută nucleul intim legat visceral de binomul auctorial Tudor-Mihaela. Cel ce narează şi poetizează baladesc, „istoriile” din „povestea unei fete din neam tătăresc”? Al căreia dintre cele două frumoase verişoare, se întreabă, nu fără temei, fratele nostru, cititorul? Problematica romanului – contaminat de Sadoveanu, Rebreanu, Galaction, dar şi de – oricât ar părea de incredibil – Orham Pamuk (Premiul Nobel pentru Literatură, 2006) este deosebit de complexă şi configurează neostentativ simfonismul temelor şi al motivelor care-l aruncă oniric, pe interogativul cititor, în „plasa amintirilor” – „realitatea bătrânilor”, spunea cineva mult mai… decât mine, eu doar vă confirm de la adâncimea/ înălţimea vârstei matusalemice, dar şi „creaţie continuă”, o spunea altcineva, tot mai… decât…, probabil, pentru nepoţii mei! În continuare, totul pare dictat de hazard, „cel mai mare romancier al lumii” (Balzac), ce confirmă cu fiecare poveste, cunoscuta aserţiune a lui Frederic cal Mare: „Trei sferturi din ceea ce se petrece în acest univers deplorabil se datorează venerabilei Sale Maiestăţi Întâmplarea”, dar şi de mult controversata temă romantică: „viaţa e vis”. Tema de circulaţie universală, pare să fie aleasă – nu am greşit: pare să fie aleasă – de Tudor Cicu, autorul/ naratorul, cel ce scrie secvenţele narative „fără soţ”, căruia i-a rămas în memoria involuntară, de pe vremea când era licean în Constanţa şi stătea în gazdă la o turcoaică, ficţiune, realitate – nu contează?! – o carpetă ce avea brodat cu fire de bumbac, în culori diverse, un tablou cu un subiect simbolic: „un vas de pescuit cu un tânăr la timonă şi pe chei o tânără cu o fetiţă în braţe şi alt copil ţinându-l de o mână, care privea către vasul acela. În fundal, marea şi pescăruşii. În partea de jos a tabloului era scris: Viaţa e un vis ce trebuie trăit până la moarte”. Cum Tătăruşca are o structură epică sferică, rebreniană, cititorul va reîntâlni această secvenţă din incipitul Poveştii (totul începe şi se sfârşeşte în poveste: poetica sfârşitului/ începutului continuu, spunem noi, criticii, pentru a fi băgaţi în seamă de cititor, tiranul nostru absolut!) şi în deznodământul romanului.
După lectura integrală a celor XV capitole şi a Epilogului, înţelegem că romanul eternizează – veşnicia este prezentul pur, susţinea autorul lui Faust – povestindu-ne, destinul căpitanului de vas, Gheorghe Ivanciu surprins în apele din dreptul Antalyei, pe o carpetă, dar şi în destinul satului Azaplar invadat pe nesimţite de comunism, aşa cum este astăzi cucerit de fenomenul globalizării. Constatăm cu surprindere – paradox aparent – că cei doi scriitori (doi în unul!) par să fi fost aleşi de teme şi motive. Scriitura ne sugerează că întâi suntem aleşi şi apoi alegem! Prin urmare, Tudor C. şi M-R. Boboc, binomul auctorialo-narativ ce semnează coperta I a romanului, au fost aleşi, după necesităţi compoziţionale, de hazard, fatalitate, iubire, viaţă (ca vis al fiinţei şi al nefiinţei!), familie, sat, neam, religie (mitizate obiectiv, sine ira et studio!), singurătate, senectute, vanitas vanitatum, minciună, crimă, trădare, eşec, fugit tempus, fortuna labilis, tradiţie, invazia comunismului, istorie (care nu a murit şi nu va muri!), migraţie, fatalitate, necesitate, efemeritate, carpe diem etc., tot atâtea teme şi motive care configurate narativo-simbolic oferă pe o tavă de argint, precum capul Sfântului Ioan, o simfonie a destinului imprevizibil, dictatorial, stăpân pe sine însuşi!
Dar să-i lăsăm dreptul suveranului lector, să-şi continue exerciţiul interogativ al raţiunii şi al inteligenţei artistice, care-i permite să-şi impună propria voinţă estetică/ cognitivă, celorlalte instanţe ale comunicării narative… Întrebarea cade ca o ghilotină şi prefigurează riscurile asumate de T. C. şi M. R. B. convinşi că această „metodă de scriere” (aplicată cu succes, de Ilf şi Petrov) va impune „o nouă descripţie în proza de azi”…: Este autorul bifrons al romanului în discuţie, o voce narativă autentică, din moment ce ficţiunea – mistificţiunea, i-ar spune universitarul Mircea Anghelescu – însăşi este o minciună (augusta minciună a literaturii!), o impostură a cărei putere de persuasiune depinde de felul în care binomul auctorial îşi acceptă demonii proprii, cărora le impune mefistofelic, să-şi mărturisească ca la un duhovnic – sinceritatea este o condiţie sine qua non în literatură – obsesiile, ceea ce-i incită, ce le este visceral, îi mulţumeşte sau îi revoltă etc., tocmai pentru ca transfigurarea să asigure densitate, viaţă, ambiguitate şi verosimilitate lumii nou create în miticul Azaplar, „sat de prin 1500”, ivit aparent întâmplător, în legendara şi ovidiana Dobrogie, sat parcă predestinat să suporte teroarea istoriei din preajma anilor 195…, dar mai ales al anilor ce vor veni?
Autenticitatea, verosimilitatea, sinceritatea asigură „poveştilor” forţa persuasivă, coerenţa internă a scriiturii romaneşti, caracteru-i de necesitate, suveranitatea ficţiunii – se ştie: ficţiunea nu minte niciodată – limbajul de turn Babel al etniilor ce locuiesc acest topos mitic al Pontului Euxin, în care coexistă toate conflictele Europei de azi, de ieri şi de mâine. Reuşita incontestabilă a Autorului cu dublă identitate rămâne stilul necesar, adecvat tensiunii narative din cele 15 capitole gradate ascendent, cu intenţia de a sugera simultan celorlalte categorii estetice, omniprezenţa tragicului. Procedeul povestirii în lanţ impune fluiditatea momentelor clasice ale subiectului romanului şi posibilitatea viziunii monografice asupra satului – un axis mundi pentru locuitori – care începe deja să presimtă fenomenul globalizării, cu efecte letale asupra tradiţiei, asupra relaţiilor dintre oamenii locului. Mihaela Roxana Boboc şi Tudor Cicu îşi propun parcă să contrazică celebra aserţiune: „stilul este omul însuşi”. În scriitură, ei se exprimă în stilul necesar – chestiune nu de tehnică, ci de viziune, credea M. Proust – impus de formă şi de tematica poveştii. Se ştie, scriitura e un aspect al formei, încât nici unul dintre cele două „glasuri” nu poate pretinde că are un stil propriu, inimitabil şi inconfundabil. Cele două voci narative sunt topite în stilul povestitorului.
Arhitectura romanului tradiţional Tătăruşca susţine într-un tot armonios, autentic, persuasiv şi romantic, cele 15 ficţiuni-narative, cu titluri revelatoare pentru sublimul şi tragicul lumii transfigurate: * Verişoarele Belikis şi Senia; * Ababai Korkut şi Anni Ayşe; * O zi nu tocmai pe plac; * Ca-n grădina Ghetsimani; * Crima dintre oţelari; * Desfăşurarea; * Loviturile soartei; * Legături primejdioase; * Nunta; * Încercări zadarnice; Mutul Aiaia; * Ozan Aytar, Belkis! (Ia aminte, Belkis!); * Totul până la capăt… Senia!; * Precipitări în Azaplar; * Până la moarte şi dincolo de ea; Epilog. Povestitorul bifrons – fiinţă făcută din cuvinte – este omniscient, exterior şi străin de „istoria” Azaplar-ului. Prin urmare, un narator ubicuu, atotştiutor, invizibil – tipul de povestitor concurent al lui Dumnezeu – care narează la persoana a III a şi ocupă un spaţiu autonom faţă de cel unde se întâmplă cele povestite. Mutaţiile spaţiale/ evenimenţiale sunt făcute când de naratorul „fără soţ”, când de cel „cu soţ”, care-şi preiau întotdeauna la momentul oportun, fără complexe, „ştafeta” cu poveşti pline ochi cu semne – „O câte semne sunt în cer şi pe pământ, pe lângă oamenii care trec şi îşi întorc faţa de la ele!” – şi cu eroi ce se duc „dincolo de prea multă singurătate”.
Autorul bifrons instalat demiurgic în spaţiul evenimentelor distilează în conştiinţele celor doi naratori, estetica realismului mitic şi a neoromantismului. Invizibilitatea auctorială/ naratorială, neutră şi impasibilă asigură suveranitatea şi (auto)suficienţa ficţiunii. Fratele nostru, cititorul, asistă la un spectacol narativ ce se autogenerează sub ochii lui, ca necesitate implicită romanului însuşi. Atât T. C., cât şi M. R. B. se feresc în a uzurpa iluzia autosuficienţei ficţiunii. Altfel spus, evită intruziunile de orice tip, în numele obiectivităţii flaubertiene sau al Eului narativ dictatorial, deşi problematica transfigurată este preponderent romantică, iar viziunea monografică asupra satului Azaplar, în care locuiesc într-o armonie utopică, români, tătari, ţigani, evrei, turci, bulgari etc. contaminează estetica scriiturii, de realismul sadoveniano-rebrenian.
Prezumtivul şi interogativul cititor se/ mă întreabă dacă naratorul atipic din Tătăruşca se povesteşte şi pe sine? Desigur, cei doi naratori „în unul” se povestesc! Aş spune că se povestesc în primul rând pe ei înşişi. Putem vorbi chiar de un paradox: cu cât se povestesc mai bine pe ei înşişi, cu atât narează mai firesc „istoriile” personajelor, cu atât puterea persuasivă a scriiturii creşte. Dacă punctul de vedere spaţial nu ridică probleme celor doi autori, punctul de vedere temporal – relaţia existentă în orice poveste între timpul naratorului şi timpul celor narate – naşte întrebări cititorului lucid, ce încearcă să înţeleagă alchimia acestui roman tradiţional, după care s-ar putea preda un eficient curs de naratologie. Cum timpul „real”/ cronologic (sună a pleonasm!) nu este acelaşi cu timpul ficţiunii, subiectiv prin excelenţă, aleatoriu, inventat, asemenea tuturor celorlalte instanţe ale comunicării narative, starea de ambiguitate a scriiturii este perpetuă, inanalizabilă şi potenţată de timpul psihologic care nu este şi nu poate să fie acelaşi la Tudor Cicu şi la Mihaela Roxana Boboc…!?
Persistă asupra scriiturii, ca o sabie a lui Damocles, riscul de a nu fi înţeleasă o lege de bază care priveşte ficţiunea: timpul autentic al romanului este construit pe baza celui psihologic. Altfel spus, ficţiunea din cele 15 capitole, cu titluri ce amintesc de Rebreanu, îşi construieşte propriul timp, pornind de la cel psihologic Ei bine, tocmai acest timp psihologic este cel ce asigură mutaţia (auto)generată, imprevizibilă, care pune stăpânire pe naraţiune, fără voia autorilor/ naratorilor. Consultarea timpului gramatical dinspre care povesteşte naratorul bifrons, mutaţiile timpului naratorului şi/ sau ale timpului narat impun spre receptare, fratelui nostru, cititorul, o semnificaţie poliedrică scriiturii – densitate, complexitate, intensitate, diversitate, relief – , personajelor (Senia, Belikis, Senol, Şabi,, Gh. Ivanciu, Păscuţa, Titi Poşircă, Gheorghiţă Mitru, Familia hagiului Munegip, mutul Aiaia, bunicul Korkut, Ilie Floricel, Iancu Şchiopul, Gheorghiţă Culea etc., dar cu deosebire, istoriei nefaste a tătarilor risipiţi de soartă, în spaţiul vital al Mării Negre.
Acelaşi punct de vedere temporal, imprevizibil, permite amestecul aparent inexplicabil, dintre timpul ca temă/ motiv (fugit irreparabile tempus) şi timpul ca „formă”, construct narativ în care se derulează povestirea (v. Nunta, Mutul Aiaia, Totul până la capăt, Senia, … etc.). Este lesne de remarcat că desfăşurarea fictivă dintre timpul naratorului – cu dublă identitate în cazul romanului Tătăruşca – şi cel al povestirii capitolului, depinde în întregime de „istoria care se narează”. Se poate observa că aşa-zisa „formă” – spaţială, temporală, de nivel al realităţii – nu se poate disocia de „istoria” ce se întrupează din cuvinte. Nu întotdeauna, să recunoaştem, bine alese! Am citat un autor cusurgiu. Totuşi cea mai grea problemă pentru un scriitor rămâne alegerea cuvintelor! A fost şi problema lui Eminescu: „Unde voi găsi cuvântul să exprime adevărul?”. Adevărul istoric, filosofic, religios, semiotic, sintactic, simbolic, estetic etc. Care „adevăr”? Se întreba şi Pillat din Pont! Ostentativ didactică mi se pare şi voinţa autorilor, de a împăca contrariile şi a justifica comportamentul eroilor: „Dragostea e mai tare ca moartea, fiule”, îi spune preotul ortodox al bisericii din Comana, lui Gheorghe Ivanciu, după spovedanie, parcă pentru a-l convinge de iertarea lui Dumnezeu şi a-i confirma alegerea, deşi el a fost cel ales de soartă! Nu aceeaşi „înţelegere” îi acordă Silvia (ne)fericitului român îndrăgostit, ameninţat în propria-i ţară şi obligat să emigreze ilegal în Turcia: „Acelaşi Dumnezeu ne ţine în braţe pe toţi. El nu amestecă limbile, cum amesteci tu, religiile”. Acuzaţie directă ce confirmă eternul război al românilor contra românilor! Fatalitate veţi spune…
Configuraţia timpului romanesc este altfel luminată cititorului de elită (îndrăznesc să spun că astăzi literatura nu mai trăieşte decât graţie unui asemenea tip de cititor!) dacă Domnia-Sa observă interferenţa „timpilor vii” – de maximă concentraţie a trăirilor – şi a timpilor de tranziţie, „morţi”, la fel de necesari în extensia „istoriilor” întâmplate/ imaginate în miticul Azaplar. Se ştie, dacă poezia este un gen intensiv epurat până la esenţă, romanul este extensiv şi se desfăşoară într-un timp psihologic creat de Autorul bifrons. Aura subtilă şi ambiguă a romanului Tătăruşca este susţinută de imaginarul şi/ sau fantasticul scriiturii care dă adevărata măsură a nivelului de realitate al celor narate. Cum în literatură contează, ceea ce este şi firesc, cazul individual, nu mă pot abţine să nu amintesc că cel mai reuşit personaj al romanului – nu doar prin simbolistică – este Mutul Aiaia. Poetica tăcerii este aplicată blagian: „Mut tălmăceşti toate semnele”. Cu sau fără voia lor, cei doi scriitori se întâlnesc cu Muta lui Viorel Savin, personaj de acelaşi tip, din romanul-fluviu Impostorul.
Planul de (i)realitate în care se situează cele narate de Tudor Cicu şi Mihaela Roxana Boboc este cel mitic, legendar, baladesc şi constă într-o transformare/ ficţionalizare fie a unei întâmplări sau eveniment, fie a personajului „real” istoric. Mutaţiile în nivelul de realitate sunt cele care provoacă cataclismul ontologic în subiect, schimbând „fiinţa” ordinii narative. Desigur că în Tătăruşca nu există o contopire între problematică, stil şi punctele de vedere (spaţial, temporal şi cel al nivelului de realitate), încât fratele nostru, cititorul, tiran, posesiv şi selectiv, să nu aibă senzaţia că citeşte, şi nu trăieşte o (misti)ficţiune (termenul îi aparţine lui Mircea Anghelescu) sublimă şi tragică în esenţa ei. Facem ce facem şi ajungem din nou la cea mai neglijată instanţă a comunicării narative: Măria – Sa Cititorul. Ca şi eventualii lectori ai romanului – observ că o posibilă clasificare a acestuia nu ajută: romantic, realist, mitic, religios, politic, psihologic, poetic, de acţiune, de analiză, istoric, experimental, tradiţional etc. – romanul Tătăruşca supravieţuieşte într-o ordine kafkiană, aparent aleatorie, invizibilă, instalată în chiar centrul condiţiei umane, împotriva căreia nu te poţi revolta decât evadând din sistem, fugind din ţară, aşa cum au procedat în cele din urmă, eternul român Gheorghe Ivanciu şi frumoasa tătăruşcă Belkis!
Recursul la mutaţii graduale – de spaţiu, timp şi nivel de realitate – devin evidente odată cu capitolul „Nunta”, când tensiunea epică se precipită. Procedeul matrioşca – păpuşa rusească – , cunoscut cititorilor din O mie şi una de nopţi, introduce „povestea unei fete din neam tătăresc” şi susţine întreg fluxul narativ; misterul, ambiguitatea şi complexitatea istoriilor-fiice, istoriilor-nepoate aflate într-un echilibru instabil între realitate şi ficţiune, între subiectiv şi obiectiv.
Ceea ce cred eu este (un critic nu există, dacă nu este subiectiv-inefabil, ştim de la G. Călinescu) că autorul bifrons nu ne oferă atât cât s-ar cere, dacă avem în vedere tematica şi intenţionalitatea, „datul ascuns”, tăcerea semnificativă, procedeu folosit genial de Ion Creangă, în Povestea lui Stan Păţitul, Dănilă Prepeleac, Povestea lui Harap Alb etc. Insist, pentru că naraţiunea prin omisiune nu este ceva arbitrar şi gratuit. Tăcerea comunicativă, datele eliptice din arhitectura naraţiunii sunt extrem de necesare în crearea aşteptării, suspansului, tensiunii narative, stării conflictuale etc. Caracterul simbolic al romanului romantic Tătăruşca sincronizat problematic cu fenomenul (i)migraţiei, dar şi cu infinitul univers imaginar, în care coexistă visceral înrudite, absolut toate ficţiunile, ne obligă să-l conectăm deopotrivă trecutului şi prezentului. Dacă avem în vedere principiul vaselor comunicante care străbate întreaga literatură română/ europeană, nu putem să nu constatăm că trecutul comunistoid al anilor 195… a colonizat şi prezentul, întronând în el, hoţia, frica, crima, trădarea, şantajul, corupţia, fuga de sine, laşitatea, războiul dintre culturi, religii etc. Tocmai aşa-zisele vase comunicante ale literaturii şi ale artelor asociază timpuri şi culturi diferite, într-o unitate narativă ce produce permanent o nouă realitate, încât Lumea devine Text.
Am oferit prezumtivului cititor, o posibilă lectură a romanului Tătăruşca, intenţionând să sugerez că în absenţa fratelui nostru, lectorul, critica nu poate epuiza fenomenul misterios al creaţiei romaneşti, şi nu-l poate explica pe de-a întregul. De fapt, o operă literară nu are nevoie de critic! Ea se explică singură, dacă are cui…!

*„Tătăruşca” – roman de Tudor Cicu şi Mihaela Roxana Boboc; cu o postfaţă de Ion Lazu; Cuvânt înainte: Tudor Cicu, eLiteratura, 2016, Bucureşti

Lucian Mănăilescu

DRAGOSTEA DE DUMINICĂ

Despre autoarea volumului „Talazuri” (Editura „Art Creativ”, Bucureşti – 2016) Daniel Cristea Enache nota, recent: „Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală şi în acelaşi timp meditativă, în care lumea este redusă la câteva elemente simbolice, iar viaţa – la o sumă de experimente care trebuie transfigurate. Toate cele au nevoie de o semnificaţie, iar poeta este pregătită să le-o confere.” (Daniel Cristea Enache).
Criticul sesizează simplitatea (complicată!) a poeziei scrise de Gina Zaharia, care îşi are originile într-o „antichitate” a sentimentelor. La fel cum epoca de aur (cea antică, nu cea… de „tristă amintire”) „recreează” lumea din patru elemente primordiale (focul, pământul, aerul şi apa), poeta face un recurs la memoria transcedentală, invocând: iubirea (focul), locurile din vis ale copilăriei (pământul), starea de transparenţă a existenţei (aerul) şi trecerea inexorabilă a izvoarelor timpului, care se varsă în Styx (apa).
„… cer aer/ primesc foc şi grote necunoscute/ e bine şi aşa/ avem un colţ de lume” – spune poeta.
O asemenea „regresie” in illo tempore structurează un spaţiu şi un timp purificate prin iubire: „parcă te cunosc/ părul tău miroase a cântec de dragoste/ cu siguranţă te-am iubit cândva simt ceva dogoare în piept// atunci mi-ai zis Maria” (Maria); „vindecătoare e dragostea de duminică/ mă îmbraci în busuioc de mâine/ dublele hollywoodiene s-au îmbolnăvit ne privesc pe furiş/ prin sângele meu trec porumbei şi alte minuni/ ştii/ în tine e a doua mea viaţă” (dragostea de duminică).
În această Arcadie, Gina Zaharia reuşeşte să fie simplă şi egală cu sine, înnoptând într-o aşteptare simfonică: „să construim o legendă niciodată învechită niciodată oarbă/ poate uşor aplecată/ spre admiratorii stângaci/ noaptea o vom aşeza pe treptele unde se odihnesc nimfele/ câteodată vom trage perdelele soarelui/ cât să încapă/ puternică şi adevărată dragostea” (Perdelele soarelui).
În fond, pare să spună poeta, iubirea e mai curând retrăire a visului decât realitate; dincolo de cuvinte se întrevăd: „poieni cu magnolii şi tigri/ şi alte minuni/ şi piramida în flăcări/ despre care de mult n-a mai amintit nimeni…” (descântec de platină) , iubitul fiind „necunoscutul” care „de pe munte strigă un nume” (oceane fardate). Căutarea – atracţia şi respingerea permanentă dintre „Yin” şi Yang” – dinamizează spaţiul convenţiilor declarative, viscoplindu-l cu dulci îndoieli şi incertitudini: „ştiu/ ai dormit somnul meu/ nu te-ai odihnit niciodată îndeajuns” (silabe întemniţate); „privirea ta ucide în somn” (descurcă-te); „poate vei uita cerul pe pământ/ aşa mi-am imaginat” (podul dintre plecări); „vulcanii cântă la pian cu inima ta” (sângele nostru în toţi macii); „odată m-ai zidit într-o fântână/ uite aici coboară spiriduşii pe frânghii/ locul lor de joacă/ e tunelul din inimile noastre// Felinarele (…) ne amintesc de ploaia aceea nebună/ în care ne-am ascuns să răsădim/ un trandafir de nisip” (trandafir de nisip).
După părerea noastră explorarea acestui spaţiu liric este una dintre perspectivele benefice ale poeziei scrise de Gina Zaharia, în măsura în care poeta reuşeşte să se detaşeze de un postmodernism aglomerat şi, aparent, spectacular.
În altă ordine a sentimentelor copilăria, chiar dacă mai mult sugerată acum, faţă de o perioadă anterioară, continuă să vizualizeze peisajele limpezi ale hoinărelii de sine, improvizând nostalgii şi miracole: „La fereastră cântau ierburi cât toate speranţele mele/ într-o noapte le-am cosit/ până spre dimineaţă au crescut de două ori mai mari/ aveau o carte cu greieri i-am auzit repetând sub pământ” (vară de ocazie); sau: „… uneori semăna maci în tablouri numai de ea înţelese/ ori deschidea grote în care să pătrundă soarele” (Maria).
Este un „atunci” în care „miroase a iarnă a busuioc a cozonacul mamei de paşte/ pădurea alintă lupi nebuni” (iarbă amară). Şi numai aparent lumea aceea pare iremediabil pierdută, pentru că, mărturiseşte autoarea: „am să îmbătrânesc în vechea ta haină/ ce dacă are mânecile largi/ pe acolo vor coborâ piticii acrobaţi cu trofeul în spate” (povară dulce).
Metafizica acestei poezii, centrată pe icoana mamei, înalţă catedrale („Există ziduri impenetrabile între artă şi Dumnezeu”) , dincolo de care: „în fiecare stea cineva ţinea un discurs/ nu înţelegeam nimic/ cred că nu era pentru mine/ adormisem în braţele tale înainte de naştere/ (…) acum coboară spre mare/ mă voi boteza odată cu tine” (pe drumul liliacului).
Foşnetul de valuri al timpului, venind de foarte departe, închide cercul existenţial, sau – mai curând – îl nemărgineşte: „din oasele nopţii ies şerpi fosforescenţi” şi „singurul drumeţ care nu s-a oprit a fost încătuşat de lumină/ era duminică” (adagio schiop).

Universul cuvintelor Ginei Zaharia este, indiscutabil, unul aglomerat şi contondent, un fel de tentativă de evadare dincolo de înţelesul DEX-ului, justificată, în parte, de ceea ce scria, într-un eseu, regretatul profesor Petre Ursache: „Există o vedere a nevăzutelor, un auz al neauzitelor sau un gust, un pipăit suprafireşti” . În starea „suprafirescului” liric se poate auzi cu văzul („părul tău miroare a cântec de dragoste); se poate vedea cu orbirea („aştepta să adoarmă ultimul grănicer/ să-şi aleagă hotarele pe care va merge desculţă/ printre sânziene/ să fotografieze odată cu orbii toate minunile neîntâmplate/ până în ziua a treia/ să-i fure lutierului un acord/ pentru seceta de lângă ocean” – în ochii păsărilor de iarbă), sau se poate colora cu auzul („lupii înhămaţi la poeme au urletul roşu”)
Vom concluziona citând câteva versuri-metaforă, sugestive pentru potenţialul liric al poetei: „iarna e caruselul meu preferat” (umbrelă pentru insomnie); „gioconda a scrijelit cu privirea toţi pereţii” (albastru diez); „palmele îi miroseau a trandafiri/ şi a sânge răsăritean” (zile îndrăgostite); „o căprioară murise în ochii vânătorului”; „necunoscuta de la miazănoapte/ dansează/ pe o pojghiţă de lumină dincolo de ţărmuri/ ştie că în piruete stau talazurile/ ca nişte lupi de mare curioşi/ să adulmece soarele” (talazuri); privirea ta ucide în somn” (descurcă-te); „nopţile pe care le-am rostogolit de la mine la tine/ ca un alt rai” (de la mine la tine); „o femeie plimba zăpezile prin arşiţă”; (am schimbat religia de dragul tău), „Te-am zărit aşezând soarele mai la dreapta/ îl pregăteai pentru toamnă/ nu-i de mirare că-l îmbeţi cu vorbe înţelepte/ cel mai bun vin e din podgoriile tale ai umplut golgota cu ele/ un tablou care e sigur că va trona/ în marile galerii” (atlasul cu iluzii).

Stan BREBENEL

Îngeraşul purta fustă mini

O carte aparte publică scriitorul basarabean Nicolae Spătaru la Editura Junimea din Iaşi, în anul 2015. Până la acest volum cu proze scurte, cu un titlu provocator, „Îngeraşul purta fustă mini”, Nicolae Spătaru a publicat nouă cărţi de poezie şi una de publicistică. Nina Corcinschi, o reputată specialistă în literatură, fiind doctor în filologie, cu toate că este foarte tânără, devoalează cu exactitate calitatea acestor texte: „Proza lui Nicolae Spătaru reînvie o lume apusă a satului românesc, pe care autorul o surprinde în misticismul ei străvechi, în tradiţiile ei oculte. Partea cea mai rezistentă a prozelor sale este experienţa halucinantă, semionirică trăită de personaje şi care devine climax tensionant al naraţiunii, de fiecare dată cu repercusiuni fatale”.
În acest volum autorul a inclus cinci proze scurte care incită cititorul la o lectură continuă, poate numai şi după titlul lor: „Îngeraşul purta fustă scurtă”, „Şi era lună plină”, „Jurnalul lui Dan”, „Timpuri cu şerpi şi «şerpoaice»” şi „Cafeneaua de la Podul Înalt”. Fiecare dintre aceste texte teleportează, cel puţin pentru cei care am trăit în epoca de dinainte de anul 1989, într-o lume, aici o contrazic pe Nina Corcinschi, care nu a evoluat prea mult în elementele ei esenţiale, deşi s-au făcut progrese extraordinare. Şi mai este un element pe care l-am remarcat cu plăcere şi, în acelaşi timp, cu amărăciune. Satele româneşti, indiferent în ce graniţe statale vremelnice se află, sunt identice în foarte multe privinţe. Dar să revenim la textele lui Nicolae Spătaru.
În „Şi era lună plină” autorul tratează o problemă de o importanţă capitală a planetei. O face la modul umoristic, un umor sănătos din cel ce se întâlneşte numai în vetrele cu români. Chiar şi în dramele ce pot avea loc la nivel mondial românul găseşte puterea să satirizeze, să facă haz de necaz. Concret în această poveste, căci povestiri cu tente umoristice şi fantastice sunt, Nicolae Spătaru ne spune pe un ton sobru că, după decesul lui Brejnev, liderul URSS, imperialiştii americani vor declanşa un război mondial nuclear nimicitor, în principal contra cetăţenilor sovietici. În afară de vigilenţă, cetăţenilor sovietici nu le mai rămâne alt mijloc de autoapărare decât celebrele măşti antigaz. Dar cetăţenii satului moldovenesc nu dispuneau de aceste mijloace. Şi atunci s-a intervenit la Departamentul Raional de Apărare Civilă, adică DRAC, pentru a se primi măştile salvatoare. DRAC-ul a luat măsuri urgente şi a asigurat toţi locuitorii localităţii cu mijloacele salvatoare. Autorităţile au luat măsuri drastice de autoapărare. Locuitorii erau obligaţi să asculte non-stop postul de radioamplificare şi să aibă mereu la îndemână măştile. Comicul de situaţie apare atunci când autorităţile locale constată că au un excedent de 300 de măşti, acesta datorându-se deceselor apărute dintre momentul cererii şi primirea lor. Cel care s-a ocupat de aprovizionarea şi distribuirea lor găseşte soluţia ca acestea să fie depozitate în locuinţa sa. Şi aici, măştile ca nişte duhuri rele, îi pun familia în fel de fel de situaţii deosebite şi groteşti prin comicul aproape supranatural. Ca o constatare, măştile antigaz sunt inutile în cazul unui atac nuclear.
În „Cafeneaua de la Podul Înalt” Nicolae Spătaru ne povesteşte cam cum era viaţa redactorilor revistelor literare, atât la Cernăuţi cât şi la Chişinău. Autorul, născut în Ţinutul Herţa şi stabilit la Chişinău, ne împărtăşeşte din experienţa sa ca redactor de reviste dar, mai ales, cum erau destinul şi viaţa făuritorilor de literatură în graniţele invizibile ale provinciilor româneşti din Temniţa popoarelor. Ca peste tot, existau şi în cea mai performantă societate drame la nivel personal, familial şi profesional. Tocmai o asemenea dramă autorul o tratează cu sarcasm, cu duioşie, chiar şi cu un uşor umor. Din ceea ce autorul relatează realizăm că omul, indiferent de sistemul politic în care trăieşte, nu are asigurată fericirea în relaţia cu persoana iubită, ci dimpotrivă. Este o temă care trebuie să ne pună pe gânduri pe fiecare în parte.
Am lăsat la urmă povestirea „Îngeraşul purta fustă mini”, nu pentru că este cea care dă titlul volumului, ci pentru că se referă la lumea literară. Acţiunea porneşte de la un fapt aproape banal pentru oamenii de rând, o lansare de carte, dar de o importanţă deosebită pentru autorul respectiv. Emoţiile se accentuau pe măsura apropierii evenimentului. Ele erau sporite de gândurile fireşti: va fi lume multă, ce vor spune vorbitorii, cum va reacţiona publicul, va reuşi să vândă ceva, mass-media va fi prezentă etc. La momentul lansării, autorul plin de nerăbdare, a luat loc la prezidiu şi, nu după mult timp, este deturnat de la momentul festiv de o apariţie încântătoare. Era o tânără care avea pe fustiţa mini volumul său. Din acel moment s-a pierdut cu firea şi nu a mai fost prezent pe pământ. Nu a mai auzit nimic din ceea ce recenzorii spuneau. Gândul îi fugea la acea făptură care, la un moment dat, a părăsit aula bibliotecii. Ca intrat în transă, ca un somnambul, a părăsit prezidiul şi a căutat-o peste tot. O stare de leşin l-a cuprins. După trei zile şi-a revenit pe un pat de spital. Gândul la îngeraşul cu fustă mini nu l-a părăsit nici astăzi.
Din aceste povestiri ne dăm seama, prin realizările sale literare, că Nicolae Spătaru este un prozator autentic. El îmbină aproape perfect realităţile unui timp trecut, care nu trebuie uitat pentru că este al nostru, cu elemente stranii, halucinante. Citindu-i povestirile am retrăit parte din viaţa mea, cu poveştile bunicilor, cu acele fantasme pe care aveam impresia că le vedeam în nopţile de vară când ne prindea joaca până târziu sau la ferestrele aproape îngheţate când lumina lunii dansa pe geamuri. Poveştile lui Nicolae Spătaru nu sunt numai ale lui, sunt şi ale noastre, pentru că suntem din acelaşi spaţiu spiritual.

Mihaela MERAVEI

Cuvinte revărsate pe „masa care plânge înlăuntru”

Apărut la Editura Ramuri, în ultima lună a anului trecut, volumul de poezii, „Masa care plânge înlăuntru”, al poetului Emilian Mirea, membru al U.S.R filiala Craiova, a venit ca un cadou de sărbători atât pentru public, cât și pentru autor. Coperta rafinată, simplă și de bun gust, deschide un volum de versuri care se evidențiază prin claritate, echilibru, măsură a cuvântului și o transmitere francă a sentimentelor către cititor și care este susținut de scriitorul Horia Gârbea, președintele U.S.R București – Poezie, membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din România, prin cuvântul de pe ultima copertă . Iată ce consideră domnia sa despre poemele din ”Masa care plânge înlăuntru”: „… poemele sunt elaborate cu o minuție de ceasornicar căzut în nebunia hiperexactității sau, mai bine zis, de confecționer de vitralii, căci cuvântul e șlefuit până rămâne din el doar ciobul de dimensiunea cerută.”
Cele cincizeci și două de poezii semnate de Emilian Mirea curg molcom prin filele volumului de față, căci poetul scrie o poezie deloc agresivă, ci, mai degrabă, o poezie de reflexie și stare, decât de revoltă și tulburare, acesta fiind preocupat, cum bine va observa cititorul, de domeniul metafizic și existențial, de timp, de viață și moarte și, de ce nu, de ”Lumea de Dincolo” cum o numește autorul. Voi da un exemplu în acest sens: „peste ani îi va cuprinde/ frigul interior/ apropierea de moarte/ și de metafizicul care pândește la ușă” (pag 10/metafizicul nerăbdător).
Încă de la debutul cărții, poetul ne surprinde cu dezinvoltura și sinceritatea dezarmantă. Emilian Mirea face parte din categoria poeților care nu au nevoie de unghiuri închise, de umbre, unde să se ascundă pentru a-și arăta sentimentele, nici de abscons pentru a și le justifica, el își pune sentimentele pe masă, în fața cititorului, cu încredere și ,,delicatețe lăuntrică”, așa cum ne mărturisește în primul poem al cărții: „iar cum zi de zi/ prietenii mi se împuținează/ pentru că sunt mai preocupați de bani/ și averi pământești/ animalul primordial care mă locuiește/ începe să devină verde-albăstrui –/ semnul comunicării dintre iarbă și cer…” (animal primordial/ pag 5)
Există o autenticitate aparte în versurile poetului, o autenticitate care își are originile în obiceiurile și tradițiile românești de care poetul nu se dezminte și pe care ni le dezvăluie cu simplitatea sufletului său și curățenia cuvântului. Astfel, autorul stă pe un scăunel mic de lemn și parcă ne poftește în „bojdeuca” lui Ion Creangă, cu mica masă rotundă și scăunele cu trei picioare, unde Nică și ai lui mâncau din străchini de lut, cu linguri de lemn. Astfel, poetul ne construiește un univers intim și special, prin păstrarea aceluiași plan metafizic al vieții, aducând trecutul în prezent, precum o hologramă rămasă nealterată în timp: „eu sunt cel care stau pe un scăunel/ într-un colț/ și mănânc dintr-o strachină de lut/ cu o lingură de lemn// în timp ce bogații stau la masa înaltă/ și mănâncă bucate alese din care/ din când în când/ îmi aruncă și mie resturi// îmi e milă de ei…/ pentru că ei nici nu știu că dincolo/ pe lumea cealaltă/ care durează mai mult decât o viață// va fi invers”(invers/ pag.6)
Starea meditativă se resimte tot mai mult, odată cu înaintarea în filele volumului. În poezia lui Emilian Mirea, când teii înfloresc, „e vremea pentru somn/ și meditație/ profundă…”, așa cum descoperim în poemul meditație/ pag 15. Timiditatea caracteristică poetului transcende în versuri și, deși poemele domnului Emilian par cuminți și temperate, uneori, tocmai pentru a întări această cumințenie, uimesc cititorul cu metafore, imagini și expresii eliberate de constrângerile și rigorile contemporane. Iată câteva dovezi: „tinerii de azi se sărută fără jenă/ pe străzi/ se pipăie în public și aproape că/ ajung la orgasm…”(metafizicul nerăbdător/pag.10) sau: în „cămășile de noapte/ atârnate pe sârmă la uscat/ semn al dezmățului de azi noapte…”(cămășile de noapte/pag.12), ori aici „în întunericul sălii de cinema/ ți-ai descheiat primul nasture de la bluză/ mi-ai luat mâna și ai pus-o/ pe sânul tău stâng…” (timiditate excesivă/ pag.14), iar exemplele ar putea continua.
Emilian Mirea este preocupat continuu de perfecțiune, de evoluție, de dezvoltarea sufletului, a lumii interioare, și spun asta bazându-mă pe observarea construcției poeziilor din „masa care plânge înlăuntru”. Poetul duce procesul de șlefuire a propriei poezii până la strălucire, îndepărtând orice cuvânt în plus, orice prepoziție de fond, pieptănând cu experiența acumulată fiecare vers, oferind cititorului un volum de poeme meticulos îngrijit, bine gândit și structurat. Toate acestea cer timp, dedicație și răbdare. Ori autorul știe prea bine că „dușmanul comun-/ Agresorul-Timp/ care doarme cu noi în pat/ …reînvie în amintiri” (ravagiile timpului/ pag 17 ), din acest motiv oamenii devin triști și, în judecătoriile (timpului, bineînțeles), „așteaptă ca justiția oarbă/ să le facă dreptate/ în timp ce viața lor se măsoară/ în termene de judecată…”(oameni triști/ pag 22). Până și natura este molipsită de această epidemie de tristețe a trecerii , prea vremelnice, a vieții pentru că până și „copacul care în toamna trecută/ dădea semne de tristețe/ …nu a mai înverzit în primăvară/ iar mie mi se întâmplă la fel:/ de când a început să îmi albească părul/ bucuria de a fi a început/ să plece de la mine” (semne de tristețe/ pag 23).
M-am întrebat, răsfoind volumul, poate ca mulți alți cititori, de ce poetul, Emilian Mirea, a ales, acest titlu: ,,masa care plânge înlăuntru”, pentru cartea domniei sale. De ce pe parcursul lecturării poemelor, m-am întâlnit nu o dată cu imaginea mesei, cu descrierea unei mese din lemn: „masa din lemn masiv/ la care scriu/ a fost odată plină de viață/ și privea în depărtări/ cu frunzele făcute streașină la ochi// pe ramurile ei cântau cucii/ mierlele și privighetorile// înflorea în fiecare primăvară/ și avea visuri deșarte/ de viitor// securea a surprins-o visând/ și lipsită de apărare/ și a transformat-o în acest/ univers static și trist de acum/ care plânge înăuntru/ pentru fiecare celulă care/ a murit în sinele său” (masa care plânge înăuntru/ pag 30).
Analizând poemul care oferă titlul cărții și pe care l-am redat în întregime, atât pentru frumusețea lui, cât și pentru strigătul ce vine dinăuntru cuvintelor, am înțeles cum sufletul omului poate fi asemuit cu o masă care, odată, în tinerețe, a fost un arbore. Și așa cum sufletul omului înflorește în primăvara vieții și masa va avea visuri, până când securea timpului o va transforma „într-un univers static”. Cu alte cuvinte, trecerea șfichiuitoare a timpului ne temperează, ne face mai înțelepți, mai introspectivi, iar, atunci, sentimentele nu mai dau pe dinafară, ci curg înlăuntru precum o plângere „pentru fiecare celulă” care moare în sinele nostru.
Fiecare poem al volumului de față este o invitație la regăsire pe care ne-o face poetul, abordând propriul sine ca pe-o oglindă a sinelui tuturor. De câte ori, oare, nu ne-am căit pentru clipele când am uitat de bucuriile sufletului, de rugăciune, de partea divină a vieții, prinși, poate, în vârtejul cotidianului nostru cel de toate zilele, ca mai apoi, amintindu-ne, să încercăm o reconciliere cu divinitatea: „te-am părăsit/ de multe ori/ sufletul meu -/ te-am lăsat singur și/ m-am folosit doar de trup// (…)acum mă întorc la tine și/ te rog să mă ierți/ am început să mă căiesc// poate așa/ la sfârșitul zilelor mele/ mă vor primi și pe mine în/ Lumea Celor Drepți/ și-mi vor da o lingură de lemn/ și o strachină de lut din care/ să-mi mănânc veșnicia…” (căință/ pag 42)
Emilian Mirea se distinge, net, prin sensibilitatea și calitatea versului, prin profunzimea metaforelor originale. Domnia sa scrie poezie cu sângele care se rupe din sufletul său frumos, așezat, cuminte și meditativ, la „masa care plânge înlăuntru”. De fapt, construiește vitralii multicolore, din sentimente ținute strâns în interiorul său, iar, odată revărsate pe hârtie, devin bijuterii înșiruite în volume pe care, fără doar și poate, cititorul le va căuta să și le așeze în biblioteca personală la cărți ale autorilor de talent și originalitate ai poeziei contemporane.

Adrian BOTEZ

CÂT EFORT – ÎN MOARTE – DE A FI FRUMOASĂ

cât efort – în moarte – de a fi frumoasă
când pădurea-şi schimbă chinul în splendoare
îţi dă mărturie poiana stufoasă:
n-a fost răutate – este – deci – Culoare!

Crist duios s-apleacă – tot mai des şopteşte:
„frumos voi trăirăţi – frumoşi fiţi în moarte
meritaţi amurgul – sfântă sărbătoare –
… de cădeţi în stele – nimeni nu mai moare…!”

în genunchi copacii primesc de la ceruri
binecuvântare cu aghesmi de geruri:
bucuroşi să moară – frumoşi în sfinţire

aşteaptă doar Cristul să le intre-n fire…
… cât de frumos te lasă Dumnezeu
să mori – trăind ascuns în orice zeu…