Spații culturale nr. 50 (6)

SPAȚII CULTURALE 50
Retrospectivă lirică

Ion BELDEANU

Dar ierburile?

El poate spune o altă poveste
rămânând de veghe printre foşnitoarele
cuvinte/ Animal blând, animal blând
e tot ce îngaimă în afară de timp
împotmolit în timp

Ar fi necesară o jertfă, poate
dar copilul vine singur şi sigur de sine
cu preţioasa lui piatră în palme

Lumina trece şi nu-l răneşte

Oare de ce ierburile se-nnegurează
şi ale cui sunt aceste pitoreşti învelişuri
clipocind peste serile
aburite de sunete?

Zâmbetul care te apără

Totul se petrece după aşteptările tale
Câmpul e verde şi dimineaţa surâde
altfel zis nici o schimbare
în derularea eternităţii

Nu zâmbi memoria vede dar nu pierde nimic
firul de apă fluieră ferestrele

Eu trec amestecându-mi gândurile
devin iarbă şi vulturul
mă vede dacă nu cumva
mă şi aude urlând

De ce n-aş ieşi până-n Dealul cel verde
de care tot mai mult
e iarăşi nevoie?

Şi nimic altceva

Când te afli în faţa oglinzii
vrei să-ţi recompui existenţa
chiar crezi că eşti altul
Şi oraşul cântă, vezi bine,
numele tău fericit

Dar cade ploaia, o, ploaia totdeauna neprevăzută
peste ape trec amintiri
cu flori roze
Dovadă tăietura ce-ţi desface palma
şi strigă numai cuvinte albe
peste care alunecă iarba abandonată

Atunci poţi cânta
poţi crede că vei pluti
peste trufaşele nedumeriri ale Dimineţii

Şi nimic altceva? Nu, desigur, nimic!

(„Spații culturale” nr. 32)

Paul SPIRESCU

ALTĂ POVESTE DE DRAGOSTE
Doamnei mele, Phaevronia

Era aşa de frumoasă că se-ncreţea scoarţa pământului din mine
la o simplă vedere – nevedere a ei
şi se formau munţi uriaşi, cu frunţile îmbătrânite de nouri
şi mările se adunau în oceane volburoase, ehei

îşi mlădia paşii ei vaporoşi , lăsând urme sticloase, stabile
prin nisipurile constelaţiei, iubitoare şi calme
fluvii eterne îşi schimbau cursul să-i mângâie tălpile
vulturi pleşuvi coborau dimineaţa să-i ciugulească din palme

era aşa de frumoasă că până şi oasele mele bolnave
o adorau şi-i ridicau îndelungi osanale, ehei
şi Calea Lactee se oprea pentru-o clipă din deplasarea spre roşu
şi luna – preabuna, deodată căpăta chipul ei…

SCRISOARE DE ÎMPRUMUT

Când vom pleca amândoi de pe lumea aceasta,
dragostea mea,
pe tine funcţionarii Cerului sigur te vor repartiza
în partea aceea cu grădini înverzite,
pe mine sigur de partea cealaltă a gardului,
mai aproape de cazanele cu smoală fierbinte:
fiecare după faptele sale!
Eu – vagabondul, mereu răzvrătitul, beţivul,
Tu – îngereasa cu suflet de lacrimi arzânde
mereu mângâind rănile mele eterne…
Din când în când, mă voi uita la tine printre ulucile gardului
sperând să te întrevăd vreodată,
la fel de caldă,
la fel de diafană,
cum fostele răni sângerânde ale inimii mele…
Nu ştiu dacă se va întâmpla vreodată minunea aceasta,
dar te voi căuta printre ulucile gardului, cu disperare,
să-ţi spun măcar atât,
draga mea,
au fost şi bune, au fost şi rele
au fost şi flori înmiresmate şi buruieni ofilite,
au fost şi ingenue călătorii în deşert
şi căderi în nimicul înţelepciunii cărturăreşti,
o, deşertăciune a deşertăciunilor,
au fost şi bucuriile noastre omeneşti,
prea omeneşti,
prea naive pentru o asemenea imensitate
a Universului,
au fost de toate, dragostea mea!

(„Spații culturale” nr. 28)

Petru SOLONARU

Totuși noaptea vine…

Prin dyadă-începe stihial colind
ce’în rotații crește creșteri tot rotind
spre desăvârșirea omului ca vis
fără să se vadă vremea-și vremurind.

Pe aceeași cale așezat și plan
armonii constrânge cu un număr van,
dând din struna-i scurtă sunetul înalt,
liric al tăcerii marelui noian….

Consonând oglinzii chipul divergent
se petrece-acuma, însă neprezent,
cum un involucru peste flori ce nu-s….
Vas deșertăciunii, însetat, latent

varsă-în trup iluzii, dar măsură’în gând
și lumină țese melancolizând
de sub geana’închisă-a ultimei scântei….
Totuși noaptea vine blând, atât de blând….

Dintr-o rădăcină….

Dintr-o rădăcină toate-și au destin
cât, părând mișcare, de repaus țin….
Unele într-alte fost-au, dar difuz
s-au tăiat părtimii sub cucernic chin….

Trup de nemurire, osemintei să-i
dăruie cununa luminoasei căi,
le-însoțește sfera înzecitei lumi
sub obscure somnuri, fluvii fără văi.

Lor, ca singulare, vor pieri curând….
Însă duc cu sine suflet și, frângând
cosmica’îndoială, stau orândui
cele drept asemeni, altceva-însemnând….

Spre-a-împlini minunea doară unui fir
tremurat ca aur dintru hidrargir
au închis prin Oul haric athanor….
-Om, ce le contempli, știi că-s elixir!….

(„Spații culturale” nr. 28)

Passionaria STOICESCU

Casa

Ghivecele scriu fereastra
cu verde cerneală –
passiflora se-agaţă de aerul albastru,
violetele de Parma zâmbesc violet,
în spatele lor
eu plâng incolor.
Pereţii sunt îmbrăcaţi cu tablouri,
şifonierul e plin ca un Moll,
biblioteca geme de cărţi, sufletul meu e gol.

Pe calculator ţin o bufniţă,
în chip de totem;
imaginea e virtuală,
curg mail-uri pe ecranul ţeapăn,
s-ar zice că nu sunt singură,
dar pasărea e împăiată,
eu sunt îngrozitor de vie
şi chiar îmi dedic acest poem.

Chopiniana

Neapărat noaptea
într-un cub străveziu
Chopin mărunţeşte cristale…

Albe-negre clape
se bucură de ploaia lor pe viu,
de ochiul lumii zbătut
sub arginturi de pleoape

El e nebun, adică îndrăgostit,
îndrăgostit, adică lichid
vălurind un zănatic izvor
să nu-şi audă propria disperare
albastră şi crescătoare –
doar să o curgă,
adică să o desăvârşească,
un fluviu pierzându-se-n mare…

(„Spații culturale” nr. 29)

Ioan PRĂJIŞTEANU

Constantă

în fiecare clipă
mă aflu în centrul unui cerc,
o constantă indisolubilă,
prizonier al propriilor
mărturisiri.

Păcatele mele
s-au înşirat, toate,
pe foi de hârtie milimetrică;
mărgele negre
mimând puritatea.

Mă supun cercului
şi semnez cu speranţa
unei priviri furişate
dincolo de gard.

Spre vis

pe palme am însemnări
scrise cu pastă albastră
despre viaţa noastră viitoare.
ochii mei sunt
ochelari priviri
de tigru,
de lup,
de fantomă
cu umeri aplecaţi şi cenuşii.
stau singur în bibliotecă
şi curg în marea cea neagră.

mă fură somnul,
iar venele pulsează de litere
căutând căldura foii
albe de hârtie.

Coşmarul alb

Ochilor le crescuseră,
de teamă,
petale
în noaptea fosforescentă
un frig cosmic îmi muşcă
bocancii
şi aşa am dispărut
sub greutatea fulgilor
tânjind după verdele ierbii
neîncolţite

fiara cu carnea vineţie
nu mă scapă din privire
memoria ei se şterge pe picioare
la fiecare uşă
uitarea găsindu-şi locul
într-o ramă vopsită
cu aer alb

(„Spații culturale” nr. 29)

Florin DOCHIA

şi a fost seară şi a fost dimineaţă

ars amandi 1

poetul, ca o femeie
aşteptând naşterea imprevizibilă
a unui nou univers,
ajunge adesea la limita plictiselii
şi îl inventează singur
ca şi cum ar tricota fără încetare
o transă de zile şi de nopţi
două pe faţă, două pe dos –
va ieşi un univers frumos!

ars amandi 2

am găsit în tine frontiera
nu mă mai risipesc
mă pierd în rătăciri din lăuntrul fiinţei
îţi urmez umbra cu umbra mea
gândul meu se îmbrăţişează cu gândul tău
şi coboară netulburate în somn.

ars amandi 3

păstrez o copie a umbrei tale
încrustată în ochi
am pe retină un punct de negură
dacă las pleoapa
se face virgulă de lumină
o poartă deschisă mereu
prin care vin noi semne de întrebare

gesundheit

din când în când
cineva de sus aruncă peste noi
praf de uitare
să nu umplem ogorul de
prea multă istorie
e şi aşa o aglomeraţie infernală

(„Spații culturale” nr. 30)

Viorica PETROVICI

PALATUL CU ZECE PORȚI DE CRISTAL

Fractalii cresc din oglinzi albe oglinzi negre
Într-un vuiet ritualic moartea se întoarce
În pântecele mamei sale indigo vine Poetul
Lasă lumina să-l dizolve în spirale dans cosmic
Drumul pe linia cercului mărul Evei ori scară
Granița pe care urci între nebunie și veșnicie
În palatul cu zece porți de cristal zbor vertical
Aici rotația are alte bucle viteza dă iluzia încremenirii
Undeva plutește Pământul respirația lui se rătăcește
Între înfășurătoare pare un cocon de mătase
Visul îi pune aripi transparente niște antene
Prin care ascultă până la minunare vuietul translației
Încă un început încă un sfârșit stăpânii codului genetic
Se întorc de dincolo de Soare va fi oare tabelul
Elementelor cunoscute fără de plumb sau doar
O altă întemnițare îngeri uriași compasivi împrejur
Lecția legea Iubirii un grăunte de praf stelar captează
Chemarea în implozii repetate razele acestui cântec
Străbate noaptea vie mângâieri de fulger
Dă muguri zăpada nenașterii prin zece porți de cristal

PLAN CAUZAL

Fac pasul spre cer înăuntru e ger ascuțit și greu
Mi se impregnează în celulele mele rarefiate
Ca niște picături într-o rotire încremenită
Totul este imens dilatat și prin mijlocul gheții
Curge focul în sus fulger neînterupt
Trec prin mii de inele alb-strălucitoare
Pot fi Universuri sau unități de timp ce așteaptă
A fi proiectate prin implozie magnetică
Cine sunt unde mă aflu nu mai știu nimic
Vid transcendent puncul zero
Într-o geometrie sacră toate se întorc
La starea de sferă în afară alb înăuntru golul
Cristalizează alchimia dualității

(„Spații culturale” nr. 30)

Adrian MUNTEANU

O suliţă înfig în pleoapa serii

O suliţă înfig în pleoapa serii
Sub care taina patimii e trează.
Mă lupt ca Horus când îl săgetează
Pe Seth prin bezne fremătând puzderii.

Mă-neacă pâcla care-nveşmântează
În umbre fără trup corăbierii.
Rup vălul mut, al poftei şi-al durerii,
Ce încă-n ceasul vlăguit vibrează.

Din orizonturi se prelinge sânge
Şi raze-nvinse au căzut perechi.
Tăcerea-n grota viciilor plânge,

Ţipăt rănit se-mplântă în urechi,
Iar îngerul ciclop etern răsfrânge
Adâncul pur al zărilor străvechi.

Valul infinit

Nu văd o frunză, e-un ocean de lavă
Ce-a cotropit cu verde crud câmpia.
Nu trece-un sol, călcând împărăţia
Doar cu un gând de ură şi otravă,

Ca să înşface-n prapuri strâmbi domnia.
Nu cred că-n mers e-o putredă zăbavă
Şi-n orice colţ de stâncă o epavă
Va fi să-şi verse tihna şi vecia.

Un ţipăt lung e gata să aline,
Închide rana lama de cuţit
Şi semne oarbe-n patima de sine

Vor întări zidirea unui mit.
De sus, din bolţi, şi până jos, în mine
E-ntotdeauna valul infinit.

(„Spații culturale” nr. 31)

Calistrat COSTIN

Ca şi cum

Ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut în istorie
(ştiţi care „istorie”) – istoria atât de bogată
în „petreceri” şi „petrecanii”,
în mintea mea mai aveam de trăit un alt soi de
mileniu,
era ca şi cum nimicul din noi se-ntrupase-n
ceva, alt „ceva”
decât tot ce fusese până atunci memorabil…
Bântuia o teamă de vorbe, de şoapte, de doruri,
de dragoste, de singurătate, de toate cele ce duc
nicăieri ori alt „undeva”!
Pesemne unii dintre pământenii sapienţi
vor fi rumegat prea multe grăunţe în deşert
despre viaţă şi moarte, despre noi, despre EL,
şi-acum nimeni nu mai recunoaşte, nici stă să asculte…
Profeţii, eroii, stăpânii, robii, isprăviţii,
neisprăviţii, moralii, nărăviţii, ce mai, creaturile
neantului, oamenii, la grămadă, par, unii, a fi
buruieni, nu neapărat otrăvitoare,
de ţinut la păstrare în muzeul lui „mai târziu”
ori de pus pe morminte, la nunţi, la botezuri în chip de flori să miroasă a veşnicie,
iar ceilalţi, turma, mulţimea mare, anonimii
vin ca să întrupeze vasul de lut
cu apa ce-l umple, mereu primenită proaspăt
pe-o masă ori alta, pe-un dric ori altul,
ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla!

Împăcare firească

Pare c-am atins dorita împăcare cu neantul
(fiinţa, nefiinţa…),
am dat la pace cu ţărâna, cu stelele,
cu pustiul care se-ntinde, se tot întinde
spre marginile fără de margini ale lumii
văzutelor şi nevăzutelor
(„lumea”, cea de toate zilele noastre,
nu se ştie a cui e…),
mă socot oarecum încântat
(fericit ar fi prea mult spus)
că am conciliat definitiv cu mine însumi!
Desigur, mai am de reglat unele conturi
ba cu viaţa care-a fost, ba cu aia care e
ori cu cea care va să vină,
dar îndeosebi am o seamă de neînţelegeri
şi neînţelesuri cu dumneaei moartea
despre care am aflat unele lucruri
neliniştitoare,
însă nu într-atât de înspăimântătoare
încât să-mi tulbure starea inefabilă de
echilibru,
împăcarea firească, deplină, disperată
cu mine însumi…

(„Spații culturale” nr. 32)

Diana CARAGIU

la ce oră ai spus că vii

fluturii de la ferestra ochilor tăi
s-au căţărat pe pleoape
şi ameninţă că se aruncă
în golul dintre noi doi

eu îţi spun
fă patul şi culcă-te
stinge lumina
nu-i vom lăsa să moară
sunt ultimii fluturi
la piaţă nu au
şi nici la biserica din colţ nu se găsesc

mâine vom cumpăra raci
şi-i vom întreba cum dăm timpul înapoi
ei ştiu pe de rost mersul trecutului
dormi
acum e târziu
vom trece şi peste asta
eu rămân de veghe

aş fi putut

tot cerul trosneşte sub mine
pasul tău confuz
îmi pune piedică
de jos mă uit la tine
cu o venă în mirare şi una în exclamare
un ochi verde şi unul roşu
peste mine treci pe orice culoare

cândva aici a fost o trecere
pentru pioni şi nebuni
tu ai sărit cu calul la gedoi
eu eram nebună în trecere

în timp, eu am luat calul de frâu
tu ai plecat cu zebra
ce faci? tu ridici piatra? tu?
hai, strigă!
strigă, remiză!

(„Spații culturale” nr. 33)

Lucia DĂRĂMUŞ

Cât un copil de mic

E lumina ce-n gura mea adoarme
de apele energetic limfatice
luați, luați şi beți şi spălați-vă ochii
de culcat nu m-am culcat cu nici un bărbat
puteți gusta din trupul meu nears de
patimile iubirii. Ce cuvânt! Cât Dumnezeu de mare
Ce Dumnezeu, cât un copil de mic
Ce mic înoată în apele energetic – limfatice
veniți, luați, mâncați! Trupul meu este de
pâine caldă. nu-l pot atinge decât pruncii
apoi adorm visând la ….visul de
Ent-Fernung
Am avut un tată spune primul peşte-copil
înota în Ent-Fernung
Ent-Fernung, Ent-Fernung, Ent-Fernung
Am avut un tată spune al doilea peşte – copil
înota în esti gar einai
esti gar einai; esti gar einai; esti gar einai
am avut un tată spune al treilea peşte-copil
înota în “ceva”, “ce-va”, “c-e-v-a”
nu-l vedea nimeni afară de ființa peşte-copil
tatăl meu, le-am replicat celor trei peşte -copil
tatăl meu împrăştie unde de lumină în lume
pe oriunde mă duc îmi adulmecă paşii
îmi numără lacrimile din jurnal
Ce anume este Ent-Fernung, Ent-Fernung, Ent-Fernung
ce logos să-nsemne esti gar einai; esti gar einai; esti gar einai
dar ,,ceva”, ,,ce-va”, ,,c-e-v-a”?
al meu tată —–
e lumina ce-n gura mea adoarme
de apele energetic-limfatice
luați, luați şi beți şi spălați-vă ochii
de culcat nu m-am culcat cu nici un bărbat
puteți gusta din trupul meu nears de
patimile iubirii. Ce cuvânt! Cât Dumnezeu de mare
Ce Dumnezeu cât un copil de mic
Tatăl meu e vânător
vânează energiile mele neuronale
prin pereți descentrați de vecini
tatăl meu vrea să arate că
,,et pondus, et colorem, et alias omnes
eiusmodi qualitates
que in materia corpora sentiuntur,
ex ea tolli posse, ipsa integra remanente:
unde sequitur, a nulla ex illis eius
naturam dependere”
sirenele nu ajung în copacul cu azalee!

Gustul de a fi
In memoriam Petru Poantă

Îmi amintesc –

mai sus de casa bunicii,
pe deal, cresc mormintele
zeificate sub zăpezile amintirii
clopotul sună a întâlnire. morții cu
viii se privesc paralel
printre lacrimi
eu copil. ştiu să mă mir
muşc dintr-un măr
crescut din trupul bunicului
cocoșul întârziat cântă a lepădare
amiaza-i fierbinte de ger
cimitirul e-n sărbătoare
eu copil. gust cu nesaț din
trupul bunicului măr.
îmi amintesc –
iarna pământul miroase
a fărâme de buze și ochi
a gutui de gheață-nfloriți
a fân aburind sub iesle de prunc
la mormântul bunicului crește un mãr
cu ochii-l cuprind în brațe şi-mi spun
tu ai crescut, bunicule, în esențe
care mă cheamă
voi fi și eu cândva miros și gust în iarnă
acum știu doar să mă mir!

(„Spații culturale” nr. 35)

Laurențiu BELIZAN

dacă la început a fost cuvântul

poezia ar fi trebuit până acum să intre în toate cotloanele
ca o pastă multicoloră în matriţa unui membru amputat
mască mortuar-vivantă a lumii
o lume androgină în care vulcanul krakatoa
ar disemina turbioane de versuri radioactive
minţi lichide revărsate într-un singur creier cu neuroni vârstaţi de litere
capabil să capteze lumina

dar cuvintele fug spre roşu
între ele rămâne inefabilul şi deznădejdea de a trăi

pur şi simplu

karaoke

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant
nu-mi pot închipui că ar putea vindeca cotul râului
nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l muşte
când are o criză de epilepsie
un lucru este sigur
realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii
ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile
şi îmi amintesc brusc
dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere
spatele lui dezmembrat prin care intram şi ieşeam
dintr-o lume în alta
apoi busculada de pe scări şi vioara unui lăutar gata să se facă arşice
ceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă de salamandră

nu vreau să mă creadă cineva
aşa ar fi cel mai bine
aşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştit
şi nimeni nu va şti că am desenat odată un pom cu tot cu rădăcini

a urmat goana spre râu cu maşina de gunoi
în spate pianul legat fedeleş zornăia
din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele aruncate peste umăr morţilor

pe dig a fost mai greu
frânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace în betonul zgrunţuros
când l-am scăpat pe marginea râului în el a vibrat scurt vocea lui Armstrong
şi cerul părea un club de karaoke
de undeva din pereţii de piatră prinşi în plasă au început să iasă rădăcini
apendice articulate sensibile
apropiindu-se de noi
căutându-şi
fructele

(„Spații culturale” nr. 35)

Mihaela GRĂDINARIU

POEME

Din bezne şi din pietre, cu rîs solomonar,
Blesteme încuiate pe ochiul meu apar.
I-un palimpsest albastru, cu brazde şi cu urme.
Cei mulţi, pierduţi în semne, ruina vor să-mi curme…

Rudenii deşirate pe fire de paing
Se luptă-n tîmpla stîngă; adesea mă înving…

Strămoşii de sub cetini nuntesc din nou în pleoape,
Născîndu-şi pruncii lîncezi, de moarte mai aproape.

Din întuneric verde, un cîntec străveziu
Apune pînză rară – tîrziu pentru tîrziu…

Şi înzidită-n mine, pomelnic fără nume,
Răsar, din ochiul beznei, un început de lume…

*
Lostriță din ape mă ridici cu jind,
Miere somnoroasă, degetelor pradă.
Stropi de vorbe-n cercuri, limpede alint,
Risipești tăcerii care dă să cadă.

Ochii tăi mă-mbracă-n solzi de vreme rea.
În rotunzii aspri soarele-asfințește.
Oare cîtă ploaie năimită, grea,
Cheltuie sărutul între gînd și dește ?

Ape născocite sîngeră-ntre noi,
Gurile dezgheață din curînd, curîndul.
Rătăciți pe graniți de cuvinte moi,
De păcate albe ne dezbracă vîntul…

(„Spații culturale” nr. 37)

Adrian BOTEZ

RUGĂCIUNE

Doamne
îndură-Te de-nfriguraţii
prizonieri ai celulelor temniţei – şi
de-nsângeraţii martiri ai spitalelor
nopţii de febră

toţi i-au uitat
pe aceşti: de la ei nimeni n-aşteaptă veşti
de vinile lor – Tu
Doamne – să nu ştii Te-ai îmdurat

Maica Cea Sfântă le
plânge – în ochi şi în
sânge: de-acum – amin şi amină
cine calcă pe fluturii inimii lui – pe Tine
Te-a trezit în grădină

…libertate şi
lumină lor dă-le! –
ostoire a rănilor şi nădejde…
ştii bine: când înapoi pe pământ vei veni
preajmă-n delir ei Îţi vor fi

…în miez de noapte
slinoasa uşă-a celulei de temniţă
direct spre cer s-a deschis – la fel
fereastra cu îngeri a
casei durerilor – după Tine-a strigat
şi trimis…

(„Spații culturale” nr. 31)