Literadura nr. 21 (6)

Florentina Loredana DALIAN

Scrisori netrimise 6

Nu prea aveam vreme să stau cu Mihnea.
Era mai tot timpul plecat, seara venea rupt de
oboseală, schimbam câteva vorbe, apoi
adormeam îmbrățișați. Dimineața pleca foarte
devreme. Cum și ceilalți erau plecați la muncă,
tot așa, de dimineața până seara târziu, eu eram
cam singurul trântor pe-acolo. A, mai era și
Alexa, dar până și ea mergea la școală. Mă mai
ruga uneori să-i dau lecții de engleză, ceea ce
acceptam bucuroasă, încântată că, în sfârșit,
aveam și eu ceva de făcut.
Am fost și mai bucuroasă când am găsit
niște caiete de-ale lui Mihnea, care semănau cu
un fel de jurnal. L-am sunat să-l întreb dacă pot
să le citesc și, cum și-a dat acordul, am fost în al
nouălea cer. Nu era vorba doar de plictiseală, ci
de ceva mai mult. Aveam să-l cunosc, să-i
pătrund în intimitate, să mă apropii mai mult de
el.
Caietele erau numerotate cu cifre romane;
l-am luat pe primul și am început să-l devorez.
Doar la început, până să încep prima filă, am avut
o ușoară ezitare: „Dar dacă… dacă voi descoperi
ceva ce n-ar fi trebuit să aflu?” „Prostii!”, mi-am
spus tot eu, lăsându-mă pradă bucuriei de a fi cu
Mihnea, măcar în felul acesta.
*
Lăcrămioara mea dragă,
Ups! Asta nu eram eu. Să continui, să nu
continui… Să continui, desigur.
În ziua aceea, știi tu care, mi s-a întâmplat
ceva ciudat. După vreun an de inerție – a
spiritului și a trupului deopotrivă – am primit
minunatul dar de a te întâlni. Când te-am văzut în
sala aceea mare, impozantă, plină de oameni
scorțoși, când te-am văzut atât de mică,
dezorientată, stăpânită parcă de o dorință de a
fugi departe de lumea aceea, pe care o simțeai ca
nefiind a ta, când te-am văzut astfel – mignonă,
frumoasă, delicată, speriată ca o căprioară –
primul gând a fost să mă reped la tine – ce dacă
nu mă cunoșteai! – să te iau în brațe și să fug cu
tine de acolo. N-am făcut-o. Atât de rar dăm frâu
dorințelor noastre izvorâte din suflet, atât de tare
ne-a schimonosit lumea asta plină de
conveniențe, încât uităm aproape să fim oameni,
devenim un fel de roboți aserviți lui „ceea ce se
face și ce nu”. Totuși n-am rezistat tentației de a
mă apropia de tine, iar zâmbetul tău m-a
încurajat. Ce a urmat, cunoști. Ce nu cunoști e
tumultul de sentimente care au pus stăpânire pe
mine, propria mea mirare când am realizat ceea
ce simt. Mi se ciocneau în cap tot soiul de
gânduri, războindu-se. Îmi spuneam, pe de o
parte, că nu trebuie. Că nu știu mai nimic despre
tine, că poate ești căsătorită (ce ușurare când am
aflat, mai târziu, că n-ai fi!); zeci de întrebări îmi
bombardau creierul, dar, în ciuda lor, eram atras
inevitabil către tine. Uitasem că îl însoțeam pe
marele doctor H., a cărui mână dreaptă eram, atât
în operații, la conferințe, cât și la mesele festive.
Probabil și el și-a dat seama că ceva nu era în
regulă cu mine. La plecare, mi-a aruncat într-o
doară, cu ironia care nu-l părăsește nicio clipă:
„Astăzi, domnule doctor, se pare c-ați uitat că
salvarea omenirii nu stă în zâmbetul unei distinse
domnișoare”. De nu l-aș fi știut atât de scorțos, i-aș
fi răspuns că totuși în zâmbetul acela poate sta
salvarea unui suflet, ceea ce, când vine vorba de
al meu, s-ar putea să mă intereseze mai mult
decât salvarea întregii omeniri. Dar am preferat
să dau din cap într-un mod care putea să însemne
multe lucruri. Nu-mi place să-l contrazic. Lui,
nici atât. Am făcut-o o singură dată, iar
experiența aceea se pare că ne-a marcat profund
pe amândoi. S-a întâmplat să fim chiar în
operație. De obicei, când doi medici operează
împreună, se pun de acord asupra celor ce trebuie
făcute. Și noi ne puseserăm. Dar, cum în timpul
intervenției au apărut complicații, fiind necesar a
se acționa rapid într-o direcție, el a avut o idee
neinspirată, cu care eu nu m-am declarat de
acord. Nici n-aveam cum; pusă în aplicare, ar fi
distrus toate șansele pacientului. Pe viață. De
aceea, când l-am văzut hotărât să treacă la fapte,
singurul gând a fost să-l împiedic. Și n-am găsit
altceva mai bun de făcut, decât să-i crestez o rană
cu bisturiul pe mâna dreaptă. Un gest necugetat,
care m-ar fi putut costa cariera. Care m-a și costat
până la urmă. Am făcut-o din disperare, fără să
mă gândesc la mine, ci doar la bietul nefericit ce
stătea inconștient, întins pe masă, încredințându-și
soarta celor patru mâini care îl operau.
Doctorul H. a ieșit val-vârtej, rățoindu-se la o
asistentă. Am continuat singur, am dus totul la
bun sfârșit, apoi prima mișcare a fost să mă
înființez la el în cabinet, în ciuda sfârșelii care mă
copleșise. N-am mai apucat să-mi cer scuze,
mi-a luat-o înainte:
– Știi ce ai făcut astăzi și știi la fel de bine
ce ți s-ar putea întâmpla. Încă nu am luat o
decizie asupra soartei tale. Vreau să judec la rece,
cu mintea limpede. Dar, indiferent ce voi decide,
vreau mai întâi să-ți mulțumesc. M-ai împiedicat
să fac o prostie. Una mare de tot, de care am fost
conștient încă din clipa în care am rostit-o. Dar
ce să fac? Ăsta sunt. Mi se întâmplă rar să
greșesc, dar nici măcar atunci nu accept să fiu
contrazis. Poți pleca!
Și cu asta m-a „concediat” până la noi ordine.
Dar m-am depărtat de la subiect. Care era, de
fapt, subiectul?
Îți scriu orice, indiferent ce, pentru că nu
pot vorbi cu tine. Ești atât de departe! Tot ce
nădăjduiesc e ca, într-o bună zi, să poți citi aceste
caiete. N-are rost să îți trimit scrisori.
N-ar avea vreun sens să te tulbur, câtă
vreme nu am nicio garanție că ceva trainic ar
putea exista între noi. Și asta nu pentru că nu maș
baza pe sentimente. Dimpotrivă. Dar eu vreau
să-ți dăruiesc totul, fără jumătăți de măsură. Ori
situația mai nouă și atât de incertă în care mă aflu
cred că ar strica totul, sau cel puțin deocamdată
mă împiedică până și să sper. N-aș îndrăzni să te
poftesc în mizeria mea. Tot ce-mi rămâne e să
schimb situația și apoi, dacă (ce mulți de
„dacă”!), … vom vedea.
Gândul la tine, dragă Lăcrămioară, e tot
ce mă ajută să trec mai departe, zâmbind, prin
toată această tragi-comedie care mi se întâmplă,
la care asist ca și cum n-aș juca în ea, de parcă aș
fi spectatorul, nu actorul principal.
Te sărut și adorm cu gândul la tine, la o
nouă zi care poate mi te va aduce mai aproape. M.
Așadar, cine era Lăcrămioara? Poate o
fostă iubire, deși nu-mi vorbise de ea. Îmi era
greu să cred că mai exista în viața lui Mihnea, nu
era genul fals, mincinos, care să joace la două
capete. Dacă fusese, sigur fusese în trecut. Atunci
de ce ghimpele geloziei mușca din mine atât de
nemilos? Ce nu-mi ajungea? Ce-mi trebuia mai
mult, de voiam să pun stăpânire până și pe
trecutul lui Mihnea? De ce nu ne putem bucura
de prezent, agățându-ne de firimiturile
trecutului? Nu-mi puteam lua gândul de la faptul
că mie nu-mi scrisese niciodată atât de frumos.
De fapt, nu-mi scrisese deloc. În cele câteva luni,
conversațiile noastre decurseseră la telefon și
prin scurte SMS-uri: „Te iubesc, Ilincuța mea!”
și altele asemenea.
Cum mă voi comporta în seara aceasta,
când se va întoarce Mihnea? Nu cred că puteam
să-l întreb. Să aștept să aducă el vorba? Dar dacă
n-o aduce?
Și când mă gândesc cât de liniștită venisem, cu
ce tembele certitudini că nimic și nimeni nu-mi
poate altera fericirea. Certitudinile, când se
dărâmă, fac ravagii în sufletele noastre. Asta
mi-o spusese Ladaru, nu cu mult timp în urmă.
Iată că n-a trecut nici o săptămână de la venirea
mea, și ghimpele geloziei a început să-și arate
colții hidoși. Încercam să mă conving că n-aș
avea motiv. Dar ași! În astfel de situații,
sentimentele nu dau doi bani pe argumentele
rațiunii.
Mă frământam. Și mă întrebam dacă sunt
normală sau m-am născut cu un defect – să nu mă
pot bucura de nimic, chiar și atunci când există
toate premisele pentru asta.
Am hotărât să alung răul acesta, să nu-l mai las
să mă tulbure. Când Mihnea s-a întors, i-am sărit
de gât și ne-am sărutat, apoi l-am interogat dintr-o
suflare, că doar nu era să mă prefac că n-am
citit, după ce îl rugasem să-mi dea voie:
– Cine-i Lăcrămioara?
A zâmbit misterios și m-a lămurit buștean:
– Ai să afli. Vei afla singură până ce vei fi
terminat de citit.
Apoi, tot zâmbind, m-a luat de gât:
– Hai la masă, că am o foame de lup!
Dar mie numai de masă nu-mi ardea. Cum nu-mi
ardea nici de zâmbete. Aveam o singură idee și
aceea fixă: cine-i Lăcrămioara, ce făcea, cum
arăta și ce rol jucase în viața lui Mihnea? Și, dacă
jucase vreun rol, se terminase acesta?

Prezențe Literare – Teo Cabel

Luciditate cu petale de tristețe

Poetul buzoian Emil Niculescu prin
volumul Confinium continuă expediția literară
începută cu volumul Provincia Felix în anul 1993.
Cartea este apărută la editura Societatea Scriitorilor
Militari în 2019 și nu s-a bucurat de o lansare pe
măsura valorii sale. S-ar putea spune că volumul
este un marș forțat înainte de pensionare pentru că
poetul de multe ori își pune viața pe planul doi în
raport cu scrierile sale.
Volumul Confinium, cunoscătorii îl vor
savura literar și cultural. Promotor și continuator
modern a lui Villon, Emil Niculescu valorifică în
mod uimitor cuvântul. Poezia face mereu incursiuni
din atemporal în imediatul epocii.
„Curs de schimb” e edificatoare pentru
condiția poetului, include o desfășurare de
elemente literare, istorice, geografice, nu se
risipește, condiție generală în textele sale, într-o
poetică insipidă, într-un delir de metafore și de
tehnici prozodice ce eșuează adesea în rimă ca
într-o colivie incomodă. se numește.
Viața poetului respiră un aer incomod
pentru libertatea pe care și-o dorește. Autocritic
„… singur pe masa rece, chirurgicală,/ El se
eviscerează cam fără vreo sfială” autorul este în
același timp centru al creație, dar și marginea ei.
Viața sa valoric literară nu este identică cu cea
reală: „Artistul, filantrop și donator de organe,/
Nu-i promovat prea bine pe micile ecrane,/”.
Textele poetului Niculescu mustesc de ironie,
autoironie. Făcând trimitere la Ovidiu, exilatul
de la Pont, amplifică de fapt singurătatea
existențială în care este exilat poetul, starea lui
într-o societate, pe cărări rătăcitoare de cultură
din ce în ce mai mult, în care refuză să facă
plecăciuni.
Metafora „fumător astmatic” ce tulbură
„fundul de mare al spațiului sarmatic” este o
demonstrație a abilității de construcție auctorială.
Așteptarea recunoașterii din partea posterității este
o ironie pe care o ilustrează în ultimele patru
versuri: Nu e primit, căci nu ești prin mari dicționare
-/ Telali de orgi rămân să aștepte-n pronunțare,/
Vreo două generații, la cea mai optimistă/ Cursă
de spectre pe a posterității pistă.
Ce caută timpul în corole?
Nicoleta Marini, pseudonim pentru
Nicoleta Mihai ne propune spre lectură cartea sa
Timpul s-a ghemuit în corole, apărută la editura
Brumar, 2021, cu o copertă Sasha Segal. Pe ultima
copertă de Julien Caragea și Iulian Boldea.
Textele primului fascicol al cărții, Emoții,
plutesc, petale desprinse din corola trăirii. Arome
volatile, subtile se evaporă repede lăsând în urmă
acel Je ne sais quoi. „în biserică ninge/icoane
acoperite de rugi nerostite (poveste).
Un parfum aparte difuzează „petalele”:
esență, departe, refugiu, copaci cu mâna întinsă,
copil orfan.
După materializarea seraficului din
plecarea îngerului (un înger îmi cade în palmă/ cu
ochii ninși/și picioare înghețate) poeta picură și un
pic de retorică (oare ce culoare are vântul?)
întrebare.
În călătorii poezia se așterne în drumul ei.
Textul este consistent nu minimalist ca în emoții.
Acum sper ca muntele să mă iubească/cu verde cu
galben cu arămiu/ele este aproape de (…) sunt
vecini seara își spun povești/cerul coboară pe
munte/ eu locuiesc într-o scorbură acolo/într-o
mică chilie unde aștept ca fumul de izbă să
danseze/să iau de mână muntele și cerul/
blestemul să ardă în rugi și culori (speranță) sau
un zeu ce ne poartă rugăciunile/ca sângele
recoltat în fiole( un zeu călător)
Corola poetică ne trezește din starea de
poezie, de plutire în ultimul fascicol carantină.
Dacă în multe poezii anterioare autoarea
devoalează emoții în acest ultim fascicol ironia
postmodernistă se revarsă peste ce dereglează
mersul vieții, pandemia cu toate restricțiile ei,
este bagatelizată cu optimism.
În Carantină 2 nici Pământul și Ploaia nu au
voie să facă dragoste, să se întâlnească, să-și dea
mâna. În carantină 5 tanti Nuți, are remediul
împotriva covidului tămâia.
Vacanța pe vremea covid/e sport extrem (…)
Fiindcă termometrul după ce ai alergat/prin
căldură să prinzi microbuzul/ te poate descalifica
de la startul competiției. (carantină7).
Timpul în corola realității ca un vaccin
de optimism prin intermediul poeziei.

Raluca FARAON

Iubirea în năvodul poeziei

Indira Spătaru publică în anul 2021 volumul de poezie Năvod peste
trup la Editura RoCart, structurat în trei părți: Blues, Intermezzo și Jazz.
Sugestia din titlu a imaginarului acvatic (năvod) este susținută consistent,
prin referiri explicite la mare, nisip, corăbii, zile caniculare, furtuni, soare
intens, vacanțe, ape, pălărie de paie, fundul oceanului, moluște, vapor etc.,
un decor leneș și senzual pe care se configurează o poveste de dragoste prin
monologul adresat, dar și frânturi de gânduri și amintiri – nu neapărat
coerente – ca și cum cea care dă mărturie lirică le-ar derula pe cerul minții
copleșite de căldura unei pasiuni abia ținute în frâu. Denumirea secțiunilor
este o sugestie a ceea ce ar trebui să fie Poezia: muzică pură, nu în sensul
muzicalității/ armoniei, dar, mai ales, în sensul dorit de Mallarmé: artă a
cunoașterii, accederea la un sens metafizic prin armonie. Dat fiind că textele
din acest volum nu se subordonează unei viziuni unitare prin tematică, poate că verbalizarea aceasta
poetică, nervoasă pe alocuri, cu variații de tonalitate și atitudine, reprezintă o încercare de
autocunoaștere, nu prin raționalizare, ci prin intuiție: de la blues, leneș, senzual, dramatic, la jazz alert
și dezmeticitor.
Iubirea (singura temă literară la vedere) este șoptită, dar și strigată din străfundul inimii,
aclamată (cu un soi de aroganță) prin pastișare biblică – „La început am fost doar noi/ fără Cuvânt/
iar între noi trona Dorința”– , cu vagă aluzie la poezia lui Ioanid Romanescu (care se mira în poemul
În iarbă: „cum să fim noi mere în cer? undeva cresc jumătăți de mere?”): „La început am fost rupți/
în două/ jumătăți de mere” (Nenumirea). Un păgânism asumat elimină orice culpabilizare a iubirii
trupești, elogiată, fredonată ca o incantație nocturnă: „[…] hainele noastre haine, șirete/ nu au vina
căderii în păcat.// Dăruite pe stradă, împărțite în târg/ fii bun și acceptă-mi cămașa,/ de acum voi purta
piele și plete/ până ce acest cântec își dă duhul/ în beznă” (Debarasarea de haine). Vag expresionist,
păgân, avântul femeii spre iubit e colosal, abulic: „Aș alerga de la începutul Terrei/ într-un salt în
tine,/ psalm în oceanul primordial/ din acest secol dus cu pluta Meduzei/ te-aș pălmui nu glumă/ să
prind reacția creștină în amor/ te-aș converti la Lumină!” (Sâmbăta începe cu sport).
E de-a mirările alegerea autoarei de a construi un discurs poetic în toate părțile
pentru a evita (probabil) afilierea volumului eminamente lirismului erotic.
Senzualitatea este mascată de aluzii la regimul comunist, la istorie, la
copilărie, la lecturi, pictură și muzică, la societate, ba, tam-nisam, răsar poezii
vag religioase. Nehotărârea se observă și în tonul mărturisirilor: ba ironic („Ai
grijă la regină!// Mă auzi?/ Aș putea sculpta marea/ pilota trupul tău/ ca un
Boeing 777./ Liniște acolo!/ Faceți liniște în sală, tovarăși!” – O partidă de
șah), ba siderat/ sublimat: „Freamăt de zmeură pe bot de urs/ susur de izvor în
potcoava de gheață// clocotul Raiului deasupra harului/ îngerii fierb
rugăciunea/ pentru inima ta/ pentru inima mea.” (A doua etapă a privatizării
sufletului) Cu toate acestea, îi reușesc de multe ori versuri memorabile:
„Tinerețea strecoară un cub de zahăr/ în ceaiul bătrâneții”; „e-un anotimp
prielnic/ pentru cai,/ nu pentru carele de foc”; „Dumnezeu înfășurat în cearșaful albastru/ croia un
nou plan/ din compas”; „Ia o mână de jar,/ ia o mână de har,/ marchează conturul/ iubirii eterne!”.
Senin și tensionat, volumul Indirei Spătaru dezvăluie o voce lirică interesantă, senzuală și caustică,
în căutarea iubirii și a cunoașterii profunde prin poezie.

Paul ANDRONE

Titi Damian, vigoare și pasiune sub zodia
cuvântului scris

Ultimele două cărți de Titi Damian, ,,Povestiri din Urziceni
– pagini jurnalistice!” și ,,Damian Stănoiu-monografie”, ambele
apărute la Editgraph Buzău în 2020, impun imaginea unui scriitor
harnic, plin de energie, neobosit, cu un apetit tânăr și iscoditor pentru
consemnarea și pentru comentarea unei diversități de aspecte din care
se compune realitatea, fie a zilelor noastre, fie a unor timpuri trecute.
Prozatorul lumilor ficționale este înlocuit aici de publicistul atent la
freamătul vieții unei comunități sau de cercetătorul de istorie literară,
meticulos, sensibil la rigoarea documentului, ceea ce probează din
nou o personalitate complexă, proteică.
,,Povestiri din Urziceni” adună texte publicate de Titi Damian
,,timp de mai bine de un an’’ în ziarul ,,Ialomița” din Slobozia și în
,,Gazeta de Urziceni”, texte autodefinite drept ,,eseuri ce evidențiază experiențe ale autorului și fapte
de cultură din această zonă a Bărăganului”. Fiecare dintre acestea este intitulat ,,poveste”, mod
sugestiv de a sublinia nu atât dimensiunea narativă, cât mai ales natura subiectivă și autenticitatea
proprii unui asemenea construct epic. Povestitorul este mereu prezent prin mărcile sale, deopotrivă
martor și personaj, și ne conduce în ,,aventuri’” care țin de viața lui, a altora, a unor instituții, cu indici
legați de ființa sa, de evenimente culturale, de călătorii, în structuri literare ce asociază portretul,
jurnalul de călătorie, textul memorialistic, reportajul, anecdoticul, faptul divers. Toate ,,poveștile” au
un ,,calificativ” acordat de autor în stilul clasic al genului, când fiecare capitol dintr-o narațiune mai
lungă evidenția în subtitlu o trăsătură incitantă care să stimuleze interesul cititorului. În cartea lui Titi
Damian fiecare poveste în parte este în cele din urmă un capitol dintr-un fel de ,,Halima” în care se
oglindește, în ansamblu sau individual, lumea urziceneană. Adjectivele determinante ale
substantivului- titlu ,,Poveste” nuanțează și ierarhizează prin grade de comparație valoarea; ,,Poveste
adevărată”, ,,la fel de frumoasă”, ,,fermecător de frumoasă”, ,,preafrumoasă”, ,,înălțător de
frumoasă”, ,,cu totul și cu totul frumoasă” etc. Superlativul altor adjective este intrinsec; minunată,
exemplară, memorabilă, superbă, perpetuă etc. Senzația generală produsă la lectură este că urmărim
un spectacol dinamic, alert, în care decorul divers pune în prim-planul scenei oameni văzuți ca vectori
ai unor valori morale, artistice, culturale, argumente pentru viziunea optimistă din majoritatea
textelor; profesori, directori de instituții culturale sau de publicații, scriitori, artiști, elevi și foști elevi
sunt portrete așezate în rama unor evenimente care să le ilustreze personalitatea și să demonstreze că
Urzicenii reprezintă un spațiu viu, efervescent, creativ, orgolios în sens pozitiv, așa încât, în întregul
ei, cartea este o mărturisire admirativă, un poem ,,bine temperat” închinat lumii din această urbe de
câmpie. Bogăția de chipuri, situații, întâmplări ne convinge că Titi Damian nu este victima unei ,,fete
morgana”, ci un observator realist, lucid, competent, detector al unor zăcăminte ce trebuie aduse la
lumină.
Cealaltă carte, ,,Damian Stănoiu-monografie”, este un impozant op de aproape 600 de pagini,
impresionant la prima vedere prin uriașul efort de documentare și de redactare necesar unei asemenea
construcții. Se vede și de aici că autorul are ,,oase tari”, cum se spune despre prozatori, în general,
despre romancieri, în special, tetralogia ,,Muscelenii” fiind o confirmare deplină. Monografia aceasta
este un act de restituire către actualitatea literară a unui veritabil mare scriitor din prima jumătate a
veacului trecut care ocupă azi, pe nedrept, o poziție marginală în lumea literară și în preocupările
criticilor. Cartea este absolut exemplară prin arhitectura ei solidă, prin dimensiunea exhaustivă, prin
impresionantul material ilustrativ pentru observațiile și comentariile de critică literară, prin
identificarea temelor, motivelor, artificiilor epice care dovedesc modernitatea scrisului lui Damian
Stănoiu, prin conexiunile tematice, de viziune sau de abordare cu alți scriitori din literatura română
și din cea universală, totul bazat pe cunoașterea temeinică, până la amănunt, a tuturor operelor și
textelor supuse discuției. Jumătate din carte prezintă zeci de schițe, povestiri, nuvele, romane ale lui
Damian Stănoiu, fiecare cu rezumat al subiectului și cu analize de text, cu sublinieri ale tehnicilor
narative utilizate de scriitor, cu analogii și paralelisme cu alte opere, cu aparat critic și cu încadrări
într-un context literar-istoric. Titi Damian nu le urmărește diacronic , călăuzit de cronologia publicării
lor, ci, într-un chip inedit, le structurează după tipologia personajelor și a mediului lor de existență.
Cum toate scrierile evocă universul monahismului, cu personaje din lumea mânăstirilor, a clerului, a
ierarhilor bisericii, autorul monografiei le prezintă în două capitole mari, primul cu acțiunea plasată
în mânăstire, al doilea ,,extra muros”, la rândul său diferențiat în
două subcapitole; ,,Printre săteni” și ,,Orașul, loc al pierzaniei”.
Tabloul carnavalesc din prozele lui Damian Stănoiu este comentat
aplicat, competent, ca un ghid de pinacotecă ,dezvăluind imaginea
lumii ,,pe dos”, cu o faună monahală și ecleziastică extrem de bine
cunoscută de scriitor prin experiența sa directă de 20 de ani de
călugărie și de preoție. Tipologia personajelor, aparent variată,
reprezintă doar ipostaze și situații diferite ale unui singur prototip
caricatural, zugrăvit în culori întunecate, cu păcate la fel de mari ca
și cele ale mirenilor. Autorul monografiei este atent la calitatea
estetică a scrierilor, evidențiază categoriile comice și satirice,
umorul, ironia, parodia, șarja, demonstrând ,,cu cărțile pe masă”
’virtuțile autentice ale unui scriitor foarte înzestrat.
Cartea cuprinde și prezentări ale altor opere, fie cărți pentru
copii, fie chiar poezii, fie monografii ale unor mânăstiri unde a trăit
ca monah, fie scrieri memorialistice, adăugând astfel alte zeci de titluri reprezentative pentru cel pe
care Titi Damian îl reașază pe soclul prețuirii.
Partea a treia, ,,Modernitatea scriiturii”, este un dens studiu sintetic prin care Titi Damian,
pornind de la operă, biografie, interviuri, jurnal, articole din presa vremii fixează ferm valoarea
estetică, morală, psihologică ori culturală a operei, cu aceeași insistență pe argumentația pe text și
aceeași fină capacitate de a urmări procesele, fie din mișcarea sufletească a personajelor, fie din planul
construcției epice și al tehnicilor de analiză psihologică. Scriitorul este raportat la clișeele și
prejudecățile critice care au deturnat receptarea lui justă, studiul lui Titi Damian corectând polemic
opiniile considerate străine adevărului. Întrebarea lui Damian Stănoiu citată aici, ,,Oare scriitorul scrie
pentru critici, ori pentru cititori?’’ devine temă de reflecție și transferă discuția într-un plan exterior
monografiei, dar binevenit în context. Bogata bibliografie a operelor și a studiilor dedicate lui Damian
Stănoiu este dovada cea mai convingătoare a muncii și a seriozității aflate la temelia acestei
monografii care mai cuprinde și două anexe cu fragmente din studii ale unor critici prestigioși, precum
Călinescu, Lovinescu, Perpessicius, Constantinescu și cu scrieri despre călugări și monahism
aparținând, printre alții, lui Creangă, Voiculescu, Sadoveanu, Arghezi. Binevenit este și un inspirat
glosar de termeni religioși necesar pentru accesul semantic la vocabularul respectiv.
Prin această monografie, Titi Damian nu doar își îmbogățește, ci își consolidează și mai
puternic bibliografia și adaugă portretului său trăsături care îi definesc altitudinea intelectuală.

Distribuie: