Spații culturale nr. 50 (11)
Irina Amalia BĂCĂUANU
O poezie ca o romanță
În volumul de versuri „Empatie”, versurile Anei-Maria Moraru sunt încărcate de o necruțătoare autenticitate. Poezia sa transcrie o criză insuportabilă, un zbucium, o lipsă a vitalității datorată (și spun „datorată” în mod intenționat) iubirii neconsumate cauzatoare de angoasă, dar care a lăsat dureri plăcute, unice și generatoare de viață. O viață care nu mai este opacă, pe care merită s-o trăiești. (Încă mai curg din când în când amare/ pe-ai mei obraji, lacrimi nepotolite./ Din mine încă dorul nu dispare,/ încă mai sper la vise împlinite.)
Lui, cavalerului Apocalipsei interioare, poeta îi cere iertare, învinovățindu-se pe sine, poate prea mult, pentru neșansa de a merge braț la braț, pe drumul Destinului. „Dar am greșit. Și nu iubind…/ Șoptindu-ți doar iubirea mea. /Tu iartă-mă dac-am greșit/ și dacă poți, te rog să uiți acel copil ce te-a iubit. Ba îndrăznesc să-ți cer mai mult:/te rog să ierți, femeia ce n-a înțeles că n-ai putut/ și că ea nu conteaz-acum în viața ta./
Așa cum îi stă bine unei femei, Ana-Maria Moraru, deși pare că agonizează în urma valului de pierderi, găsește resurse spirituale de care se agață strașnic, și merge mai departe. Are această fermitate de a nu se lăsa pe deplin copleșită, de a-și stabili obiective, conștientă fiind că dacă nu pentru sine, măcar pentru ceilalți, viața este totuși darul care trebuie prețuit.
Poeta merge cu evocarea iubirii până la a declara limpede: „Iubesc iubirea/ Și de drag, mă pierd pe veci în dânsa/ pe drumul ei etern și cald, să-i înțeleg menirea./ În largul ei m-aș spulbera de-atâta drag de dânsa,/ sub vraja ei să mă topesc, așa iubesc iubirea.”
Are șansa de a avea în jur oameni buni care îi respectă și înțeleg stările, dar poeta se simte mai bine solitară, însoțită de gânduri, poate din teama de a nu-i împovăra și pe ceilalți. Iată o formă de iubire și de respect a aproapelui asumându-și pe deplin solitudinea și de aceea, de multe ori, poeziile par investigații emoționale, prin prisma deselor întrebări retorice!
Ar părea o iubire ardentă venită din partea amândurora. E prea intensă flacăra ca s-o pui pe umerii unuia. Dar în versurile poeziei „Blame to love”, Ana-Maria ne afundă într-o enigmă pe care tot ea o dezleagă pentru a ne fi mai lesne înțelegerea: „Că nu mi-e dat să-ți simt în viața asta/ iubirea, chiar și asta pot s-accept./ Dar nu te iert că n-ai putut o dată,/ măcar o dată să mă strângi la piept.”
Partea a doua a volumului, denumită „Petale de suflet”, se află de asemenea sub semnul tragismului, al tristeții și al pierderii. Autoarea blamează moartea, simulează o ceartă cu aceasta, o chestionează ca pe-o impostoare și rezumă totul la o imprecație grăitoare, venită din aversiunea îndreptățită a rămânerii fără o persoană dragă: „…tu te preumbli printre noi… să fii tu blestemată!”
Plecată în urmă cu 18 ani din România, Ana-Maria Moraru păstrează în suflet un imens dor de casă, de mamă (căreia îi dedică multe versuri încărcate de emoție) și evocă în acest sens spații și unghiuri ale casei unde s-a născut și a copilărit. Descrieri în amănunt pe care, ca și cititor, îți lasă impresia că le cunoști și tu sau că seamănă cu locul unde ai copilărit și tu.
Poezia Anei- Maria Moraru este departe de a fi desuetă sau excesiv romantică. Scrise într-o formă curată de catren, unde rima este încrucișată, versurile au o estetică și o carismă stilistică proprie romantismului, unde predomină abisalul, sfârșeala născută din durere și neîmplinire. Dar durerea este motivul renașterii: ea te schimbă, te copleșește dar tot ea e cea care fortifică, consolidează, te face apt pentru restul vieții.
Rămânerea în trecut, în ceea ce a fost și de care nu se poate desprinde, o regăsim în folosirea cu obstinație a verbului la timp trecut. Dorința redusă, prezența verbului la timpul condițional-optativ, se găsește timidă, pe alocuri căci așa cum și-a propus încă din titlu, alege empatia, mergând până la suprimarea de sine.
Cartea are, ca final, poezia „La mulți ani, bărbați”, unde, deloc supărată pe cei care cauzează răni frumoase, poeta le aduce un elogiu care sună încântător: „De n-ar fi bărbatul să iubească,/ am fi atât de goale și pustii,/ N-am mai petrece timpul în oglindă/ și n-am mai ști ce-nseamnă a iubi.”
E ca o împăcare, o acceptare a destinului și are maturitatea să discearnă între un rău voit și unul care stârnește patimi și sentimente inegalabile.
Poezia este forma desăvârșită de expresie, din păcate, mai puțin citită în vremurile noastre. Însă Ana-Maria Moraru, prin versurile ei, te prinde în mreje, intri în lumea ei și vrei să-ți absolvi curiozitatea la care te-a supus.
Ana-Maria, femeia, este un muritor care are la îndemână condeiul atât de util în situațiile în care tragedia, pierderea, abandonul o apasă până la tortură.
Ana-Maria Moraru sunt eu, ești tu… suntem toți. Că-n fiecare dintre noi, plânge o romanță… scrisă sau nescrisă.
Camelia Manuela SAVA
Sunet de alamă zăngănitoare
Anul trecut, pe vremea aceasta… se auzeau zăngăneli dinspre pana unui scriitor autohton, înzestrat cu daruri artistice, talantul său fiind înmulțit pe zi ce trece…
Nu, nu e un fragment de operă memorialistică, ci o referire stricto senso la o carte nou apărută, valoroasă pentru scrisul râmnicean și nu numai: ZĂNGĂNELE a lui CĂLIN Sorin, publicată la Editura Rafet, la îndemnul și sub oblăduirea unui bun prieten de-ai autorului, Marius Cernea, confrate talentat el însuși în ale scriiturii.
Stilul eseistico-memorialistico-moralizator, presărat cu ironii fine și autoironii hazoase, este, de-acum, binecunoscut, pe Călin Sorin caracterizându-l timiditatea și modestia în viața reală, dar și o inteligență fină, un spirit critic spumant. Pe de altă parte, în șuvoiul scrisului este un torent de nestăvilit. Eseurile sale (unele postate și în mediul on line sau, mai bine spus, pe siteurile de socializare, unde au fost accesate și foarte apreciate, primind comentarii favorabile) sunt cele care se adună ca un buchet înmiresmat de gânduri, de idei, de sentimente, care mai de care mai atrăgător/atrăgătoare, fiecare purtând în sine o esență tare, o culoare aparte. Este demn de reținut faptul că autorul poartă intrinsec un adn literar de înaltă ținută.
Pornind pe un fir temporal, aceste minitablete eseistice sunt părți ale unui jurnal de idei, sunt microcelule de hârtie ale sufletului unui ins care se descoperă pe sine, se relevă cititorilor săi, fiind conștient că scrie pentru a fi înțeles, pentru a se oglindi în apa scrisului care curge nestăvilită.
Numerotate și datate, eseurile care compun cartea alcătuiesc o incursiune într-un univers complicat, dilematic. Se regăsesc ușor reperele timpului – care este factorul primordial al înregistrării în durată: 20 februarie 2015, 21 februarie 2015, 22 februarie 2015….1 martie 2015, 8 martie 2015… iunie, iulie, august, ca apoi șirul să se oprească brusc la 20 august 2015, însumând 100 de eseuri jurnalistice (de tip jurnal eseistic, a nu se înțelege jurnal personal). Nu știm cum ar fi fost mersul lucrurilor din august până la finalul anului, 31 decembrie este eseul care încheie ciclic demersul auctorial, developând ca într-un film intenția sa de a se dezvălui, sporind și mai mult aura de mister și de curiozitate a cititorului:
„Am prins toate acestea într-un mănunchi. Le țin cu prețuire între brațele strânse la piept și din suflet vă spun doar atât: să fiți mai buni.”
Spațiul este cel cunoscut – orașul. Nu este un oraș ales la întâmplare, ci este acel axis mundi care formează un om, care este matricea spirituală a scriitorului și care prinde viață sub lupa infinitezimală a celui care s-a născut, a crescut în meandrele sale: veți recunoaște cu ușurință – așadar – fotografiat cu dragoste și cu răbdare locul nașterii sale, Râmnicu Sărat, dar vor fi afiliate acestei geografii și alte areale tangente spiritului românesc și spațiului național, cu precădere sud-estice.
Astfel, pe parcursul unui an (de fapt, jumătate de an), s-au sedimentat aceste „pastișe urbane” (în termenii autorului), care utilizează un principiu clar: al comuniunii cu cititorul – „ce vă doriți voi, cititorii, vreau pe deplin și eu”, al comuniunii cu sinele, într-o notă a sincerității, al preaplinului sufletesc, al regăsirii.
Îl vom reîntâlni aici, pe hârtie, dispus să sune din alăuta scrisului/ să zăngănească pentru noi toți pe Călin Sorin în toate ipostazele sale – de la „elevul Călin, băiatul de la muzică, soldatul Călin A. Sorin bun la toate, chiar și la arest, lăcătușul mecanic Călin, lăutarul ăla din neamul Călin, tablagiul lui Călin”, până la soțul, tatăl, fiul Călin Sorin, dar mai ales scriitorul Sorin Călin, în care el se regăsește „cu adevărat om”.
Cu iubire, cu stimă, cu temă, cu mirare, cu timiditate, cu dor, cu tresărire, cu durere, cu simpatie, cu strângeri de mâini sau scrâșnire de dinți, Călin Sorin scrie un altfel de jurnal zăngănitor, în care despică toate firele în patru sau în patruzeci și patru, și o face foarte bine, determinându-ne să ne punem în pielea lui, să ne insinuăm în viața aceasta trecătoare, dar care va rămâne nepieritoare prin intermediul scrisului său.
Familia, școala, politica, religiozitatea, ritualuri, evenimente și întâlniri, călătorii și gânduri, tinerețea, monotonia, teama se întrepătrund. Muzica, sentimentele, spațiul românesc, condiția umană, idealurile, societatea, binele și răul sunt puse în balanță, fiind cuprinse de sunetul ZĂNGĂNELE-LOR.
Curajul de a privi spre trecut, pesimismul prezentului, optimismul unui MÂINE CE VA FI SĂ FIE, dar și finețea tăieturii în carnea cuvintelor se reunesc într-o armonie ce se aseamănă cu o melodie a sufletului. Unitate în diversitate spune o vorbă înțeleaptă, așa că și omul, artistul, cetățeanul sunt tot atâtea părți ale acelei simfonii calme, sunt tot atâtea fețe pe care le vezi cu ochii minții citind cartea. Și, credeți-mă, nu este chimvalul care trâmbițează în van, ci este cel care anunță cu sunet de aramă, pătimaș, năvalnic, autentic:
„A sosit vremea oamenilor!”
Olga del Carmen Becerra Pérez
Născută la 18 iunie 1962, Benaocaz (Cádiz), Spania. Licențiată în Filologie Hispanică la Universitatea Autonomă din Madrid. Membru al Institututului de Studii Complutense (CECEL-CSIC).
Director și prezentator al programelor radiofonice ”Vocea cărților” de la Miradario.es și ”Eu sunt de litere” de la Grupo Parnaso. Este deținătoarea mai multor premii literare, coordonatoare la revista culturală Omnia, fundator și director al revistei Parnaso.CreAcción.
Publică cartea Dragă Arcadia, (proză, în ediția Grupului Literar Omnia, 1999), poeme, eseuri, studii literare și articole de opinie în numeroase ziare și reviste culturale locale și naționale. De asemenea, publică în mai multe reviste culturale românești în traducerea Elisabetei Boțan.
Traducere și prezentare: Elisabeta BOȚAN
AȘ FI PUTUT SĂ-ȚI FIU PIELE, PENELEOPA
Aș fi putut să-ți fiu piele, Penelopa
și alunecarea unei glume și cânt în râsul tău
aș fi putut să blestem de o mie și una de ori numele lui Ulise,
în timp ce îl alăptam în dulceața sânilor mei
și în amărăciunea sinistră a lacrimilor mele.
Aș fi putut să fiu, dacă umbra ta, oglinda ta, teara,
ridul acesta ce strigă în ghearele a ceea ce este atât de îngust,
întunericul ce tremură în trupuri, ceea ce se pierde într-un vers,
insomnia ta, veghea,
vestea pântecelui tău obosit la jumătatea unui deșert
Aș fi putut să-ți fiu privirea ce părea pierdută
în zi, în noapte, într-un lucru mic și neînsemnat,
când tu abia intuiai, așa cum eu o presimt acum,
această amăgire ce sălășluiește în neagra rădăcină
care se pierde în vremuri.
Privirea încercănată se umplea de ființa sa, de numele tău,
și de setea întrebărilor pe care continui să ți le pui.
Acum nu mai știi dacă s-au născut atunci,
sunt fructul copt al unei lungi așteptări
în care nu ai știut dacă ciudata ta singurătate
a fost locuită de stele blestemate care s-au stins fără norduri.
Aș fi putut să-ți fiu piele, Penelopa
și am putut să simt cum mă rupeam în așteptare
și în îndoială, fiecare bucată ruptă,
mi se făcea o bucată dintr-o durere mistică și tăcută,
o durere de fir ce se pierde în nod,
ce se pierde în acest labirint fără ieșire
al întrebărilor care se transformă în hățișuri.
Aș fi putut să îți fiu piele, Penelopa,
pielea aceasta goală din fața terii, care nu înțelege nimic,
însă trebuie să continue destrămând la miezul nopții.
BRAȚELE TALE SĂ MĂ RĂPEASCĂ
Lui Paris
Astăzi vreau să fiu Elena din Troia.
Brațele tale să mă răpească,
cu arme bine încordate
și armurieri bine încordați.
Dar vino, hai răpește-mă că te aștept.
Să nu te intereseze războiul, dezastrul,
ceea ce urmează după atâta mort.
Hai răpește-mă că după răpire,
doar tu și eu vom fi.
Rostește-mi numele încet,
în timp ce de pe buzele mele iese numele tău.
Locul unde se întâlnesc vocalele,
unde se topesc sufletul și fonemele,
acolo unde germinează sărutul,
acolo va sta iubirea pe care ne-o purtăm.
Hai, hai răpește-mă iute.
Nu voi lua bagaje, nici rochii,
nici amintiri.
Nu voi întoarce în urmă privirea,
la reîntâlnire voi veni desculță.
Vei fi doar tu și eu voi fi
în glasul acestei clipe.
Astăzi pentru tine mă numesc Elena,
pentru că mă recunoști ca femeie
și ție astfel mă dărui.
ÎNNOPTARE ÎN AGRA
O fotogramă retușată într-o înserare oarecare
m-a oprit, chiar dacă mă grăbeam.
Foarte cunoscută, familiară, vocea care mă hrănea
și o seninătate neliniștită, paradoxală și apropiată
șoptea.
Călător din alt timp,
ce am uitat din ce mă duce la tine?
Știu doar că te cheamă Agra
și nici măcar nu pot să te găsesc pe o hartă veche.
Unde ți-am văzut strălucirea și am simțit că îmi alunecă mantia?
Un greu veșmânt. Era frig.
Însă nimic nu m-a oprit pentru că mergeam la ea,
iubirea interzisă.
Pielea ta, e calea mea,
s-a făcut cărarea și destinul meu.
Te faci stăpân pe umerii mei, pe gâtul meu,
te faci stăpânul acestui dulce sărut
care ne face pur și simplu să ne dăm seama
că trăim.
Revenirea în brațele amantului,
pe nevăzute.
O noapte. Era frig.
Inima adormită se trezește
și umbra ta se întoarce la mine, mă reconfortează.
Te voi revedea cum pășești zâmbind
ca în iarna aceea pe înnoptate în Agra.
CAPRICIU
Astăzi vreau să fii lumină și-am să te fac amantul meu
ca să-mi aduci la gură cele mai frumoase cireșe.
Mâine vreau să însemni albastru
ca să îmi fii coroana ce-mi împodobește pletele,
sărbătoarea mea vei fi.
Nu-ți face griji pentru mine,
pot să-mi cuprind toată lumea într-un poem
și deodată, să îl fac să zboare
în cele mai neastâmpărate fire de praf,
sau să îmi duc fiecare vers până la acea lacrimă
care îți schimbă culoarea irisului ochiului
cea cu care îmi vei vorbi fără a mai măsura cuvintele
că atât cât m-ai iubit acum,
e doar începutul a ceea ce îmi vei oferi mâine
călărind pe spinarea unui cal pe care îl vom numi
pururea sau niciodată.
Azi vreau să fii tu, cel care nu ai fost niciodată pentru alta,
în eternitatea clipei și a zilei de azi.
Și în acest regat ciudat în care nu-ți mai sunt necunoscută,
vom înlănțui în capriciu până și sufletul ce sălășluiește în umbrele noastre
Artemiza-Delia ASĂNACHE
Scrisori din Coreea de Nord
Volumul Dragoste în Coreea de Nord de Alexandru Popa (Editura Vremea, Bucureşti, 2014, 143 pagini) se doreşte, aşa cum mărturiseşte autorul în “Introducere”, o relatare obiectivă a călătoriei sale în Coreea de Nord, o ţară mai puţin cunoscută în lume din pricina regulilor stricte de securitate internă impuse de regimul comunist de la putere. Primele pagini abundă în detalii logistice, legate de organizarea excursiei, motivele care au stat în spatele ei, formalităţile necesare, costurile aferente etc. Aflăm, astfel, că vizita se desfășoară în mai 2012, punctul de plecare spre Coreea de Nord fiind Beijing, China. Din Beijing, unde a ajuns cu avionul din Finlanda, naratorul ia trenul până la Dandong, alt oraş chinez, situat la graniţă, iar de acolo, cu un microbuz, se face trecerea înspre destinaţia mult visată. De la vamă, călătoria spre Phenian, capitala ţării, se va face cu trenul. Aici, naratorul va fi cazat la hotelul de patru stele Yanggakdo, cel mai bun hotel din ţară. Dorinţa de a vedea Coreea de Nord vine după vizitarea Coreei de Sud, în 2010, pentru întregirea imaginii asupra celor două ţări din peninsulă. Naratorul nu ştie despre partea de nord a zonei decât ceea ce autorităţile au lăsat să se vadă în afară cu diverse ocazii, fiind în acelaşi timp încântat, dar şi uşor speriat despre ceea ce va descoperi. Intrarea într-o lume necunoscută poate aduce multe provocări, dar Alexandru Popa este hotărât să treacă peste bariere şi să verifice dacă poveştile şi miturile despre Coreea de Nord sunt sau nu adevărate. După o foarte scurtă introducere, naratorul începe descrierea periplului său în acest univers închis, într-o oarecare măsură primejdios, învăluit în mister.
Relatarea începe să curgă firesc, cu descrierea călătoriei sale cu trenul către Phenian şi cu observaţiile pe care le face privind pe fereastra compartimentului. Tot acum sunt introduse în scenă şi celelalte personaje ale cărţii: personajul colectiv al chinezilor care alcătuiau majoritatea grupului din care face parte şi naratorul, plus trei figuri distincte, cei trei însoţitori de grup: Mr. Wong, însoţitorul chinez, Pom Mee, care vorbea engleza, şi o altă fată (naratorul nu îi reţine numele), a treia ghidă, vorbitoare de chineză. Dintre toate aceste figuri, Pom Mee se individualizează puternic. Pe parcurs, pe nesimţite, jurnalul de călătorie se transformă şi într-o poveste de dragoste, într-o îmbinare de fire epice din care nu îţi poţi da seama, până la final, care va ieşi biruitoare.
În cele patru zile cât va sta în Coreea de Nord, programul naratorului va fi extrem de încărcat, având stabilite, pas cu pas, vizite şi excursii la diferite monumente şi obiective turistice: zona demilitarizată dintre cele două Corei, Kaesong, capitala Coreei în timpul dinastiei Koryo, muzeul Koryo, locul de naştere al liderului Kim II Sung, vasul spion american USS Pueblo, capturat de nord-coreeni, statuile lui Kim II Sung şi Kim Jong II, Muzeul Prieteniei, Arcul de Triumf, o şcoală, metroul, monumentul dedicat soldaţilor chinezi care au luptat în războiul coreean şi piaţa Kim II Sung.Vizitele se vor face numai în cadrul organizat, turiştii neavând voie să meargă neînsoţiti nicăieri. Libertatea de mişcare este, de la început, anihilată, iar programul de vizită ar trebui să le arate turiştilor chintesenţa spiritului nord-coreean, prin ceea ce au ei definitoriu. Ce găsim în listă? Monumente care să justifice măreţia istoriei nord-coreene, puterea lor militară, lupta dusă împotriva duşmanilor, adoraţia pentru conducători, grandoarea industriei şi tehnicii nord-coreene (cel mai adânc metrou din lume, deşi aspectul pare să fie discutabil).
Cine cauta în paginile cărţii comentariile critice ale autorului despre cele văzute va observa că Alexandru Popa se limitează doar la câteva exclamaţii de uimire, face câteva asocieri cu Romania comunistă, aşa cum o ştie de la părinţi sau și-o amintește din copilărie, se arată impresionat ori şocat de câteva aspecte. Cartea nu este o punere sub lupă a dictaturii Kim, naratorul nu se uită sub preş, nu caută hibele sistemului, nu trece peste limitele impuse, ci ia lucrurile aşa cum sunt, le înregistrează cu acuitate şi le prezintă cât de obiectiv poate (orice relatare la persoana întâi este subiectivă oricum), cu cât mai multe informaţii. Alexandru Popa merge în Coreea de Nord ca simplu turist (nu este un reporter de război şi de investigaţii, ca Adelin Petrisor, alt român care a ajuns în această ţară şi nu este nici scriitor, fiind conştient de limitele sale, de capacităţile sale literare), iar Dragoste în Coreea de Nord nu se vrea altceva decât un jurnal de călătorie (colecţia „În jurul lumii”), scris cu onestitate şi bună credinţă.
Este de remarcat memoria extraordinară a naratorului care descrie în cele mai mici detalii obiectivele turistice văzute, reţine dimensiuni, forme, preţuri, cifre, arii, culori, ore. Formaţia lui de matematician îl ajută în acest caz foarte mult, deşi nici calităţile sale de povestitor nu sunt mai prejos. Scrisul curge frumos, aşezat, potrivit la vale, iar povestea se derulează într-un ritm echilibrat, legat, fără sincope. Putem vorbi de o scriere curată, fără greşeli, clară şi concisă, o radiografie, o înregistrare a celor văzute pas cu pas în această călătorie inedită. Nici tehnica suspansului nu îi este străină, căci amână unele detalii pentru mai târziu, după ce introduce în scenă, sumar, o temă, determinând cititorul să nu întrerupă lectura pentru a vedea ce se întâmplă mai departe. De câteva ori, naratorul joacă rolul naivului, descriind simplu anumite obiective, dar nu fără urmă de prospeţime şi de individualitate. Ochiul naratorului surprinde şi redă fiecare element al excursiilor sale zilnice, relatând drumul până la fiecare obiectiv în parte (cum erau şoselele, ce puteai vedea pe geam – terenuri agricole (bine lucrate), dealuri şi munţi) şi descriindu-le de la exterior la interior, într-o tehnică panoramică, de la general la particular. Vedem cum arată clădirile pe afară, cum e parcul sau zona în care sunt situate, apoi intrăm înăuntru şi vedem unde şi cum sunt amplasate lucrurile, ce dimensiuni, forme şi culori au, ce semnifică ele pe scurt (pe alocuri, cititorul simte nevoia mai multor informaţii istorice legate de monumentele vizitate pentru o mai bună înţelegere a culturii nord-coreene). Uneori, detaliile sunt sufocante (descrierea templului Pohyon, de exemplu) si aproape tehnice, greu de vizualizat, ilustraţiile de la finalul cărţii fiind extrem de bine venite.
Automobilele văzute în Coreea de Nord seamănă cu unele mărci de maşini care se produceau la noi în Romania socialistă (Universal, camioanele Bucegi), agricultorii lucrează pământul manual, arând cu boii, cară saci cu spinarea, cu bicicleta ori camionul, copiii umblă desculţi şi prost îmbrăcaţi, drumurile de lângă calea ferată par neasfaltate, pline de praf, iar la oraşe totul este reglementat la virgulă, de la spaţiile verzi, la transportul în comun, de la servirea la restaurant, la stilul de viaţă pe care trebuie să-l aibă locuitorii ţării (poartă anumite haine, li se repartizează locuinţe şi slujbe, îşi pot alege anumite opţiuni de viaţă după terminarea liceului: armată, facultate sau munca în folosul societăţii, se închină conducătorului suprem, se căsătoresc în faţa statuii sale, urmăresc la televizor doar anumite programe şi emisiuni – care condamnă imperialismul american şi sud-coreean, instigând la violenţă şi ură împotriva vecinilor de la sud). Tabloul este identic cu cel din ţara noastră, din perioada comunistă. Practic, vizita în Coreea de Nord este o întoarcere în timp, înapoi, în trecut, în istorie, iar o astfel de călătorie nu poate decât să îţi redea imaginea care trebuia să domine şi în România sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu.
Starea generală a lucrurilor nu este proastă (trenurile, hotelurile, restaurantele etc. sunt curate şi bine întreţinute, deşi nu sunt de ultimă generaţie ori foarte noi sau luxoase), oamenii au telefoane mobile moderne, pot accesa internetul în reţea internă de la calculatoare cu monitoare LCD, se pot căsători cu străini, au citit / ascultat şi altfel de cărţi / muzică decât cea autohtonă, tradiţională sau de propagandă (Pom Lee a citit Harry Potter şi este o fană a lui Britney Spears). La o primă vedere, situaţia nu pare să fie atât de rea pe cât se spune despre Coreea de Nord. Trebuie să citim însă printre rânduri, chiar dacă Alexandru Popa nu spune lucrurilor pe nume: în lumea condusă de Kim Jong-un, totul pare încremenit, nu se simte aici suflul tehnologic, modern, caracteristic societăţilor occidentale, agricultura este restrânsă, nemecanizată, traficul rutier – redus; putem vorbi de uniformizare (prin purtarea aceloraşi câteva ţinute, cu tentă militară), îndoctrinare (îmbrăţişarea religiei fondatorului ţării, portretele liderilor supremi în şcoli, pe frontispiciul clădirilor, în metrou, în tren, în gări, cântece patriotice, jelirea morţii conducătorului, studiul cărţilor lui Kim II Sung în şcoli, programe TV propagandistice unde preşedintele Coreei de Sud este înfăţişat ca o păpuşă ori ca un şobolan ce trebuie exterminat etc.), cultul personalităţii (statui gigant, închinate aceloraşi conducători, unde oamenii merg ca într-un pelerinaj religios pentru a-şi aduce omagiile şi recunoştinţa pentru ceea ce au făcut aceştia pentru popor, monumente care să glorifice lupta împotriva agresiunilor Statelor Unite ale Americii şi Coreei de Sud, case memoriale), stare de alertă continuă, pregătire pentru un război iminent, militarizare (mai ales în zona demilitarizată ! dintre cele două Corei), obsesie pentru simetrie şi aliniere (parcuri meticulous întreţinute, cu multe elemente decorative), securitate extremă şi controale (străinii nu au voie să se plimbe singuri prin oraş, să fotografieze orice – pozele sunt verificate şi şterse dacă este ceva neconform), intervenţia statului în viaţa privată şi dirijarea ei doar pe anumite direcţii (statul îţi dă locuinţă, loc de muncă, te şcolarizează gratuit, în schimbul loialităţii tale absolute faţă de reprezentanţii săi), lipsa libertăţii de exprimare (discurs plat, învăţat pe de rost, ca o poezie, lipsa unor opinii proprii), teama, atenţie permanentă la ceea ce spui şi ce faci, practic, teroare (localnicii evită contactul cu străinii – când naratorul îi oferă un pachet de biscuiţi unui copil nord-coreean în tren, mama sa nici nu se uită la el).
Constatăm cu ușurință că suntem în fața unei civilizații diferite de cea europeană; în Coreea de Nord sunt alte obiceiuri și mentalități. Relațiile interumane, în general, dar și relațiile dintre un bărbat și o femeie se desfășoară după alte coordonate decât cele pe care le știe un european, trăit în libertate și democrație. Pom Mee arată o grijă deosebită față de autor în anumite situații (la cina cu barbeque coreean femeia este extraordinar de atentă cu bărbatul, dovedind o atitudine foarte supusă, de servitoare), nu ripostează când i se spun vorbe neplăcute (cel puțin asta deducem din supozițiile naratorului – neștiind limba chineză nu poate înțelege ce vorbesc ceilalți turiști cu ghidul), nu îi cere să tragă draperia în autobuz, deși îi bate soarele în ochi, nu vrea sa își culce capul pe umărul lui în tren să doarmă.
Poate fi vorba, pe de o parte, de modul în care a fost educată (supusă, politicoasă, timidă, fără dorința de a riposta oricât de grele împrejurările – acceptarea situației – legată de stilul de viață impus prin directivele venite de la marele conducător; problema se poate generaliza și extinde la nivelul întregii populații care trebuie să respecte niște norme de conduită pe tot parcursul vieții; devine o chestiune de educație națională, de îndoctrinare, de obediență oarbă, de supunere necondiționată, înăbușirea oricărei tendințe de ripostă, de revoluție, de schimbare a lucrurilor; familia pare să fie una tradițională – femeia casnică, ocupându-se de treburile casei, doar bărbatul lucrând – așa cum este în cazul părinților fetei, deși pentru generațiile mai tinere pare că situația s-a mai schimbat și fetele putând avea un serviciu, pentru a contribui la creșterea economică a țării, la dezvoltarea ei); poate fi vorba de un stil de viață pur și simplu, așa este ea (ceea ce poate trece pentru un european drept timiditate), așa este cultura din care face parte.
Pe de altă parte, ne putem gândi că acesta este modul în care a fost instruită de agenție; fata este în timpul serviciului, este ghid turistic și nu își permite să facă apostrofări vizitatorilor – ei sunt cei care au plătit pentru a veni în Coreea de Nord și o plătesc și pe ea la final, lăsându-i bacșis; desigur că asta nu presupune să înduri umilințe din partea turiștilor din grup, dar fata alege să nu le spună nimic; în fața unui comportament neadecvat (turiștii chinezi o trag de păr, o bruschează) vizavi de Pom Mee, tânărul reprezentant al sexului puternic, venit din Europa, se simte dator să o protejeze, în spiritul cavaleresc de altă dată; grosolăniile lor îl nemulțumesc profund, mai ales că astfel de lucruri nu s-ar întâmpla în lumea din care vine.
Europeanul se deosebește clar de restul grupului, alcătuit în totalitate din asiatici (pe când Alexandru Popa respectă regulile bunului simț, chinezii sunt nepoliticoși, fumează în locuri interzise, fac gălăgie când restul călătorilor din autocar încearcă să doarmă, se bat pe mâncare etc.; singurele momente în care sunt și ei respectuoși sunt cele în care își prezintă omagiile în fața statuilor soldaților chinezi care au luptat în războiul coreean sau la templul budist Pohyon, din muntele Myohyang); discrepanța este clară și se adâncește cu fiecare zi de excursie mai tare; în același timp, relația celor doi – autor / ghid – se aprofundează sau cel puțin așa aflăm din perspectiva bărbatului, înduioșat de situația ei (muncește foarte mult, suportă mojicii din partea turiștilor) și atras de frumusețea și de naturalețea ei, ca femeie.
Pe durata șederii sale în Coreea de Nord, naratorul se atașează destul de mult de ghidul vorbitor de engleză al grupului, totul rămânând însă la nivel ideatic, platonic; nu există între ei decât unele interacțiuni risipite în discuții despre viața din Coreea, câteva date personale despre fiecare (vârstă, ocupație, stare civilă, preferințe literare și muzicale, informații despre familie), învățatul numerelor până la zece, cinatul împreună, împărțitul banchetei autocarului cu care se face excursia, o plimbare scurtă în jurul hotelului.
Cititorul empatizează cu Alexandru Popa în ceea ce privește legătura care începe să se contureze între el și femeie, în condițiile în care ea este singura persoană ce vorbește engleză cursiv, deci poate comunica cu cineva într-o lume total diferită de a lui (senzația de altă lume este pregnantă, fiind menționată de mai multe ori pe parcursul cărții). Pom Mee este și o prezență plăcută, discretă și agreabilă, o fată frumoasă. În același timp, și decizia ghidului de a sta mai mult cu naratorul este firească, în măsura în care turiștii europeni nu sunt numeroși, sunt mult mai educați decât chinezii, fiind și pentru ea o ocazie de a cunoaște o persoană din altă parte a lumii și de a afla câte ceva despre Coreea de Sud, pe care autorul o vizitase înainte. Pe tot parcursul excursiei, fata nu îi dă niciun semn deosebit, care să poată fi interpretat ca o dovadă de afecțiune clară, păstrându-și o atitudine profesionistă, de ghid turistic aflat la dispoziția vizitatorilor: îi dă detalii despre itinerariu, despre locurile vizitate, sfaturi despre ce poate să fotografieze sau nu, îi trezește pe turiști dimineața etc.
Autorul se necăjește când vede că fata este tratată cu lipsă de respect de către asiatici; pare că se creează o stare de animozitate, de tensiune, de nemulțumire din partea chinezilor, geloși pe el pentru că Pom Mee alege să-i ignore aproape total și să-și dedice întreaga atenție către turistul din Europa. Tristețea pe care o arată într-una din zile povestitorul din cauza mai sus menționată se risipește rapid, spre seară, când fata este de acord să îl însoțească la o plimbare prin Phenian. Momentul pare destul de romantic, mai ales că vine în aceeași zi în care cei doi iau masa împreună singuri și se apropie mai mult. Deși naratorul își dorește să vadă orașul, hotelul fiind situat pe o insulă, acest lucru nu este posibil, iar plimbarea nu se poate face decât în anumite zone, spre dezamagirea lui. Te aștepți ca între cei doi să se întâmple ceva, pentru că suntem în punctul cuminant al cărții, dacă urmărim firul epic al poveștii de dragoste, dar momentul se strică pe deplin (dacă la început pare doar să fie umbrit de restricțiile de plimbare impuse) când autorul o întreabă de banii pe care îi datorează. Tot ceea ce se crease și se construise până atunci frumos, timid, treptat, din priviri și gesturi mici [unele suprainterpretate, poate, de imaginația naratorului] se năruie în momentul în care acesta o întreabă pe fată de bacșiș. Magia serii se duce. Faptul că autorul îi lasă un bacșiș dublu decât i se recomandase nu repară nimic. Momentul mult așteptat, care se vrea deosebit, se transformă în ceva banal. Fata gestionează bine situația, dar ne-am fi așteptat din partea autorului la altceva. Pe de altă parte, neștiind exact care sunt cutumele țării, nedorind să îi facă probleme lui Pom Mee, reacția lui este de înțeles. Ceea ce frapează mai mult în această scenă este discrepanța dintre gândurile și emoțiile lui nerostite (calde, bune, frumoase) și conversația propriu-zisă, care se duce în cu totul altă direcție (ideal versus real, irațional versus rațional). Practic, între cei doi nu se întâmplă nimic, titlul cărții fiind, din această perspectivă, ușor supradimensionat.
Observăm, totuși, că povestitorul dă dovadă de generozitate în privința bacșișului, în condițiile în care pe tot parcursul călătoriei se dovedește a fi foarte chibzuit cu cheltuielile sale. Sunt lucruri care i se par prea scumpe în mod nejustificat (un pulover –patruzeci de euro), dar și altele care își merită banii (bețișoare pentru mâncat făcute din aur, o rochie tradițională coreeană, dintr-un material deosebit, cu multe broderii, cutii cu ginseng). Autorul cumpără, în general, mărunțișuri: stegulețe, insigne, vederi, cutii de ceai, bomboane, un parfum, o pictură, un pix, artificii și menționează aproape pentru fiecare articol prețul. Dintre toate produsele disponibile într-o gamă largă, se distinge ginseng-ul, la mare căutare printre chinezi datorită calității lui superioare. Neavând acces decât la magazinele de suveniruri din cadrul hotelului/ obiectivelor turistice [nu se pot face cumpărături la alte unități de comerț din oraș], oferta de produse este limitată și, în mare, aceeași peste tot, plata făcându-se doar în anumite monede (euro, dolari sau yeni chinezești).
Cartea ne oferă și câteva date etnografice despre țara vizitată, despre gastronomia nord-coreeană (alimente care se consumă în mod regulat sunt: orezul – principala cultură a țării și sursă de hrană, peștele, carnea de rață, de porc, de câine, varză, fasole, ouă, alge etc.), despre băuturile consumate (bere și alte băuturi alcoolice locale, obținute, probabil, din orez), despre modul în care este servită mâncarea (nu sunt porții individuale, pentru fiecare persoană în parte, ci la comun, în centrul mesei, de unde trebuie să te servești singur cu bețișoarele), despre portul tradițional nord-coreean (pentru femei există niște rochii brodate, numite hanbok) și îmbrăcămintea pe care o poartă lumea în oraș ori la țară (uniforme militare, în special, la care sunt purtate, obligatoriu, insigne cu cei doi lideri nord-coreeni Kim II Sung si Kim Jong II, insigne ce nu pot fi cumpărate de străini), despre mijloacele de transport și starea drumurilor, despre poliția rutieră, despre igiena spațiilor publice, despre salubrizarea orașului și grija față de spațiul verde și mediul înconjurător.
În același timp, volumul reflectă, în mod pronunțat, personalitatea autorului: sensibil la frumos, atent la oameni, revoltat în fața nedreptăților, politicos, amabil, educat, prietenos, comunicativ, curios, dornic să ia apărarea celor slabi (vrea săo protejeze pe ghida Pom Mee de comportamentul necioplit al celorlalți turiști)/ să-i ajute pe cei nevoiași (le-ar fi oferit dulciuri sau cadouri copiilor/ localnicilor întâlniți pe drum/ cu diverse ocazii). Trăsăturile sale ies în evidență foarte clar, atât prin antiteza cu restul grupului, cât și pe fondul închegării unei legături mai speciale cu Pom Mee. Naratorul are grijă să își contureze o imagine pozitivă despre sine (fiind profund subiectivă, trebuie privită ca atare) și face, pe alocuri, comentarii care să vină în susținerea acestui portret de persoană educată, lipsită de vicii, echilibrată, organizată, care nu caută luxul, ci pune preț pe decență, valori, funcționalitate și experiențe/ trăiri (nu fumează, nu merge prin cazinouri, nu joacă poker, respectă regulile locului – este atent să nu inunde camera de baie din hotel etc.).Alexandru Popa are tot timpul în minte sfaturile primite înainte de călătorie, despre ce e bine să spui/ să nu spui/ să faci/ să nu faci în Coreea de Nord și are foarte mare grijă să nu le încalce (se ține departe de discuțiile politice, deși este întrebat de vreo două ori ce crede despre războiul dintre cele două Corei).
Finalul excursiei și al cărții aduce la lumină o despărțire cu lacrimi și declarații de iubire (doar din partea lui), o iubire neîmpărtășită, o dramă. Ar fi interesant de citit și punctul ei de vedere, ca într-o reiterare a legăturii dintre Mircea Eliade și Maitreyi Devi (Maitreyi și Dragostea nu moare). Ideile lui pure și frumoase despre dragoste, despre cum ar lua-o pe Pom Mee cu el, s-ar căsători cu ea și ar apăra-o pentru totdeauna de toate nedreptățile lumii rămân la stadiul de idei, fără nicio acțiune concretă; doar o scrisoare trimisă după aceea, fără niciun răspuns, doar unul imaginar, mult așteptat, care să corespundă cu sentimentele lui.
Incursiunea naratorului în această parte a lumii foarte puțin cunoscută din exterior este demnă de toată aprecierea și prețuirea, adăugându-se și îmbogățind zestrea de informații (puține) despre o țară totalitară, închisă, fără speranțe de eliberare în viitorul apropiat. Deși experiența lui Alexandru Popa în Coreea de Nord este una fragmentată (nu a putut vedea decât lucrurile îngăduite de liderii de la putere, deci o imagine prefabricată, reglementată, nepermițându-i-se contactul cu localnicii), chiar și așa se dovedește a fi notabilă, pentru că nu foarte mulți turiști se încumetă să meargă într-o astfel de țară. Ceea ce a început ca o relatare obiectivă, rece a unui voiaj în necunoscut se termină ca o poveste de iubire, caldă, în care mai există speranță. Poate o să vină un timp în care scrisoarea mult așteptată va ajunge la Alexandru Popa…
Valeria MANTA TĂICUȚU
Morții noștri cumsecade
Deși, imediat după evenimentele din decembrie 1989, s-au auzit multe voci lăudându-se cu literatură de sertar, adică scrisă și nepublicată din cauza cenzurii comuniste, avem prea puține cărți care să justifice lauda și curajul disidenței. Ar fi fost interesantă lectura unor cărți scrise atunci, sub tensiune, sub tremur, sub incertitudine, dar n-am avut parte decât de lucrări confecționate ori ajustate după evenimentele care ne-au redat libertatea de exprimare. Ștefan Negrișan nu pretinde că și-a ascuns manuscrisul, în așteptarea unor vremuri mai bune, care să-i permită publicarea; el scrie la peste un sfert de veac distanță despre o perioadă întunecată din istoria țării, despre condiția intelectualului în comunism, despre nevoia de exprimare și despre tehnicile inumane de disoluție a personalității folosite în spațiul concentraționar care era România de atunci. Pentru aceasta nu-i nevoie de justificări moral-politice, ci doar de memorie și de talent narativ.
Tânărul inginer silvic din „Morții noștri cumsecade”, aflat în vizorul securității, este „prelucrat” după metode împrumutate de la kaghebiștii din imperiul roșu vecin: i se dă un loc de muncă forțat (șefia periculoasă a unui depozit de lemne), un anturaj dubios (toți subordonații sunt turnători/ informatori), este ținut în mizerie și supravegheat zi și noapte, nu pentru că ar fi fost un agitator/ un dușman al cuceririlor revoluționare și al omului multilateral dezvoltat al partidului unic, ci pentru că scrie, pentru că are talent și-l folosește în lucrări care nu oglindesc realitățile impuse prin teze și congrese de un conducător analfabet, ci niște lumi imaginare, care se sustrag vârstelor cretinizării generalizate. Matei Drogeanu scrie „Un veac de singurătate”, un alt veac de singurătate, confecționează un univers în care nu se simte confortabil, dar care este produsul decantării artistice a realității. Fabuloasă, confuză, de o cruzime fără egal, epopeea Fantiliadei vine să compenseze mirosul de putred, de lături, de porci crescuți ilegal în spatele depozitului, pentru ștabii mărunți ai regimului. Trăncăneala despre nimicuri a angajaților puși să-l spioneze nu-l interesează pe tânărul scriitor, „sub fruntea căruia, în spatele ochilor închiși deja se mișcau alte personaje, la început cu sfială, apoi, pe măsură ce se limpezea decorul, după ce se închegau gesturile, oamenii săi, cum îi numea în străfunduri cu mândrie debordantă,, înghițindu-și nodul din gât, oamenii săi deveneau activi, bine conturați, expresivi chiar, extrem de dinamici, o lume adevărată supusă unor reguli pe care numai el, Matei, le stabilea, schimbându-le când evoluția o cerea, dar o lume coerentă, nicicum mixtura asta de împuțiciune și duhori în care se zvârcoleau porcii pentru un știulete înhățat agresiv dintre picioarele altor porci bălăcindu-se în mlaștina de fecale” (pag. 18).
Maiorul care-l ține sub lupă pe Matei Drogeanu este un produs tipic al epocii: vede peste tot dușmani ai poporului și literatură subversivă, creatori care nu cooperează ori sunt reticenți față de regimul ceaușist, rebuturi care trebuie refolosite/ recondiționate cumva, pentru bunăstarea întregului popor. Lecția despre artă pe care i-o servește lui Matei este de un umor involuntar: „Prezentul e al nostru, pădurare, istoria aparține unor râmători cu râtul în hârtii, uneori dau verdicte de care te umflă râsul. Și știi ceva, nu contează ce ai vrut să spui, în definitiv, dacă transmiți un mesaj, fă-o limpede, fără dedesubturi și interpretări. Interpretările sunt periculoase, pădurare. Ce interpretare subversivă poți da poeziilor domnului Adrian Păunescu, atunci când le recită pe stadioane și înfierbântă masele? Mesajul patriotic e atât de limpede, patriotismul trăiește adânc în poporul acesta și e nevoie de poeți ca domnul Păunescu să-l mențină viu. Nu se poate să nu-ți râmână în cap, măcar de la televizor, ritmul bătut cu pumnul în aer „Poporul! Ceaușescu! România!”, să nu te înfioare o emoție aparte, să nu se miște ceva în străfundul tău, o strângere de inimă, acela e patriotismul care se trezește din somnolență, pădurare. „Poporul! Ceaușescu! România!” E ca Sfânta Treime. Așa ceva nu trădezi, nu-ți trădezi neamul, conducătorul și patria” (p.70-71).
Prelucrarea artistică în spiritul fostei securități nu dă roade: tânărul inginer nu are televizor, nu merge la cenaclu, n-are prieteni și nici familie care să-l țină din scurt; veșnic înfometat (este hrănit de Tănăsie doar cu conserve și mizerii, și acelea procurate pe sub mână), neîngrijit, incapabil să mai deosebească realitatea de coșmarurile lui nocturne/ diurne, se autodistruge în atmosfera irespirabilă a spațiului de detenție; căci locul său de muncă seamănă izbitor cu o închisoare din care se poate evada doar în gând și, uneori, nici acolo.
Ștefan Negrișan este un povestitor de primă mână, știe să construiască personaje aflate la limită și să mențină starea de tensiune epică absolut necesară într-un roman care are ca subiect moartea unui creator de lumi ideale. Pagini întregi din roman sunt focalizate pe relația lui Matei cu susținătorii/ agenții mărunți și lași ai regimului, recrutați dintre oamenii de la care ar fi fost de așteptat un minimum de compasiune și solidaritate. Scenele din restaurantul unde inginerul, printr-o înscenare tipică securității, este acuzat de beție, viol și comportament huliganic, demonstrează complicitatea celorlalți – oameni simpli și necăjiți, în fond, speriați de ceea ce li s-ar putea întâmpla și lor, dacă ar fi luați în evidența „organelor” – cu reprezentații regimului opresiv. Chelnerița minte, mint toți consumatorii din local, mint și țiganii agresori, mint și milițienii, singurul care nu minte în acel moment și pune lucrurile la punct este, culmea, maiorul de pompieri (nume de cod pentru serviciul de securitate): „Dar lui Matei îi țiuia întruna urechea dreaptă precum țipătul locomotivei, îi tremurau picioarele slăbite și nesigure, încât se sprijinea de bușteni, nu-și mai amintea nicicum tot ce declarase până când în birou a intrat maiorul de pompieri și le-a spus milițienilor acesta e al meu, nu v-am dat voie să-l rupeți în halul acesta, hai, pădurare, și s-au urcat în Dacia ruginită și stropită de porumbei” (pag. 142-143).
Finalul romanului este sinistru, dar previzibil pentru cititorul care a trecut prin epoca de aur: de acolo se putea evada doar prin foc (Matei își arde manuscrisul), prin sinucidere ori asasinat. Ucis moral, torturat psihic, scriitorului incapabil să scrie pe linie i se înscenează o moarte mizerabilă și stupidă, simbolică pentru condiția creatorului autentic în comunism. Meritul lui Ștefan Negrișan nu constă în dezvăluirea unor realități uitate acum (sau doar trecute cu vederea), ci în reconstituirea (fidelă, fără exagerări și fără intenții vindicative) a unui spațiu concentraționar pe care memoria colectivă tinde să-l minimalizeze și, chiar, într-un mod inexplicabil, să-l edulcoreze (încă se mai aud în patrie vociferări de genul „era mai bine înainte”). Nu, nu era mai bine și, din când în când, este necesar ca un scriitor neînregimentat politic să ne aducă aminte de acest lucru.
Tudor CICU
Partitură de iarnă
Pe partitura iernii Renoir pictă de-un veac
Cu mână de maestru o lebădă și-un lac.
Privind uimit tabloul, Ceaikovski inspirat
Într-un balet transpune ce îngerii-au livrat.
Trudește prin cuvinte-odată un poet,
Lev Ivanov, în transă și scrie un libret
Cu niște elfi din basme în dansul împletit
Cu câteva prințese dintr-un tărâm vrăjit.
Noi ce grăbiți privit-am sub cerul temnicer,
Știm ce idile neaua, ori alte vămi din cer
Sub luna în pătrar și vânt iscat din munte,
Furiș, ne-a dat trădării sărutul lor pe frunte?
Diana Adriana MATEI
Nori de gânduri
Dacă şi gândurile noastre
şi-ar vorbi am fi
unul zero
Dacă zero
ar tinde spre unu
cuvintele lor ar începe
să se sărute până când ar deveni
un singur gând
un singur cânt
în care noi abia
ne învăţăm a fi
copii
Hai să împingem câmpiile
să curgă la vale
toată desimea spicului de grâu,
un fel de-a ne transmite
pielea de pe braţe
inimilor raze
pe-un legănat de nor să vii
prunc adormit pe piept să-mi fii
floare, ploaie, secetă
tandră, suavă seceră
