CulturăLiteradura

Literadura nr. 21 (5)

KARIN BOYE
(1900-1941)

Karin Boye se naşte în 26 octombrie
1900 la Göteborg și moare în 23 sau
24 aprilie 1941 la Alingsås. Margit
Abenius scrie despre Karin Boye o
carte cu titlul „Drabbad av renhet”
(Rănită de puritate), titlu care spune
ceva semnificativ despre Boye ca
poetă și om, dar ar putea la fel de bine
să fie numită „Rănită de propria sa
cerință de puritate”. Această cerință a
urmat-o toată viața.
Debutează în 1922 cu volumul de
poezie „Moln” (Nori), căruia îi
urmează „Gömda land” (Ţara
ascunsă) în 1924 şi „Härdarna”
(Îndrăzneții), 1927. În „Țara
ascunsă” apa devine purtătoarea de
simbol. Marea oferă lumină de
vindecare și puritate; apa de izvor,
incoloră și limpede este nevoia de
dreptate, de justiție. Picătura de apă
dintr-o frunză de crețișoară este
legată, înrudită cu apa de izvor, dar
vine de la integritate, onestitate.
„Îndrăzneții” constituie punctul final
al poeziei de tinerețe a Karinei Boye.
Adâncimea mării, în multe poezii,
este simbol nu numai pentru mișcare,
efemer, ci și pentru odihna eternă,
pentru moarte. Cel mai cunoscut
poem, „I rörelse” (În mișcare), cu
paradoxul că dormi cel mai în
siguranță acolo unde dormi doar o
singură noapte, a devenit un fel de
poezie de luptă pentru tânăra
generație Clarté. În 1927 Karin Boye
devine membră a redacției revistei
socialiste Clarté și este unul din
fondatorii revistei Spektrum din a
cărei redacție face parte între anii
1931-1932 împreună cu Gunnar
Ekelöf.
La începutul anilor 30, Karin Boye
trece printr-o criză de depresie din
care încearcă să iese cu ajutorul
psihanalizei dar și prin scrierea
romanului autobiografic „Kris” (Criza).

Între anii 1932-1933 poeta se află la
Berlin unde urmează un tratament
psihanalitic și vede de aproape cum
se răspândește nazismul în Germania.
Se desparte de soțul său, Leif Björk,
și se întoarce în Suedia, schimbată:
mai elegantă, mai puțin interesată de
partea activă, marxistă a mișcării
Clarté dar mult mai fragilă, mai
labilă decât înainte.
În 1935 îi apare volumul de poezie
„För trädets skull” (De dragul
copacului) care-i marchează
maturitatea lirică.
Romanul „Kallokain” îi apare în
1940 și este primit cu o critică
extrem de pozitivă. Într-o scrisoare
Boye a explicat că romanul este „un
roman de viitor… Este vorba despre
situația din secolul următor, atunci
când unele dintre statele totalitare
avansate se luptă pentru a domina
lumea, iar omul, individul, este
complet în mâinile Statului.”
În timp ce lucra la Kallokain, Karin
Boye a continuat să scrie și poezie, în
principal „De sju dödssynderna” (Cele
șapte păcate de moarte), un fel de
oratoriu, care nu a fost niciodată
finalizat. Această culegere de poezie
s-ar putea numi o cantată despre
dragoste și moarte. Cantată care pare să
fie născută dintr-o criză la fel cu cea pe
care o trăiește poeta în primăvara
anului 1941, anul în care trupele
germane au pătruns în Balcani. În 23
aprilie armata greacă capitulează și
trecătoarea Termophyle, apărată de
către unități englezești, cade – drumul
spre Atena este deschis.
Pe 23 aprilie 1941 Karin Boye
dispare – locuia pe atunci la o
prietenă în Alingsås – și este găsită
moartă, câteva zile mai târziu, pe un
mic deal de la marginea orașului.
Poeta s-a sinucis luând o supradoză
de somnifere.


Nicăieri

Sunt bolnavă de-o otravă. Sunt bolnavă de-o sete
pentru care natura n-a creat nicio băutură.

Din toate pământurile țâșnesc pâraie și izvoare.
Eu mă aplec și beau din vinele pământului
sacramentul său.

Și spațiile se inundă de sfintele fluvii.
Eu mă întind în sus și-mi simt buzele umezite
de extaze albe.

Dar nicăieri, nicăieri…

Sunt bolnavă de-o otravă. Sunt bolnavă de-o sete
Pentru care natura nu a creat nicio băutură.


Idee

Aici nu mă potrivesc. Aceasta nu sunt eu.
E doar o imagine mincinoasă oglindită,
întrebătoare și curioasă unde pot fi eu,
tânjind să se confrunte într-o zi cu realitatea.

Povestea spune: departe într-o țară îndepărtată
curge dintr-un izvor nevăzut un fluviu ca oglinda.
Mii de ființe, sfinte și păcătoase,
se înclină ca niște crini peste marginea malului.

Lumina nețărmurită le înconjoară trăsăturile,
aerul tremură saturat de o frumusețe fără asemănare.
Este regatul spiritelor perfecte.
Acolo stă adevăratul meu eu în eternă claritate.

Imaginea oglindită nu se vede în fluviul strălucitor.
A fost smulsă cândva de curentul furios,
rătăcește primprejur, ireală ca-ntr-un vis,
neterminată, sfâșiată în bucăți, căutându-se pe sine.

Nu aud eu îndepărtata lovitură a valurilor fluviului?
Adânc, din adâncul meu cel mai profund, curg apele lui.
Acolo, fiecare val al vieții se frânge în zile,
acolo mă așteaptă, ascuns, bunul meu eu.


Noaptea Walpurgiei

Târziu, stau lângă muntele destinului.
În jur nori de furtună
amestecă ființe fără formă, animale crepusculare,
cu aripi negre
și ochi fosforescenți.
Stau? Merg? Drumul este întunecat.
Stau liniștită aici la poalele muntelui,
și nimic nu mă atinge.
Liniștită văd lupta lor ca un joc de ceață în aer,
eu însămi un ochi rătăcit.
Dar dacă plec, plec și nu mai știu nimic.
Pentru cei care fac acești pași
viața devine o poveste.
Foc eu însămi
călăresc pe șerpi de foc încolăciți.
Eu însămi vânt
voi zbura pe zmei înaripați.
Eu însămi nimic,
eu însămi pierdută în furtună,
sunt aruncată moartă sau vie înainte,
o soartă grea în viitor.


Copacul de sub pământ

Un copac crește sub pământ;
un miraj mă bântuie,
un cântec de sticlă vie, de argint arzător.
Ca întunericul la lumină
toată greutatea trebuie să se topească,
unde doar o picătură de cântec cade din frunze.

O angoasă mă urmărește.
Se scurge din pământ.
Acolo se chinuie un copac între straturi grele de pământ.
Oh, vânt! Lumina soarelui!
Simte durerea:
promisiunea unui miros al paradisului minunat.

Unde umblați voi, picioare care călcați
atât de moale sau apăsat,
încât scoarța se crapă și își pierde conținutul?
De dragul copacului, aveți milă!
De dragul copacului, aveți milă!
De dragul copacului, vă chem din cele patru vânturi!
Sau trebuie să așteptăm un zeu – și care?

Traducere și prezentare:
Dorina Brândușa LADEN


Irma Pineda SANTIAGO

(Juchitán, Oaxaca)

Scriitoare, traducătoare, eseistă.
A publicat 8 cărți bilingve (mexicană și
zapotecă) și în numeroase reviste și antologii
internaționale. O parte din scrierile sale au fost
traduse în engleză, germană, română, italiană,
portugheză și rusă.


Dispărut

Oprește-mi mâinile tată
că astăzi vreau să ucid această memorie
Oprește-mi mâinile tată
înainte să-mi smulg inima

Spală-mi trupul tată
poate se va scurge durerea
ca să-mi poți întinde sufletul la vânt
să se usuce această tristețe

Șterge-mi ochii tată
că au obosit de a nu te vedea
și să facă să-ți plouă flori pentru
niciun mormânt


Vine la mine

Vine la mine
încet
Mă inundă
mă umple toată de sare și furie

Degetele sale de apă îmi străbat goliciunea
limpede

Vreau să-i beau pielea lichidă
încet, în liniște

Se depărtează
cu spuma-i ce-mi coboară printre picioare

Se întoarce la mine
cu mersul lent și sigur

Mângâie iar
îmi sărută gleznele
înaintează spre coapsele mele
macerate
languroase
Îmi umezește pântecele

Se întoarce
vine cu ură
mă aruncă în nisip
Explodează
Îmi umezește sexul

Mă inundă
mă umple toată de sare și furie

Marea mă sfârșește


Eu cunosc tăcerea

Am fost acolo
Între pereți ei transparenți
am văzut defilarea peisajelor
am mușcat prefixele ca să le smulg capul
și cuvintele
Ghilotina dinților mei
a căzut exact pe articole și verbe
Am asasinat propoziții întregi
Am fost tăcută pe pământ străin
pentru a mă salva
de râsete sau de insomnie
de ochiul compătimitor
sau de teamă
Am construit cei mai înalți pereți pentru tăcere
ca să nu-mi descopăr originea
Limba bunicilor mei
Geometria ascunsă
în veșmintele mamei
O copilărie care a aruncat petale
în închisori
care a cunoscut închisorile clandestine
înainte de a învăța să-și scrie numele
Eu cunosc tăcerea
Am fost acolo…

Traducere Elisabeta BOȚAN


Eduard RĂDUNĂ

S-a născut la 31.03.1972, Ploiești;
Studii: Școala 29 Vest (azi Emil Palade) Liceul
Mihai Viteazul; Seminarul Teologic București:
Facultatea de Teologie Ortodoxă București; Școala
Postuniversitară de Restaurare Ion Mincu,
București.
Volume publicate:
Balaurul în vie – 2010, un volum de eseuri
Pe țărmul din clepsidră, 2020, versuri.


Surghiun lăuntric

Eram, de fapt, disperat, dar nu ați înțeles!
Mă strângea timpul deodată împrejur,
Nici tăcerea mea n-a avut succes,
Ați fi preferat să țip sau să înjur.
Eu am ales să fug în interior
Pe țărmul acestei ultime mări,
Să mă împleticesc bolnav, visător
Fără să vă destăinuiesc că uneori
Iubesc – nu moartea, desigur –
Ci limanul în nuanțe de bleu;
Că îmi e mai ușor să fiu singur
Și că mi-ar fi amarnic de greu
Să vă conving că tocmai din iubire
Pășesc neînsoțit, către ieșire…


Deșertăciune

Să trăim fără gândul la viitor!
De ce visuri, de ce adăpost,
De ce case, dacă ele mor?!
Și înșiși oamenii – compost
Cărora le vei pierde urma lor,
Îi vei distruge, Atotputernice,
Printr-un foc, ai zis, pus de un sobor
De înaripate cucernice…
În definitiv, ne ceri să fim lucizi
(moartea e, mai ales, realistă)
Nu se poate veșnicie din cărămizi,
nici cărămizile nu există.
Singur, Tu! Singur și atât
Și sfatul să nu ne purtăm urât.


Epopee

Fă-mă să uit, fă-mă să mă pierd,
Spune-mi o poveste formidabilă!
Povestește-mi ceva alert
Pentru starea mea detestabilă!
Știi, fug de propriile gânduri, sunt
Doar butaforii croite urât,
Cât să acopere maidanul crunt
Unde tinerețile mi-am petrecut.
O poveste, asta îți cer,
Bună și spusă cum se cade
Să mă oprească, precum Homer
Haosul primei Elade.
O poveste nu foarte fixă,
Dar cu învățături integre –
Vezi doar să nu devină prolixă
Și să mă-ntorc la gânduri negre!
Și mai ales, nici un pic
În ea să nu mă zugrăvești,
Toată viața am fost un nimic
Ar fi culmea să apar în povești.


Ianuarie

În Ianuarie crește imperceptibil ziua
Și speranța mai crește cât de cât
Despre ce anume speranța nu știu – a
Fost o dimineață mai bună și atât.
[Dar este tot iarnă, tot molimă pe stradă
Ce iritați sunt cumpărătorii de pâine,
Dar ce frivol să suspini după zăpadă
Speranța de azi nu e despre mâine]
Secerele se ascut, se scot ciocanele,
Se poartă măști și ochelari de cal.
Nici abatoarele și nici saivanele
Nu mai sunt pentru regnul animal,
Doar speranța lângă cafea e concretă.
Bucură-te de visul de azi-noapte,
Ceață preschimbă ziua în cretă
Și creta într-un fel de lapte.
Plouă în ianuarie, de ce nu ninge ?
Maidanul întinde griuri de cuțit,
Prânzul în dimineață se împinge
Prin văzduhul incert și coclit


Corneliu VASILE

S-a născut la 28.07.1947, Dobrosloveni, Olt.
Profesor, doctor în filologie.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Cărți de poezie: Aproapele departe (1997),
Efemere (2006), De acasă până-n clasă (versuri
și proză pentru copii, 2006), Dacă iubești
pădurile (2014), Treci pe cărări (2020).
Proză: Primul tren spre Craiova (roman,
1999), O lume minunată (proză scurtă, 1999).
Critică și istorie literară, cronici: Privire din
interior (2000), Scriitorul vremii, vremea
scriitorului (2010), Halouri (2012), În umbra
literei (2015), Reflectări, reflecții, refracții
(2016), Acreditări livrești (2017), Semne și
însemne de carte (2019).
Cărți de umor: Epigrame și alte versuri
umoristice (1996), Catrene ca trenuri (2013),
Rime pentru-contra (2020).
A mai publicat cărți în domeniul educațional.
Colaborări (selectiv) : România literară,
Familia, Ramuri, Tribuna, Metafora, Porto-
Franco, Oglinda literară, 13 Plus, Hyperion,
Mozaicul, Nord literar, Poesis, Argeș,
Actualitatea literară, Litere, Luceafărul de
dimineață, Bucureștiul literar și artistic, Sud,
Pro Saeculum, Caligraf, Vatra veche, Viața
românească, Caiete de Sud-Est (Franța),
Observatorul și Destine literare (Canada),
Universul românesc (Belgia), New York
magazin (SUA).


Clipă

Înot s-a strecurat din vâlvătaie,
Pe brațe vineții de mare-ncinsă
Și-ncrezător în steaua lui aprinsă
Pieri departe, înspre stânci bălaie.

Când s-a întors, în mâini cu căngi și vâslă,
Se săturase marea de epave,
Iar valurile se-nșirau, concave,
Dormind într-o tăcere grea, de pâslă.


Țărmul aprins

Veniți negreșit spre țărmul aprins,
Acolo miracole-așteaptă,
Gândul crezut singuratic,
Dar mult prea aproape de faptă

E lumea tăcerii zâmbind între noi,
Acvatice plante subțiri,
Pești, caracatițe, stridii,
În palid sidef amăgiri

E țărmul pe care dansează bacante
Și nimfe albastre, ispititoare,
Fauni frumoși între alge,
Lichidă-n adânc legănare

Dar nu vă întoarceți, pierdut este drumul,
Țes lângă țărm ale apelor parce,
Doar într-un sens e țesută cărarea,
Cine-a ajuns nu se întoarce…


Literatură

Copacii cu înaltă-alură
Încremenind frumoși, de os
Îi vom numi literatură
Și vom semna, umili, mai jos.

Copacii înnegrind curbură
De zmei și mume-ale pădurii
Sunt doar și ei literatură,
Urâții, răii, strâmbii, surii.

Și râul ar putea fi, dar
N-are nici fructe-aromitoare,
Nici nu-l poți prinde în tipar;
Jos, ne semnăm cu resemnare.


Nicolae Nistor


SATUL PĂRĂSIT

M-am reîntors acolo din întâmplare,
gardul căzut pe o ulcică ce moare,
spartă și plânsă, goală de vești…
Ce risipite povești!
Totul era rugină și scorburi,
apoi nimeni nu există nici hornuri,
nimeni nu strigă de la fântână,
nici viață nu este, nici tihnă…
Văd locul unde mă ascundeam
să văd iubiri neatinse
și nurii de fete aprinse,
nimeni nu plânge în poartă,
doar zgomot de clopot
din biserica înclinată.
Nici iarba nu mai are parfum
de cai zburători pregătiți pentru drum,
nu mai simt în aer miros de salcâm.
Cine să moară, cine să nască,
alai de nuntă în glastră.
Ce verde era Universul acela
când erau copii
cu semne de cireșe furate,
când iezii Domnului alergau
în satul plin de miresme,
mirosul de pâine din cruce
să poată viața ușor a o duce.
Lapte de mamă, lapte de viață,
să crească copilul ferit de boli…
Copilul să aibă noroc
pus pe ștergarul de flori,
să scape de apă și foc,
să-i fie poarta deschisă,
să intre norocul șuvoi
pentru el, pentru toți…
Trecătorului ce bate la porți,
ce soarbe din ulcica cu boabe de rouă
ce aduce gazdei noroc.
Urarea să aibă belșug cât o vrea…
Unde ești, satule de călători,
cu lacăte părăsite la porți,
locul unde vin morții să ude flori!


PAHARUL PIERZANIEI

am poftă de un pahar cu vin
înainte de insomniile din noapte
un egoism permis de soartă
dau noroc prin pereții de carton
cu băutorii din bloc
prea transparentă intimitatea
parcă ar fi o centrală telefonică
bârfitoare cu flașnetari plutonieri
așa era în Trabantul sinucigaș
când ne plimbam amândoi
cu cine să dai noroc față în față
unul este încornorat de foame
altul este egoist din fire
ține ușile bătute în cuie
se crede un zburător ratat
apoi numerele sunt întoarse
și viața la televizor sau la coadă
este remediul pierzaniei la modă

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share