Spații culturale nr. 50 (7)

Nina Elena PLOPEANU

Umbra din parc

Umbra a alunecat ușor pe panta de la intrarea în parcul dendrologic înconjurat ca o cazemată de zidurile gri ale blocurilor mohorâte. Privirea mea s-a strecurat tiptil pe urmele sale. A trecut prin labirintul arborilor de tuia, cu un vârf mai înalți decât anul trecut, și s-a oprit o clipă în locul în care doi bulgări de lumină se rostogoleau veseli în iarba arsă de soare sub ochii de statuie ai mamei pisici, cu blana în aceleași nuanțe de alb și portocaliu ca ale puilor săi. Mirele parcului, plopul cu trup de atlet argintiu își vântura bănuții sclipitori momind umbra ce se oprise pe banca de sub teiul ce lăcrima după parfumul ce-i fusese furat și vândut la tarabă de stăpânul cireșelor.
—Vino, ce mai aștepți? Nu vrei să te îmbogățești?
Un salt a fost de ajuns și umbra, răspunzând îndemnului, s-a încolăcit ca o anacondă pe trupul tânăr și lucios al copacului cu buzunarele doldora de monede verzi. S-a oprit ca o regină pe trepiedul ce ținea loc de cap, sfidând sălciile de pe partea cealaltă a străzii, care, proaspăt coafate cu pești Zuru în pletele ondulate, țipau în ritm de cancan ridicându-și poalele.
—Nu-ți risipi averea pe o simplă fantomă. Mai bine petrece-ți viața cu noi și n-o să-ți pară rău.
—Nu mă însoțesc cu voi. Sunteți frigide și ucigașe de fii nenăscuți, le-a respins plopul întorcându-le spatele și cuprinzând de mijloc himera ce se așezase în brațele sale. Bine ai venit, majestate! Te aștept de multă vreme. Vreau să-mi împart viața și averea cu tine.
Înainte de a răspunde, umbra și-a țuguiat buzele, a bătut din palme și zeci de nimfe i s-au aplecat la picioare gata să-i îndeplinească rugile.
—Vreau să călătorim, să mergem spre începuturi, înainte ca acest biet plop să se fi născut.
—Prea bine i-au răspuns nimfele. Nu trebuie să ne depărtăm prea mult. Privește în această oglindă cu multe fațete și vei afla tot ce vrei.
Umbra, plină de curiozitate, s-a întors către cea care o conducea într-o lume veche, de poveste. Undeva, într-o țara mărginită de ape și învăluită în colb, un băiat cu picioarele goale și cămașa zdrențuită se cățăra din pom în pom și strica cuiburile păsărilor. Pe o altă față, în zi de sărbătoare, același puști chinuia câinii, le lega tinichele de coadă și apoi îi alunga cu pietre. În fața bisericii, o bătrână, în haine cernite, cu broboadă albă pe cap, îl oprește și îi vorbește despre bunătate ți înțelepciune. Acela, în loc s-o asculte, îi răspunde cu obrăznicie.
—Lasă-mă în pace, babă afurisită, uitată de Dumnezeu pe pământ. Nu am ce să învăț de la tine.
Sfânta și-a scos bagheta de sub broboadă, a desenat spirale prin aer și i-a spus cu părere de rău.
—Bine zici, uitată de Domnul pe pământ. Am crezut că te aduc pe calea cea bună și că te fac om de omenie. Dacă n-ai știut să te folosești de bunătatea mea, atunci să te ajungă blestemul cântătoarelor pe care le-ai lăsat fără cuib și cel al câinilor pe care i-ai chinuit. Să te transformi într-un copac singuratic cu inima rece ca gheața, care să nu facă flori sau rod și în care nici o pasăre să nu-și găsească adăpost.
Băiatul a încercat să fugă, dar a simțit cum picioarele i-au prins rădăcini, iar sângele i-a înghețat în vene.
Mâhnită, umbra a întors oglinda. Pe partea cealaltă, o mulțime de copaci priveau cu capetele plecate spre un Crist răstignit pe o cruce din lemn de plop. Dintre toți, numai proprietarul lemnului nu și-a plecat capul, ascunzând între ramurile sale un Iuda spânzurat și pungile sale zornăitoare. Frunzele au început să se legene, precum copii fără părinți, la cea mai ușoară adiere de vânt, să foșnească și să îngâne cântecele lui Orfeu însoțind mortul pe drumul către lumea cealaltă.
Ca o nălucă, duhul s-a desprins dintre ramurile ce îl țineau prizonier. S-a repezit către soare și l-a îmbrobodit ca o năframă neagră acoperindu-i fruntea, ochii, gura, fața întreagă. Surle și tobe trâmbițau zvon de război, în timp ce armate de nori plumburii asediau parcul. Bubuituri de tun au deschis porțile pământului și ferestrele cerului. Ghemurile portocalii și mama lor s-au adăpostit lângă tulpina înaltă cu ramuri nenumărate și flori galbene verzui de Umbrei Iepurelui.
Copacul cu frunze în formă de inimă a început să tremure cuprins de frisoane. S-a întors, plin de speranță, spre umbrela cu spițele rupte pe care un trecător grăbit o aruncase lângă un coș de gunoi. Un balaur cu armură de argint a coborât din corabia agățată de coastele norilor, s-a repezit spre plop și l-a înveșmântat în foc. Atletul cu flacăra olimpică deasupra creștetului a înconjurat rondul din mijlocul parcului împrăștiindu-și pe jos bănuții verzi. În cele din urmă, s-a prăbușit la pământ ca un maratonist învins. Sălciile de pe trotuar și-au ascuns chipurile zâmbitoare sub pletele dese schimbând zulufii în lacrimi.
La ieșirea din parc, privirea mi s-a împiedicat de un ciot cu scoarță albă ocrotit de o umbră.

SPAȚII CULTURALE 50
Retrospectivă lirică

Adrian ERBICEANU

Atâta ai

Atâta ai, atâta duci,
Când pasul tău cu trudă suie,
Spre înnoptatele răscruci,
Întortocheata cărăruie.

E-n toate-o liniște de crezi
Că nu e nimeni să te-ndemne
Cât de departe poți să vezi
Pe drumul îngrădit de semne.

Și doar atunci când, colbuit,
Un foșnet ți se pare șoaptă,
Te arde pasul, îngrădit,
Pe curba altădată dreaptă,

Cu tâlcul, petrecut în gând,
Că la răscrucea ce se-nclină,
Te va cuprinde, lăcrămând,
Cuvântul devenit Lumină.

Alternanţă

Din aberanta întrupare de vis în vise – disipat
în punctiforme alternanţe, dând semn că timpu-i alterat–
se-ntinde vălul iluzoriu ce ne cuprinde, rând pe rând,
acreditare către timpul ce va să vie mai curând.

Curbată, vremea se înclină spre listele de acatist,
şi-şi pendulează inerţia ca ochiul veşniciei, trist,
cum unitatea de măsură, reverberată de ecou,
pe terezie ne împarte: atâta vechi, atâta nou.

În fuga către infraroşu, rărite, golurile mor:
atâta alb, atâta negru, atât rotundul bicolor,
că manifesta detaşare a gândului rămas lucid,
se profilează ca o umbră pe pleoapele ce se închid.

Şi când chemarea tăinuită, prin vreme îşi găseşte loc,
Ispita nu mai e ispită; Norocul nu mai e noroc!

(„Spații culturale”, nr. 39)

Nicolae TEOHARIE

plânsul

s-a scurs în lume un plâns.
la început s-a auzit în fundul istoriei
un plâns mic, înfăşurat într-un mieunat de pisică,
un plâns ce umblă pe vârfuri, un plâns fugar
ieşit dintr-o profeţie, o dâră,
nicidecum un plâns decapotabil, impersonal,
cu destinul pe care îl au amărâţii sorţii.

un plâns de animal dispărut, neîntrerupt.
pentru fizicieni „un freamăt întâmplător, aparent
lipsit de structură, al curgerii turbulente”.
suficient de asemănător cu o absenţă.
va trece prin sângele meu timp de câteva toamne,
plânsul. va bate la uşa tăcerilor mele,
se va târî la margini, acolo unde staţionează
moştenitorii diavolului. asta se întâmplă
când femeile miros a ferestre deschise,
şi eu pe acolo.

influenţa razelor tv asupra afectelor x

la un moment dat, în film,
adolescentul se combină cu o chinezoaică,
într-un spital
chinezoaica stă întinsă în pat
cu o branulă prin care îşi toarnă
o fericire asiată.

e o femeie de unică folosinţă,
adusă cu forţa dintr-o rătăcire în care
istoria este cusută cu singurătăţile bărbaţilor.
asta în film.
în realitate, lângă mine,
proasta mea plânge

apoi, în film, mama adolescentului o ia de păr.
pe paraşuta din pat.
în procesul verbal al poliţiei se spune:
ignoranţa ne face puternici.
şi proasta mea plânge.

(„Spații culturale”, nr. 39)

Florin COSTINESCU

Discobolul lui Myron

Ispitit până la ultima fibră,
îndrăgostit
de linia orizontului,
Discobolul…
Încordat, cu trupul arc vibrând,
el o adulmecă precum un animal
înaintea saltului asupra prăzii;
linia orizontului îl provoacă
cu cât pare a-i spune:
„Hai, îndrăznește!”

O cercetează atent cu privirea,
ca pe o femeie întinsă, goală,
în iarba vălurită
de răsuflarea calmă a depărtării…
Linia orizontului poate fi
chiar trupul femeii venind spre tine,
îi spune, atingându-l,
o adiere neașteptată;
Discobolul ar vrea s-o surprindă
ridicându-se,
înălțându-se pe vârful picioarelor,
spre a culege fructele văzduhului
ce îi veghează odihna,
ar vrea s-o vadă aranjându-și părul
năvălindu-i pe umeri
în oglinda pe care i-o întind
mâinile zorilor…

Și, deodată, teama de a o răni,
de a-i reteza trupul,
însângerându-l,
mai puternică deveni
decât dorința de glorie…
Din clipa aceea,
nemișcat i-a rămas
brațul cu care trebuia
discul să-arunce
peste anotimpurile lumii…
Nu a știut că marele Myron,
pe lângă frumusețe și forță,
îi hărăzise și o inimă…

(„Spații culturale” nr. 41)

Ignatie GRECU

POVESTE DE TOAMNĂ

Motto:
„El este numit uneori sufletul,
dar cel mai exact ar fi să-i spunem
tot aşa, cântecul.”
(N. Stănescu)

I

De mult am visat
să fim două lebede albe,
suflete al meu,
nu în zbor maiestuos
ci umbrind
apa unui râu
în leneşă plutire.
Oprindu-ne din loc în loc,
eu să-mi scufund capul în adânc
după hrană. Tu să te înfoiezi
alături întinzând alb gâtul spre cer
şi să te rogi. Da, să te rogi !
Sunt clipe în zori
când suliţe vesele de lumină
ating neaua penelor noastre
fără să o topească.
Ce dulce visare !

II

Iată, se-aude lung, un zgomot
de roţi, parcă !
– Fii liniştit, suflete al meu !
E un tren care traversează râul
peste un pod.
Nu-i nici o primejdie ! Călătorii
s-au adunat la geam
şi ne privesc cu-ncântare.
Întinde aripa şi-i salută !
Atât de rar au ocazia
să vadă o pereche de păsări
plutind fericită în sus, pe râu.
Şi încă o pereche de lebede,
suflete al meu.

(„Spații culturale” nr. 42)

Costel SUDITU

Înger supărat

De la distanţă, părea un înger supărat –
Avea capul plecat între genunchi şi braţele moi pe dinafara lor.
Sărise lumea – aşa rămase de atunci, se spânzurase Marinuţa,
O fată cu doi ani înaintea mea, de nucul din bătătură,
Gros, mare, bătrân, sprijinit pe pământ
În braţele aplecate, cât alte trunchiuri de pom;
– Vezi, mă, gata, io, mă duc şi-l rup, nu ştiu, îl rup şi gata!
Fratele meu, despre un leagăn improvizat
În şopronul casei, cu o sfoară legată,
Aşa cum ne pricepuserăm noi, copiii, de o grindă.
Credeam noi, că din greşeală s-ar fi întâmplat,
Că s-a dat în leagăn şi a bătut vântul…
Nici nu puteam ajunge acolo, priveam
Din curtea unui vecin, dus ca mai toţi
Sub nucul blestemat, că aşa-i auzeai, din ziua aceea.
A fost retezat, apoi buturuga scoasă
De l-au ars cu totul şi dintr-o dată, în mijlocul bătăturii;
S-a văzut focul preţ de două zile şi-o noapte;
Se spunea deja c-o să ardă încontinuu, fiindcă este al satanei.
Copil fiind, n-am aflat de ce s-a spânzurat Marinuţa,
Iar mai târziu, nu s-a mai discutat despre asta,
Ce ştiu e că mă întrebam cum e cu putinţă
Să mori spânzurat, însă cu picioarele atingând pământul
Şi vă spun drept, nici acum nu sunt pe deplin lămurit:
Cum, să atingi pământul?…
Zidire
Du-te şi tu, mă, du-te,
Du-te şi naşte-te!
O femeie s-a îndrăgostit
Şi vrea să-ţi fie mamă;
A prins-o pofta de viaţă,
N-am ce să mai fac,
Du-te şi naşte-i-te!

Şi-am dat să-nmugur din călcâi
Pe-o vreme dureroasă,
Când ultimul cu cel dintâi
Zideau în cer o casă
Şi-am dat din umeri să înfrunz –
(Scuzaţi-mă!) – De teamă,
În mine inima s-a scurs
Şi am plecat din vamă.
Am dat apoi să mă întorc
Din faţa mea în spate,
Dar când văzui că nu e loc
Am tras din sfârcuri lapte.

(„Spații culturale” nr. 42)

Dan DĂNILĂ

praznic

dorm în zăpada uitării, mă spovedesc
cu gura închisă aşteptând învierea:
ştiu că e doar un vis, simt iarba îngheţată
crescându-mi pe genunchi, pe palme
şi nu mai am acea foame de adevăr,
clipesc ca orbit de o lumină prea albă
de forma unei bolţi plină de ecouri
de parcă aş cânta iar în corul copiilor

vă las vouă toate bunătăţile acestea,
clefăiţi-le ca nişte patrupede păroase,
luaţi toată carnea cea roz şi legumele,
până vă sângerează limbile grele,
eu am cuvinte albe, eu am un cuvânt
cu care îmi pot închide toate poftele,
am un timp doar al meu de dormit singur
şi o muzică în urechi, ca o iubită,
pe care o învelesc cu noua zăpadă.

beau jolais

beau tot mai puţin – adulmec
zarea paharului, încă orizontală,
încă mi-e vie imaginea viei,
moleculele ţin locul preaplinului
prietene îmi sunt oricare umbre,
orice nepăsare a lor e durere

sorb ceva cu ochii închişi
dar este doar o vânare de ecouri,
un trecător cârcel al inimii,
o dizolvare prea lentă,
e doar certitudinea nestinsă
a tuturor beţiilor vinovate
că acesta e adevăratul gust
pe care limba îl recunoaşte.

(„Spații culturale” nr. 43)

Diana VRABIE

PRIN BASARABIA DE ALTĂDATĂ

Ținut înstrăinat, supus multiplelor presiuni din afară, cu o poziție simbolică situată între Nistru şi Prut, Basarabia şi-a profilat în timp o imagine de spațiu paşnic, contemplativ, introvertit, o „închidere care închide” (Mihai Cimpoi), arborând o tăcere semnificativă, pe care prea puțini au încercat să o decodifice. Provincie limitrofă și tristă, Basarabia a fost prea puțin atractivă pentru vizitatorii exaltați, înarmați cu răbdarea investigatorilor de cursă lungă, dornici să-și aștearnă pe hârtie impresiile de călătorie. Și totuși au existat și fericite excepții. Dintre notațiile călătorilor străini, care au vizitat Basarabia și au încercată să-i pătrundă esența, sunt demne de reținut următoarele lucrări: Lucruri văzute în Basarabia (1919) de Emmanuel de Martonne; Politico-economic review of Basarabia (1919) de JonhKaba; La Bessarabie. Etudehistorique, etnografique et économique (1926) de Antony Babel; La Russie au Danube et l’organisation de la Bessarabie(1927) de L. Casso; Le carrefour des empiresmorts. Du Danube au Dniester (1931) de Lucien Romier; Heimkehrder Bessarabien Deutschen(1942) de Pambuch ș. a.Reportaje de călătorie, notații fugare, rapoarte aride, secvențe literare suculente, aceste texte reprezintă proiecții imagologice inedite, în care occidentalul îşi exprimă reacţiile şi atitudinea față de imaginea Basarabiei și a basarabeanului prins „subt vremi”.
Reprezentările unui popor în oglinda reflectoare a altui popor sau altei națiuni constituie, în general, apanajul călătorilor străini, ambasadori culturali, scriitori sau turiști, prin intermediul cărora au fost perpetuate, amplificate, consolidate în conștiința colectivă. Dorinţa de a (re)descoperi și de a cunoaște noua-vechea Basarabie îi mobilizează și pe românii din Regat, care, în urma incursiunilor întreprinse vor publica mai multe reportaje, însemnări de călătorie, proză scurtă, risipite în presa timpului (Basarabia de Nord de Alexa Alexinschi; Basarabia se răzbună de Mihai Antonescu; Hotare răsăritene. Valea Nistrului de Const. Brătescu; Pe urmele Basarabiei. Note şi impresii din revoluţia rusească de Romulus Cioflec; Despre Basarabia de Nicolae Moroşan ș a.). Imaginile adunate de românii din Regat cad sub incidența cadrului natural, economic, social, politic, cultural, contribuind la formarea unui portret imagine al basarabeanului și al Basarabiei. Încercând să-și cunoască neamul şisuferinţele sale, bucovineanul Vasile Marcu, împreună cu câțiva confrați întreprind o călătorie, cu toiagurile în mână, dinspre Cernăuţii Bucovinei, spre Basarabia, Moldova, Muntenia şi Ardeal, remarcând că „puţinele zile petrecute în mijlocul moldovenilor de peste Prut ne-au întărit în credinţa că ei, cu toată vitregia stăpânirii, şi-au păstrat în cea mai mare parte limba, portul şi traiul moldovenesc. Am regretat mult că împrejurările în care am trecut prin Basarabia de sub stăpânirea Rusiei, bântuite pe atunci încă de revoluţie şi presărate de poliţie bănuitoare, precum şi sfaturile unor prieteni buni de peste hotare, au restrâns programa călătoriei noastre, trebuind astfel să renunţăm a colinda satele moldoveneşti, în care visam să poposim pe prispa unei case bătrâneşti…” (Basarabia). Sunt informații valoroase care indică această încercare de rezistență prin cultură și limbă a basarabenilor pe la 1908.
Imagologia ca studiu al imaginilor sau al reprezentărilor străinului presupune o tipologie generoasă, reductibilă la hetero-imagine, adică la felul în care un popor este văzut de altul, auto-imagine (cum se vede un popor pe el însuși); imaginea eternă (cum e văzut de Dumnezeu); imaginea-stereotip, un „semnal”, care trimite în mod automat la o singură interpretare posibilă ș. a. În cazul basarabeanului văzut de românul de dincoace de Prut, auto-imaginea are un statut special, având în vedere contextul diferit în care au evoluat de-a lungul timpului. Acest interes pentru românul basarabean apare proiectat în perioada interbelică în diverse lucrări, precum Drumuri basarabene (1922) de Mihail Sadoveanu; Între Prut şi Nistru (1922) de N.N. Beldiceanu; În Basarabia păduroasă (1928) şi Zile basarabene (1932) de Gala Galaction; Vizitând mănăstiri basarabene şi bucovinene (1937) de Dimitrie P. Micşunescu; Basarabia, ţară de pământ (1939) de Geo Bogza ș .a.
Acestei onorabile tentative de recuperare a imaginii Basarabiei se înscrie și prezenta antologie, Basarabia de altădată (cu imagini de azi) de Liviu Papuc şi Olga Iordache. După ce în anul 2014, Liviu Papuc ne oferă o antologie de texte literare, Drumuri prin Basarabia interbelică (Editura Princeps Multimedia, Iaşi), în care adună „itinerarii” literare inedite, care refac substanțial imaginea Basarabiei interbelice, îl surprindem, împreună cu Olga Iordache, antrenat într-un nou proiect editorial, menit să completeze acest areal (auto)imagologic, printr-o creditabilă oglindă evaluativă. Autorii prezentei antologii identifică în hățișurile presei românești texte prea puțin sau deloc cunoscute, care refac imaginea acestui frământat teritoriu geopolitic, spiritual și cultural, expus periodic la fracturările istoriei.
Perioada surprinsă în antologie vizează anii 1858 – 1939, în interiorul cărora s-au consumat etape de mari tulburări politice și sociale. După 1850, sentimentul național începuse să se manifeste, sub forme extrem de firave, lucru explicabil, întrucât manifestarea fățișă era practic imposibilă din punct de vedere politic, atâta vreme cât Imperiul Țarist califica românismul drept manifestare de trădare. Cea mai veche notație inclusă în volum, datând 1858 și aparținându-i maiorului Dimitrie Asaki, înregistrează această fișă de temperatură valabilă pentru Basarabia la acea oră: „Singur săteanul zis mai dă încă un suvenir de Românie Besarabiei de astăzi, căci aristocraţia, clirosul, ostaşul şi toate celelalte au luat caracterul unei alte naţii” (Besarabia).
Antologia captează și perioada primului război mondial, când România se pomenește în fața următoarei alternative: să lupte alături de Germania și Austro-Ungaria împotriva Rusiei, în vederea eliberării Basarabiei sau să se alăture Antantei și să elibereze teritoriile populate de românii din Austro-Ungaria. În martie 1917 este înființat Sfatul Țării, care va proclama oficial Republica Democrată Moldovenească, iar anul 1918 va aduce unirea atât de așteptată cu România. Tensiunea mai plutește încă în aer, iar tristețea anunță vremuri confuze, aspecte remarcate, între alții, de scriitorul Nichifor Crainic, în călătoria sa în Basarabia: „Dar tristeţea e ca un fluviu ce năpădeşte toată valea dramatică a Nistrului. Ea izvorăşte din înfăţişarea nemijlocită a lucrurilor şi din amintirile unui trecut de vijelii, de ciocniri şi sfărâmări de oameni şi de oşti. De la Cetatea Albă până la Hotin, cetăţile de piatră stau înfipte în mal şi-ţi vorbesc de grozăvii care n-au încetat încă. Ce încordări seculare, ce strădanii sângeroase pentru a feri de lăcomia sălbatecă mândra grădină moldovenească! Aici, la Nistru, a fost graniţa noastră, dar n-a fost numai graniţa noastră. A fost graniţa Europei civilizate, iar noi cruciaţii smeriţi şi dârji, adesea uitaţi de lumea întreagă, ai civilizaţiei acesteia. Cu o semnificaţie de biruinţă mi-a rămas în minte ţărmul basarabean de la Bender până la Soroca, ţărm de cremene ale cărui straturi geologice multicolore strălucesc în tot lungul fluviului: el pare un rânjet imens de sarcasm pe care pământul nostru îl trimite răsăritului sălbatec” (Pe Nistru).
Antologia apare ca o tentativă firească de restabilire a imaginii fracturate a destinului Basarabiei. Denotând o substanțială conectare la contextul social și politic, autorii antologiei reușesc să releve tot zbuciumul acestui ținut prin inspirata selecție a autorilor. Apelând la presa vremii, ei reușesc să identifice mărturii edificatoare, amintiri vibrante, notații autentice, despre ce a însemnat Basarabia de-a lungul vremii, întregind considerabil imaginea ei. Contribuția cercetătorilor înseamnă mult mai mult decât o identificare apreciabilă a unor texte inedite. Pentru a ajunge la un corpus de texte, ei operează cu o serie de filtre, care vor permite să rămână doar opinii, efuziuni, observații prețioase, capabile să ofere noi detalii asupra zborului frânt al Basarabiei.
Criteriul ordonator al textelor antologate este cel cronologic, cel mai în măsură să redea inflexiunile pe care le-a îmbrăcat profilul Basarabiei pe parcursul a câtorva decenii. Tatonând cu acribie presa românească („Familia”, „Opinia”, „Junimea literară”, „Glasul Bucovinei”, „Lamura”, „Sfatul țării”, „Convorbiri literare”, „Lumea”, „Viața Basarabiei”, „Universul”, „Iașul”, „Cuget clar”), antologatorii reușesc să descopere adevărate surprize imagologice: Câteva zile în Chişinău de N.A. Bogdan; Basarabia (Impresii de drum) de Vasile Marcu; Basarabia de I. Nistor; Pe Nistru de Nichifor Crainic; Pe drumuri basarabene de Căpit. Aurel I. Gheorghiu; Elisabetovka de G.C. Lecca; La Ungheni, odinioară şi astăzi de I. Trif; Bălţii de Prof. Nic. Macarovici; Itinerar basarabean de George Dorul Dumitrescu; Chişinău – oraşul basmelor. Reportaj cu dragoste, vutcă, balalaici şi moarte de Laurențiu Fulga; Nostalgii basarabene de George Meniuc; Pe drumuri basarabene. Basarabeasca – Cetatea-Albă de Pr. N.V. Hodoroabă ș.a. Consacrați și cvasi-necunoscuți, autorii reuniți în antologie provin din medii socio-culturale diferite: de la maiori și istorici până la gazetari și scriitori de forță. Pluriperspectivismul pe care îl adoptă antologatorii facilitează proiecții din cele mai felurite, în care se conțin schimbările de atitudine, reminiscențele războiului, complexul abandonării, provincialismul etc. Un glosar de note biobibliografice al autorilor incluși, respectiv, indice de presă și localitatea la sfârșitul volumului, ar fi facilitat eficienta orientare în interiorul antologiei.
Apreciabila inițiativă a acestui duet de intelectuali, seduși de surprinderea jocului imagologic, merită toată considerațiunea celor interesați de profilul Basarabiei de altădată. Volumul degajă o profundă sensibilitate, un spirit critic iscoditor, erudiție și pasiune în același timp, toate conjugate intim cu indirectele demonstrații hermeneutice, în care Basarabia e proiectată ca spațiu al memoriei și datorie promptă față de propriul trecut, fortificată şi vlăguită în acelaşi timp de toate intemperiile istorice. Rezistând, dar şi cedând în contexte obscure, înaintând, dar şi retrăgându-se în acelaşi timp, Basarabia şi-a edificat esenţa din acest joc al contrariilor, plămădit din ironie şi absurd, paradox şi legitate, închidere şi deschidere, atât de sugestiv puse în evidență de prezenta antologie.