Fărădelegea lui Călin – Godul țivil
Se potrivesc oare a pune bariere cu a le încălca?
Imposibil? Nu, o certitudine. A limita dreptul de proprietar pare să se oprească în modul de a încălca ,,… ordinea publică și bunele moravuri”. Și nu prea pare a se întâmpla așa, seamănă al naibii de bine cu seria de sfaturi pe care unul și altul se îngrămădesc să le dea, cărora uneori le dai curs și care par insuficiente. (Art. 626)
De a vrut altceva textul lui 626, puteți afla răsfoind interpretarea Codului Civil. Până atunci, eu încă citesc în limba română fără a căuta răstălmăciri.
Edictele, imperativele și regulile au un termen limită: 49 de ani. Un număr extras ad-hoc din cușmele dacice. O aiureală. În mod natural poate dura și mai mult, a nu se uita că oamenii încep să se apropie de vârsta lui Adam, întâietorul, și nu se sfiesc să-și țină obiceiurile. Începute undeva la 30 de ani, exersate până la 40, cu iz de autoritate de la 50 și indispensabile din preajma lui 60. Ce e peste, depășește cu mult cinzeaca propusă. Indiferent de subiect, fie el acea convenție, acel testament prin care adios înstrăinare de bunuri. Studiind reversul, jumătatea de sută ciopârțită de-un ciob de an pentru oricine pare cât toată civilizația omenească deodată, extraordinar de mult…. Îmi amintește de versiunea ,,împrumutului” de teren, acel act de concesiune pe 99 de ani. O iluzie pe măsura lipsei împroprietăririi după maxim zece ani. Un lucru liniștește, ,,cel mult”-ul dinaintea numeralului. Nu singurul. Există situații când interdicția dispare ori apar ,,interese superioare”, atunci, dar și când contractul se dovedește oneros, se poate înstrăina bunul în cauză. Nevânzarea se încadrează la normale dacă există un contract strict pentru transmiterea proprietății unei persoane determinate sau nu. Pe cale de consecință, Al. 5 nu și-ar mai fi avut locul, are totuși un aliniat pentru succesiune, neafectabilă de orice clauză de inalienabilitate. Cum nu este vânzare…. (Art. 627)
Încurcate…. Cu clauzele de inalienabilitate. De neinvocat în defavoarea dobânditorilor, proprietarilor sau creditorilor. Câteodată. Unul dă, dar nu dă acum, altul primește, însă nu la acel… moment. O masă de manevră inalie…. Invalidă fără lipsa publicității. Dusă până la bunurile mobile. Și până la daune-interese pretinse proprietarului. (Art. 628)
Limba română neaoșă: înstrăinătorul. Nu depășit, nici nou, dar nici bun pronunției. Art. 629 de asemenea. De pronunțat în favoarea noilor actori introduși: cel pomenit și terțul. Și nu pricep cum te folosești de generala sancțiune fără să-i poți da de urmă în alineate. Cererea de desființare a contractului, dusă în zona interpretării greoaie a ,,rezoluțiunii” nu poate fi numită…. Și ne încurcăm și-n sancțiune. Să fie aprobare sau constrângere? Cu totul sigure doar anulările de contracte. (Art. 629)
Duși cu fofârlica, plecați de la vecini, ajunși la ștafete între proprietari. Reveniți. O atât de generală prezentare…. Mi se pare totuși că limitele drepturilor proprietărești ar putea ocoli ajungerea la conflict și inconveniente. Un bun simț, o bună conduită. Ar ajuta și legi inteligibile facil. În lipsa lor apar ,,amenzile”. Despăgubirile. Sau prevenția, cu ajutorul logicii și simțurilor ascuțite. (Art. 630)
