Propoziții pretențioase – Acăriță
Ceilalți au rămas încadrați la ,,era să…”
Cineva de pe partea opusă lui Stănel. Burlane de lindab, răzgândit. Nici noi nu trăgeam către el, nici el nemaidând vreun semn că ar mai vrea.
Cel puțin doiul ratărilor includea ceea ce credeam a fi o falangă a Poienei Mărului, strada Muchiei, la un frate de ,,frate” de nunți, Brian, care mă rugase, cum fac adeseori cei din neamul lăutarilor din tată în fiu, în fel propriu, la învelitoarea casei noi a mamei, divorțată, recăsătorită…. La el n-am vrut eu, treceam prin perioada de acuzare că mi-am mâncat tinerețile cu tot soiul de…, însă nu am refuzat categoric măsurătoarea.
Confuzie generată de colțul nefiresc, de întretăierea străzilor Budei, Poiana Mărului și Muchiei, pierzând din vedere clienta la care ne recomandase Cornel, cumnatul lui Stănel, vecina de peste drum a părinților, la rându-i vecină cu un alt ,,soț” de breaslă: Victor vioristul. Uitasem cele câteva jgheaburi, dedesubturile tablei cutate, operată cu stângăcie și lipsă de soluții privind îmbinarea ei cu tabla de pe casă. Având loc puțin, doamna a considerat că anexarea unei bucătării în dosul imobilului va mări spațiul locativ. De-ar fi reușit ,,meseriașii” să gândească consecințele actelor legate de acoperiș. S-au mulțumit să ,,ascundă” un capăt sub șorțul de tablă cei cinci centimetri standardizați, insuficienți siguranței contra ploii. La neregulile constatate o adiție de acțiuni de îndreptare a cutelor călcate în batjocură și lipire a locurilor unde înfiletarea dăduse greș și lăsase găuri.
Și cu asta ne putem muta pe trotuarul celor două blocuri înșirate între școala nr. 5 și castelul de apă. Și-om mai vedea, încă o tură spre gară, înapoi pe Drăgăicii….
Bulevardul Focșani a oferit tinichigeriei cât a putut. De la școală nu prima casă, ci a doua ne-a determinat să activăm în zona de actorie a meseriei, o artă în sine, recunoscută și cu nimic mai prejos decât interpretarea unui rol…. Cu replici nu departe de celebrele ziceri ,,Desdemona, dă-mi batista.” ori ,,Dau regatul meu pentru un cal!” Iată: ,,Cristi, dă-mi foarfeca!” sau ,,Dau banii mei pentru o Cola!” De sete. Și foarte mult joc scenic. Poate mai mult decât oricând și oriunde, prezența noastră s-a rezumat la mișcare și foarte puține dialoguri. La curte de oameni cu carte, cuvintele devin inutile, iar cele triviale nu-și găsesc locul. Să nu se spună că nu ne adaptăm în fiecare situație și nu ne adecvăm limbajul, fiindcă ne mai acuzară câțiva de guri bogate, deși nu se împotriveau părerii că mai abitir ca noi nu prea mai sunt și sigur, că nimeni nu mai stă în mediul ,,acvatic” al ploilor de nicăieri și nici pe arșița de foc ce în doar o oră arde pielea mai rău ca la plajă. Domnilor le-am servit – precum dânșii la catedră – o temă temeinic întemeiată, jgheaburi, burlane și căzănele prinse zdravăn în cleme și brățări.
Următoarea putea fi chiar la primul dintre blocuri, doar că ne lipseau mijloacele de a ne cățăra dincolo de etajul doi la streașini. Cu toată nemulțumirea unui locatar, figură reperată în popasul meu profesional la Siloz.
Nu la el, ci în spate, unde se ajunge la două imobile obișnuite, unul cu aspect ce-mi amintea de culoarea și formele caselor naționalizate, varul acela dat cu bidineaua, varianta crem, peste zeci de peticeli cu gips nefinisate. Cum arătau ușile…. Destule cât să mă deconecteze de la micile impedimente consumatoare de nerv și timp. Bineînțeles, n-am scăpat de obrazul bătut de blochist. ,,Nu vreți, mă! Nu că nu puteți.” Pe jumătate adevărate ambele.
