Spații culturale nr. 50 (5)

SPAȚII CULTURALE 50
Retrospectivă lirică

Daniel DRĂGAN

Hohote mari auzind

Tânăra femeie nu există decât în zilele cu soţ.
Rupea macaroane deasupra oalei cu supă.
Şi macaroanele trosneau ca sentimentele
vreascuri călcate-n picioare.

De ce râzi?
întreabă el hohote mari auzind.

Nicăieri nu se mai afla pentru el
o altă oală cu supă.
Nicăieri nu se mai afla pentru ea
o altă oală cu supă.

Ascuns

Pe fundul mării zace un curcubeu.
Năvoadele încearcă să-l prindă
să-l urce pe cer sau să-l agaţe de grindă

Neîmplinita vânătoare

Dorm sufocate-n păduri troienite
urme de sânge cămaşa fratelui meu
fiara flămândă adulmecă urmele
geamăt şi sânge urmele fratelui meu.

Pulberea albă frige potecile
urmele morţii reazimă coastele digului
fiara pândeşte ascultă
cum taie în oase fierăstraiele frigului.

Fiara îşi leagănă multele capete
n-are angoase ştie ce vrea.
Nici o pădure nici o crevasă
nu se compară cu ea.

Tremură-n lanţuri cuvinte uitate
gramatica s-a acrit ca oţetul.
Nu bate nimeni darabana n-o bate
Dumnezeu a uitat alfabetul.

Pipăie noaptea cu degete ude
noaptea e oarbă oarbele tac
Nu ne mai vede nu ne mai aude
icoana cavalerului trac.

(„Spații culturale” nr. 18)

Gheorghe ISTRATE

Bărăgan

pământ clocit de berze scrum de tuci
blăni învărgate-n ochiul zilei
ierburi rostogolite-n vălătuci
pe pulberea dospită a reptilei

pământ cu lespezi linse de şopârle
amiază fiartă năduşind a ploaie
vântul în galben se azvârle
cerul acreşte în noroaie

trece un tren scrâşnindu-şi zgura
deşerturi de căldură lepădând
şi după el se-nvolbură de-a dura
popoare de ciulini migrând

nave zvântate satele rămân
pe oase de bărbaţi clădite
şi urşii ne cutrieră stăpâni
spinările-arcuite în ispite

în umbra omului fântâni se-adună
pe ghizduri clocotesc drăceşte şerpii
se desfrunzeşte undă-n undă
pământ ce în văzduh inundă

sahară stinsă-n trapul ierbii

am veste despre entităţi

am veste despre entităţi:
severitatea lor recuză
măiastra unei alte dăţi
ce-mi sparge vorba de pe buză

am vrut eu însumi – şi am fost
o înălţare matinală
în rana Muntelui Agnost
în şoptitoarea lui morală

nu e târziu – nici e devreme
m-ating de ochiul meu amar
și timpu-n libertate geme
pe-un cer din ce în ce mai rar

(„Spații culturale” nr. 18)

Diana TRANDAFIR

Simţ

e un tineret cu potenţial
îi simt răsuflarea verde
în ceafă
cum aruncă totul spre zidul
sprijinit cu mâinile mele
dispersiile se fac
în deplină libertate
de acţiune
chiar aici de faţă cu toţi
prin dioptriile ochelarilor
fabricaţi pentru a viziona filme 3D
mor speranţele dar
renasc conştiinţele
toboşarul a devenit
capul familiei
şi vesteşte mereu
pauzele dintre secunde
care mocnesc
până la os

Ritual

au început să moară
bunicii
copiii fac patul întind
basmele peste tot
pun la căpătâi
şaua calului mâncător de
jăratic
desenează cu degetele mici
drumul devenit curcubeu
de fiecare dată când
cerul se umple de stele
pe pielea spatelui simt
furnicături de lumină
ca şi când ar creşte
copaci albaştri-argintii
de care să ne legănăm
cu mâinile goale

(„Spații culturale” nr. 23)

Mihaela MALEA STROE

Poemul gerului de care crapă pietrele

S-a făcut ger amarnic, astă-noapte, iubite,
Din sufletul pământului
Până la intrarea în cer.
Atât de ger, încât crapă
Rând pe rând, inimile de piatră,
Inima albastră,
Inimile de tinichea.

Păsările văzduhului, zgribulite,
S-au adunat în zori la fereastră…
Le-am dat să ciugulească boabe de grâu,
Am cules cu privirea câţiva fulgi de zăpadă,
Ca să aibă, înaripatele, ce bea…
…Topite lacrimi de nea.

În inima mea le-am primit,
Cuiburi să-şi întocmească, să stea acolo
Până când s-o-mprimăvăra
Şi le-o veni vremea
Să cânte, în slavă să zboare,
Mângâiate de soare.

Poemul ostrovului alb

Frumos a nins astă-noapte, iubite,
Prin luncile trecerii şi ale tăcerii,
Peste cercul închis al durerii,
Peste anemonele cernite,
Peste şapte hotare de singurătate…

Zăpezi, imponderabile precum lumina,
Ostrovul alb de lângă izvoare
L-au izbăvit, l-au primenit
În odăjdii argintii, preacurate.

Lacăte s-au frânt,
Porţi s-au deschis, primitoare,
Spre lumea-n care sălăşluieşte de-a pururi
Precum în cer, aşa şi pre pământ,
Întâiul cuvânt, visul din vis.

(„Spații culturale” nr. 23)

Dumitru PANĂ

Sfera (poveste)

s-a retras în cămăruţa lui din lemn
şi pământ lipită de spatele casei.
îşi aştepta moartea.
şi-a pus toate în ordine.
a lăsat vorbă ce trebuie.
şi acum priveşte la televizor.
mai citeşte din Cărţile Sfinte
mai îngână câte un cântecel ostăşesc.
dar mai mult priveşte la televizor
care îl plictiseşte de moarte.
“aşa nu-i chip să trăiesc. Aşa nu-i chip
să mor”. aşa că
s-a ridicat din pat şi a ieşit pe la treburi.
a construit chiar şi o sferă (cum spune
Diogene Laertios despre Anaximandru).
dar acum oricine poate construi o sferă.
la un timp ai lui nu l-au mai găsit în cămăruţă
nici pe afară. televizorul mergea fără el. sfera
s-o rostogoli şi acum pe undeva
prin cele patru zări.
Mai mult decât
Histria Tomis Callatis îmi spun
şi-i spun şi fiului meu. marea
pentru ultima oară anul acesta.
în toate culorile lumii. altele
nu-mi mai pot
închipui. doar culorile aşteptării
culorile visului. acolo unde
marea se tulbură numai de frig.
tristeţea întârzie anotimpuri. tris-
teţea întârzie o întreagă poveste. acolo
unde o fereastră spre mare este mai mult
Decât o carte de poezie

(„Spații culturale” nr. 24)

Florentin POPESCU

Tăbliţă de la Ninive

Supus eram celui neînduplecat: lui Enlil
şi-aveam în putere dimineţile, nopţile
şi crugul destinului altora; în mâinile mele
se rotea scrânciobul lumii acesteia
până la streaşina stelelor
prin care eu însumi priveam spre pământ.
Puternic eram împărţind fericirea
şi durerea şi râsul şi plânsul
fără să ştiu şi fără s-aud
cum picioarele mele, precum un copac
se-acopereau de scoarţă bătrână,
puternic eram ţinând în mână cântarul
faptelor bune ori rele, judecându-le singur
fără să ştiu şi fără s-aud
cum inima, cum privirile mele
şi cum gândul meu se-acopereau treptat
de-o rugină adâncă adusă de mare
întorcându-mă-n demultul vârstelor mele
până-ajungeam un tânăr, până-ajungeam copil
judecându-vă mult prea blând,
mult prea-nţelept şi cu bunătate.
Iertaţi-mă,
supus eram celui neînduplecat: lui Enlil.

(„Spații culturale” nr. 24)

Costel BUNOAICA

AŞEZAREA ÎN SINE

Deşi nu am plecat nicăieri, simt, uneori, că mă întorc acasă.
Cel dinlăuntrul meu altfel mă priveşte. I se întregeşte lumina
din ochi, chipul îi surâde şi, Doamne, pe dată-nfloreşte!
Relele îl părăsesc.
Şi migrează… Migrează. Chiar dacă ceaţa e deasă şi prin jur
sunt doar oameni străini cu pocale de vin. Şi venin.
Nu îi condamn, nu le pun cătuşe. La gânduri. La mâini.
Îi las liberi cu poftele lor. Să roiască pe străzi. Să înoate în lac.
Să facă amor după bunul lor plac.
Să cadă-n păcat . Sau la pat.
E alegerea lor, nu pot să-i opresc. Nici nu vreau.
Aşa şti-voi şi eu ce gândesc. Cum dansează.
Şti-voi ce să iau, ce să dau. Cum să cresc în suflet uitarea,
să le fie ziua pedeapsă. Şi noaptea mireasă.

Deşi nu-s plecat nicăieri, simt, uneori, că mă întorc acasă.
Că timpul, aşezat între mine şi lucruri, nu mă mai apasă. Şi sunt
Liber. Descătuşat. Respir libertate. Şi aer curat.
…Se aprinde o lumină-n fereastră: lumina din ochi.
A mea. A ta. Lumina noastră.
Nu mai hoinăresc prin iluzii. Ţin timpul în loc. Inima bate puternic.
Sângele, iartă-l! ia foc. Când te simte aproape, carnea mea
explodează frumos. Cum cireşul în floare. Ca mirosul din merele
coapte. Ca un cântec duios.

Ştiu, în jurul meu roiesc oameni străini. Care pot să îmi fie
prieteni. Altădată. Acum, o haită de câini. Minunată.
Şi, cu toate acestea,
când se aprinde o lumină-n fereastră, deşi nu sunt
plecat nicăieri, simt că mă întorc iarăşi acasă.

(„Spații culturale” nr. 25)

Cosmin PÂRGHIE

Cuşcă de hulubi. Să fie trupul meu (cuşcă de hulubi)?

la început a picurat încet
(nu e semn bun – strigă o bătrânică rumpând cuvintele parcă dintr-un poem de carton)
Apoi din cerul bolnav a început să se scuture bolovani
în răstimpuri
de parcă cineva s-ar fi urcat în pomul Domnului şi ar fi scuturat mere de mai multe ori. mere dulci şi
aurite mere sfinte pentru guri pline cu viermi
poate că cineva s-a urcat în cer şi l-a mâniat pe Dumnezeu
(doar omul e vinovat doar omul e vinovat strigă un ţânc cu ochi bătuţi de spaimă)
şi Dumnezeu a luat toiagul şi l-a aplecat înspre noi
(cu durere l-a aplecat, căci tot el ne născuse cândva)
şi din cerul bolnav
atunci
parcă s-a dezlănţuit potopul.
Ştii
a urmat
a urmat ca cerul să vomeze de durere foc
apoi o ploaie purtată pe-o pală de vânt nebun
m-a izbit atunci direct în faţă ca un semn rău
(de fapt poate că a fost o palmă aspră dată de El:
pliosc! peste feţe şi feţe din spatele unui chip la întâmplare)
n-am ezitat mi-am făcut cruce pe fugă
şi m-am adăpostit sub o poartă. m-am simţit atunci atât de gol
sub privirea Lui (eram neputincios mă simţeam ruşinat)
şi de-acolo de sub poartă priveam cum încet infernul se naşte
înecându-l pe Noe cu seminţia lui
dar eu? cum rămâne cu mine?

o frânghie înflorită

sufletul – o frânghie înflorită
ce se arcuieşte
pe un trunchi de lut –
ştii
când am pipăit ultima oară frânghia înflorită
ce se arcuia
pe un trunchi de lut
m-am înţepat
de fapt n-am ştiut că sub fiecare boboc de floare
se ascund ţepi. ţepi veninoşi (nimeni nu mi-a spus)
şi m-am înţepat. vârful de spin s-a forţat să-mi găurească pielea
degetul până ce a dat de sânge şi a ajuns la os. atunci am urlat crud
de parcă jumătăţi din mine s-au rupt şi celelalte jumătăţi conştiente de tragedie
umblau bezmetice să se împerecheze. să se adune ca într-un snop de grâu.
şi am urlat crud, căci m-a durut
şi m-a durut că atunci când bunicul a ales să moară.
Pe urmă din deget a început să curgă sânge molcom
şirag de mărgele. şi mărgelele
pliosc. pliosc. pliosc
peste trunchiul de lut peste frânghia înflorită
până ce toate s-au uscat sub ochii mei

(„Spații culturale” nr. 25)

Ofelia PRODAN

2. Străinii dintre lumi
răni albe

îmi crestez răni frumoase pe trup,
răni albe şi calde ca un miez de pâine.
sunt trei săptămâni de când ei au
plecat fără să spună un cuvânt. de atunci,
le aud vocile şi în somn. acum, rănile
se deschid ca nişte guri şi îmi
vorbesc cu vocile lor. îmi spun să îi aştept.
că nu au plecat de tot. că ne desparte
doar un spaţiu fragil precum o coală de hârtie.
mă gândesc să le scriu ceva şi atunci
rănile mele albe se aşază frumos
ca nişte cuvinte pe trupul meu. doar ei pot
înţelege mesajul lor. doar eu le pot
înţelege glasul şi deodată tot trupul meu
e o rană adâncă şi albă de sus
până jos, atât cât să ne recunoaştem între noi.

o moarte nesfârşită

de la o vreme umblu cu grijă înlăuntrul
meu. nu se ştie niciodată dacă voi
găsi ceva cu totul neaşteptat şi îngrozitor
aşa ca o moarte nesfârşită. câteodată
mă plimb în jurul meu, apoi în jurul lor până
aud cum urlăm fără glas. ei văd ceea ce
văd şi eu, dar dintr-un alt loc. cineva bun,
cineva îngăduitor o să suprapună
locurile în care ne aflăm în acest moment.
şi răul care ne roade puţin câte puţin
din suflete se va ridica obosit ca
un bătrân orb lovind cu bastonul lui de fier
în craniile noastre. atunci voi şti că
înlăuntrul meu este atâta loc încât toţi pot
intra să vadă ceea ce vedem şi noi
când ei se reîntorc din întunericul de afară.

(„Spații culturale” nr. 25)

Lucian MĂNĂILESCU

Expoziţia zilei de mâine

S-au umplut expoziţiile lumii de fotografii trucate…
L-am văzut într-una pe Dumnezeu, singur şi bătrân,
cerşind la colţul străzii, în alta oamenii se călcau
în picioare la slujba de mântuire şi în alta un adolescent
strivea în palmă fulgii de zăpadă…
Ohohooo… ce a mai nins peste oraşul surdo-mut;
cu vrăbii, cu raze de soare cu albastrul muţeniei!…
Ohohooo… ce a mai nins şi ce viscole au răvăşit
memoria şi ce târziu e acum, când ghilotina cade
peste fericita strâmbătură a saltimbancului
rătăcit printre ovaţiile singurătăţii!

Big Bang

Între galaxia auzului şi cea a tăcerii,
e o disperare plăpândă, un milion de ani lumină,
cu întâmplări geologice, cu dinozauri,
şi fluturi devastând istoria cuantică a secundelor…
Dar până la tine, iubito, până la marginea
universului, şi chiar dincolo de margine,
se poate ajunge cu un singur surâs, cu
un singur şi feeric infarct stelar…

Lumea de după sfârşitul lumii

Lumea cinematecii de sub pălăria cu boruri largi,
din care regizorul kaghebist scoate iepuri
cu patru urechi, lumea în care se spune:
„şi dumnezeu a plagiat, făcându-l pe om
după chipul şi asemănarea sa”, lumea
îngrămădită în judeţul Teleorman în care,
cum scria un poet, libertatea trage
cu puşca, lumea baletului pe gheaţă,
lumea incurabilă, în care manelişti veseli
asurzesc timpanele spectatorilor de profesie…

(„Spații culturale” nr. 26)

Ion ROŞIORU

Nard

Ameţindu-mi aşteptarea cu aroma lor de nard,
În coliba mea de bârne toate candelele ard.

Roua sfântă zăboveşte-n steble mici de busuioc
Din grădina peste care trece-o boare de noroc.

Vinul nou de-abia-şi struneşte roşu susurul perlat
În ulciorul ce-n răcoarea din izvor a adăstat.

Peliniţă-abia-nflorită pun pe laviţe de lut
Să-mi ţin lupii la distanţă şi pustiul absolut…

Har

Privirea mea febrilizată se va descătuşa de ceas:
Ai revenit ca o lumină şi iarna-n urmă a rămas.

Până şi cumpăna fântânii ce scârţâia lugubru va
Uita de-această nărăvire de cum la ea te vei uita.

La geamul mic muşcata care se ofilea de-atâta jind
Va da în floare de îndată ce vei privi la ea zâmbind

Lingoarea câinelui din curte se va stins subit şi ea
Exact în clipa-n care, tandră, în faţa lui vei apărea

Flash

Privesc de peste râu livada ce-a noastră-a fost odinioară
E tot mai neîmprejmuită, mai ne-ngrijită şi mai rară

Pe când dădeau în pârgă merii coseam otava de sub ei
Şi sprijineam în furci de frasin bătrânii pruni de roade
grei.
Umpleau cu cântece ţinutul din zori şi până pe-nserate
Culegătoarele cu pulpe vânjoase şi cu piepturi late…

Acum alunecă pământul şi cresc în voia lor scaieţii
Şi căpcălanii mari prin care îşi pasc catârii suri lăieţii!

(„Spații culturale” nr. 26)

Petru SCUTELNICU

Fiorduri

prin fiorduri se înserează vitrinele
când vine octombrie se întristează
trenurile de navetişti
copacul adună pirită
din mireasma oraşului

Cuvinte

patrie tristă
cuvinte de nichel înconjoară toamna
într-o noapte au desfermecat pădurea

gânditor în rezervaţia de cuvinte
te înconjoară iarna definitivă
vei importa marfare
cu lavandă şi paciuli

Brumă

e toamnă până la os

foşnesc ape ciudate
sate amorţite de teamă şi brumă
pleacă în istorie dincolo de Brătila
spitalul judeţean tremură pe la colţul secţiei de oncologie
urme de parfum violet şi sfârşit de lacrimă

prin labirint se aude un lup de cristal
ca o sentinţã medicalã
e prima duminicã a lumii dintâi

IANUARIE

ninsoare de rutină
tristeţe de staniol
porumbeii copilăriei s-au rătăcit
după colţul străzii
tata s-a rătăcit după un colţ de moarte

(„Spații culturale” nr. 27)

Victor MUNTEANU

INTRAREA ÎN SINE

A nins până la trei dimineaţa
şi s-au înfundat toate drumurile
pornite demult să mă scoată
la un liman.

A viscolit toată noaptea până la capătul minţii –
troienile-au astupat cimitirul cu vrăbii cu tot,
temelia casei a început să strige din încheieturi

şi niciun drum nu mai ajunge la mine.

CÂNTEC DIN ALĂUTĂ

Fereşte-mă de răul pe care nu vreau să-l fac
de vorba scăpată din hotarele firii
ce mă arată cu degetul
de bătăliile pierdute între hotarele numelui meu.

Pune frână cuvântului ce mă scoate pe drum
Şi mă izbeşte de oameni, de păsări, de umbre –
cuvântul ce se furişează ca un câine flămând
din străfundul sinelui.

Pune pază gurii din care ies vorbele-n haită
să mă vândă ca pe un sclav.

Trage, Doamne, clopotul prin toată casa lăuntrului
meu
să se scuture sufletul de toată rugina.

FĂRĂ DREPT DE APEL

Azi mi s-a dat ultimul termen:

tot ce-am clădit într-o viaţă s-a prăbuşit!
Căci am judecat ceea ce nu este al meu
Şi cu vorba am ucis şi cu gândul.

Dar unde ajunge ţipătul ce mi se afundă în suflet?

Doamne,
în ce colţ al sinelui meu te-ai ascuns
de nu te văd decât prin durere?

Purtător de umbră am devenit şi de frică.
Din trufie
am căzut cu inima-n drum!

(„Spații culturale” nr. 27)