Spații culturale nr. 50 (4)

SPAȚII CULTURALE 50
Retrospectivă lirică

Marcel MUREȘEANU

MARTORUL

Pe cărare găsesc un catâr mort.
Pe-aici a trecut Don Quijote,
şi mai găsesc în depărtare suliţa.
Au fost Don Quijote şi sluga sa
pe aici? întreb nedumerit un sătean.
Ei au fost, monseniore, ei au fost!
Şi cum de-au lăsat bietul catâr neîngropat?
Doamne fereşte, înălţimea voastră,
acesta nu-i un catâr, e balaurul
pe care l-a ucis Sfântul Quijote
şi mi-a poruncit să nu las pe nimeni,
decât corbii, să se atingă de el.

DIN GREŞEALĂ…

Să te dai cu capul de zid înţeleg!
Să bagi mâna în foc înţeleg …
Să te tai cu coasa la un concert de gală înţeleg!
Să despici fierul în patru poate fi …
Să-ţi sorbi zgomotos succesul mai merge!
Dar să spargi clepsidra
cu o clipă înainte de a i se termina timpul,
ce ironie!

TĂINUITORII

Ne tăvălim în mistere
ca în mierea stupului sălbatic
şi apoi în penele lebedelor negre,
nimeni nu ne poate dezbrăca
de haina aceasta decât luându-ne pielea
odată cu ea
atunci când încercăm să aflăm cine suntem
în chinuri mari smulgem crusta
cât un inel şi lăsăm să ţâşnească
lava sângelui nostru ca să ascundă
urmele oricărei dezvăluiri.

(„Spații culturale” nr. 49)

Nicolae MIHAI

Şoaptă ghemuită în privire

Bâjbâi cu mâna precum orbul după zâmbetul
iubitei şi treci în contul inimii fiece suspin
ajuns pasăre ce-şi caută cuibul

la ce bun vorbele înnoptate afară sub fereastră
tremurul şoaptei fără identitate
ghemuită în privire.

Neputând fi aşternut pe hârtie rămâne
cunună săracă mocnind pe buze
şi asta pentru că tu nu eşti acolo să-i asculţi
frumuseţea pâlpâindă
la care gura ta n-o să poată vreodată ajunge.

Insomnii scoase la licitaţie

Aduci cu tine dimineţile uitate afară,
îngropate până la gât în zăpada legată
cu lanţuri de gard, duhnind a stele proaspete
şi a umbră de lună golită de somn.

Din noapte păstrezi mărturisirile inimii
apărată cu mâini nedumerite de insomnia
unor şoapte –
amprente ale unui dor stins, abandonat.

Lângă draperii, afli strigătul, uitat acolo,
asemenea unei fotografii încărunţite,
scoasă la licitaţie, amintind de noi.

Resturi de panică

Din scrumul lor nerostit se reaprind
flăcări cresc gheare şi ciocuri
negre de lighioane

par întrebări plecate în lume
să facă victime

totul se întâmplă înlăuntrul tău uituc,
fără văz pus la încercare când
nefirescul probează resturi de panică
în viituri de întuneric –
minciuni ale unor fluturi buimaci
trăncănind despre privirile goale
ce nu vor să mai moară

(„Spații culturale”, nr. 40)

Mariana CABEL

Îngerul de teracotă

Îngerul de teracotă
s-a zdrobit de zidul indiferenței,
a sângerat întâi în lojele galbene
și picuri stacojii au împroșcat luciul pardoselii.
Ștergeți repede petele de sânge !
Zicea piticul din grădina palatului
Și sunați la 112!

S-a sufocat încet,
Neputincios și-a strâns aripile frânte,
Două paranteze drepte
Încadrau perfect un exercițiu prea complicat
Pentru el,
Pentru noi?

Prințul cuvintelor

Poetul plimba
În mâinile cărunte
Câteva boabe de tăcere.
Dintr-un căuș în altul
Și rostea cuvinte
numai de el știute, ca un descânt.

„Bătrânul acesta e nebun!”
Spuneau curtenii și el zâmbea…
Doar copiii îndrăzneau să se apropie
Roiau și strigau cât îi țineau plămânii:
Copacul acesta rodește cuvinte!

Pe turnul cetății pândea un vultur.
(„Spații culturale”, nr. 40)

Victoria MILESCU

ÎNCĂ AICI

În pofida a tot şi a toate
pasărea vine la geamul meu
să-i dau mâncare
indiferent de ploaie, ninsoare, ies
cu umbrela mea
mică şi găurită de meteoriţi
să cumpăr pâine
înaintez printre valuri de peşti argintii
zbătându-se, ajungându-mi până
la mijloc, până la gura deschisă
peşti de toate mărimile implorând
o moarte folositoare
în pofida a tot şi a toate
zâmbesc deşi îmi curg lacrimi
îmbrăcată în grabă tocmai când
îmi iese în cale bărbatul vieţii
el mă invită vesel pe luxosul titanic
cât curaj să urci treptele invizibile şi
totuşi să ajungi acolo unde poţi
să faci cu mâna
prietenilor ce devin duşmani
duşmanilor ce te vor iubi într-o zi
în pofida a tot şi a toate
soarele răsare când luna
mi se topeşte pe obraji
ca un unt de casă bine bătut
câtă viaţă în speranţa fiecărui fruct
muşcat, feliat, mestecat
doar ca sâmburele să ajungă iar în pământ
unde cântă, dansează, se înalţă iar
verde şi roz şi pur
risipind în aer parfum, lumină
în pofida a tot şi a toate
sunt încă aici
cu priviri, gesturi, cuvinte ale
cunoscuţilor şi necunoscuţilor
lipindu-mi-se de piele, de părul verde
nu ştiu cum, când
am ajuns atât de repede de unde plecasem
în pofida a tot şi a toate
fac mâncare pentru cei ce nu mai sunt
şi un ceai
dintr-o plantă nemuritoare
nu-i ştiu numele
adusă de pasărea
desenată de mine în copilărie
cu creioane de pământ…

(„Spații culturale” nr. 30)

Irina Lucia MIHALCA

În veşnicia fără cuvinte

O stea se stinge în preludiul nopţii,
Scuturându-şi aripile, în crengile salciei,
o pasăre îşi cântă ultimul cântec,
Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.

Ea a plecat spre apa cerului prin fiecare viaţă,
Pe aleile fiecărui pas risipit, porţile s-au închis,
La chemarea umbrelor adormite
vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.

Ea a plecat prin zăpada dorului
spre ţara soarelui, un zbor de fluturi
fixează eternitatea clipelor trecute,
Mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.

Fără regrete, rând pe rând, porţile s-au închis,
Despărţiţi prin absenţă se regăsesc în adâncul lor.
O ultimă amintire – petale de iasomie
împrăştiate de furtuna inimilor spre luna pictată.

Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş,
În veşnicia fără cuvinte, privirea permite visul să vadă
poemele scrijelite pe trupul ei,
În ghiocul durerii se-aude inima lor picurând.

Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieţii,
respiră lacrima iubirii mistuită de flăcările spinilor.
Ea a plecat în marea oglindă coborând
şuvoiul clipelor trăite în fluviul argintiu al nemuririi.

(„Spații culturale” nr. 30)

Monica MUREŞAN

XXXIV

Fiecare încearcă să se descopere –
ca şi cum te mai poţi reinventa
după ce un verb pervers tocmai
te aruncă într-o experienţă reflexivă.
Uiţi cum e să fii copil ajungi adolescent
te transformi în bărbat sau femeie
iar copilul din tine nu te recunoaşte.
Un exemplar uman nu poate
să-şi croiască viaţa ca o husă
pe măsură: unul în celălalt
deveniţi matrioşele
din galeria cu figurine zâmbitoare
stăm de pază în cuşca net-ului
neclintiţi la post fix adoptăm poziţia
pasivă a chipului cu zâmbet împietrit
recăzând în uitarea unei posibile
existenţe virtuale
şi ne entuziasmăm cu inocentă mirare
că tocmai am descoperit
o nouă soluţie
cu factor mare de protecţie
pentru viaţa viitoare… uitarea de sine.

XXXV

Am înţeles că a rămas puţin timp
şi linişte… cât despre noi
fiinţele de OM
ne jertfim cuvintele nu faptele!
Şi ne mai întrebăm cum de
se înmulţesc cozile de topor ?!
Adeseori în ascensiunea mea
cuvintele acelea străine
abandonate pe treptele cunoaşterii
mi se lipesc de trup
îngreunându-l
trăgându-mă înapoi.

Mă îmbată mai mult decât băutura
care nu mă îmbată
fumul halucinant al ţigării
care nu-mi mai prieşte sau aburul
înşelător al cuvintelor-capcană
din calea cărora trebuie să ştii
să te fereşti
pentru că odată născute
nu mai pot fi stăpânite.

(„Spații culturale” nr. 26)

Florea COSTACHE

Drum în cer

Am ajuns la Tine, Doamne-al meu cel sfînt,
Ca să-mi ierţi păcatul greu de la Adam
Şi pe celelalte cîte le mai am,
Ca toţi muritorii tăi de pe pămînt.

Ştiu că şi pentru mine, Doamne, sîngeri.
Cînd mă primeşti la taina spovedirii,
Dă-mi cît mai poţi din harul mîntuirii,
Să-mi cînte psalmii cetele de îngeri.

Cît stau în trupul lutului fierbinte,
Vină la mine voia Ta stăpînă,
Să-mi crească somnul în grădini de floare;

Să-mi treacă visul puntea de ţărînă
Spre cerul tainic însetat de soare
Şi către apa vieţii din fîntănă.

Heruvim

O lacrimă din ochi i se prelinge
De cînd îmi stă de pază la răscruce.
Ar vrea să-mi ştie drumul care duce
Spre ţărmul unde soarele se stinge.

Priveşte lung prin gratii de lumină
O umbră rece şi întunecată.
E însăşi umbra mea înveşmîntată
În straie zdrenţuite de hermină.

Grăbeşte, îngere, de-ţi schimbă locul!…
Eu am s-adorm, cum doarme tot pămîntul,
Vegheat din cînd în cînd de faţa lunii.

Dacă nicicînd nu m-a trădat cuvîntul,
Pe frunza cînd şi-o leagănă gorunii
Îţi va mai povesti de mine vîntul.

(„Spații culturale” nr. 37)

Virgil DIACONU

Bâlciul de turtă dulce

Copil al Bucuriei eram pe atunci.
Al Bucuriei care mă lua de mână printre narcise,
prin verdele pădurii şi prin cuiburi.
Şi care uneori mă ducea chiar în bâlciul de turtă dulce.
Acolo, fetele de la trapez zburau ca nişte păsări,
uriaşul rupea toate lanţurile.
Tata mă ridica pe umeri ca să nu pierd nicio pasăre.

Bucuria mă ţinea strâns la pieptul ei.
Balerina care mergea pe sârmă îmi fura întotdeauna
respiraţia. Dar ea ajungea cu bine la capăt.
Iar păsările nu cădeau niciodată de la trapez.

Pe-atunci, veselia era o cămaşă în toate culorile.
O cămaşă pe care o purtam tot timpul,
aşa cum purtam cu mine îmbrăţişarea mamei.
O fiinţă fără plural.

Căluşeii şi lanţurile rotesc pentru mine lumea.
Numai mama şi tata au rămas pe pământ.

Şi Tristeţea dă acum uşa la perete şi intră în casă.
Ea se aşază la masă chiar în faţa mea
şi deschide albumele vechi. Albumele sepia.
Iată prinţesa-sulfină cu soarele prins între gene.
Iată-mă căţărat pe umerii tatălui,
ca nu cumva să pierd păsările de la trapez
şi balerina care mi-a furat respiraţia.
Iată bâlciul de turtă dulce, din care a trebuit să cobor.
Unde este balerina? Dar nălucile de la trapez?
Unde este îmbrăţişarea, fiinţa fără plural,
despre care îmi este atât de greu să vorbesc?

(„Spații culturale” nr. 36)

Mihai M. Macovei

Somn de rană

acasă într-o ramă am găsit o fotografie –
fotografia avea o rană – m-am uitat pe rană
şi am văzut ce am văzut

am închis ochii şi am văzut ce am văzut

am luat apoi rana şi am sărutat-o

între timp venise noaptea –
trebuia să dorm într-un somn de rană.

am uitat să spun:
rama era împletită din fire de stuf
fiecare tulpină avea unduirea ei
fiecare tulpină avea istoria ei

erau tulpini cu zâmbet de stele
şi erau tulpini cu buze de melci…

bine-ar fost atunci/ o noapte stelară să fie
prin care cântecul bălţii
să fie inconfundabil în mine închis

nu mai există ieşire – am zis

şi totuşi uşa s-a deschis/ şi am trecut dincolo
dincolo în camera de oaspeţi.

(„Spații culturale”, nr. 27)

Valeria Manta TĂICUȚU

simetrie

există o simetrie a secundelor
cele de acum – mirese la nunta celor de mâine –
cum există o simetrie a sufletelor
trăitoare în oglinzi paralele;
suntem suma secundelor, sarea din lacrima lor,
acolo iubirile noastre au transparenţa cerului
din care am căzut,
odată cu stelele şi cu arhanghelii.
purtătoare de sabie şi cuvânt ziditor,
simetria e lege a apropierii şi a depărtării,
singurul mod de a trece dintr-o stare
într-alta, mai înaltă, mai sigură.

biblică

a fost o seară şi a fost o dimineaţă,
soarele răsărea, ca şi astăzi,
din mari cearcăne purpurii,
pieptănând câmpia încâlcită în scaieţi;
scoteam din fântână nisip şi
cumpăna urca sfidătoare,
cu lătratul din adânc prins în ea:
căţelul pământului – îmi spuneai –
el seacă apele şi sparge scoicile
lăsate-n adânc de marea pribegită;
eu mă miram c-a fost seară,
c-a fost apoi o dimineaţă,
zeii mei stăteau cu seceta-n ei,
cu praful astupându-le gura şi ochii
puteam să-i sparg, dacă voiam,
prima piatră deja pornise,
puteam elibera noaptea ce zăcea acolo
de-o mie de ani;
am rămas, însă, în teama
de cealaltă mie de ani, ca într-o rochie de mireasă.

EDUARD DORNEANU

DEPARTE DE TROIA (ziua 41)

Aştept o chemare mai puternică decât cea a morţii. Nu ştiu dacă merit să fiu ocrotit de durere. Chiar nu ştiu. Arma e mai caldă ca o rugăciune de seară. Gloanţele mă caută în labirint. Nu văd dincolo de firul ierbii. E o altă zi de marți.
Porţile micului fort sar în aer. Intrăm în fugă fără să mai aşteptăm ordinele unui ofiţer. Morţii stau grămadă după parapete, rar se poate vedea câte un rănit agitându-se în zadar. Mirosul specific de sânge şi carne arsă al bătăliilor îmi provoacă o stare ciudată. Mă aşez pe o treaptă de piatră şi mă las pe spate îmbrăţişănd cu privirea cerul. În jurul meu, camarazii ucid ultimii băştinaşi rămaşi în viaţă. Oamenii locului nu pot riposta, nu au arme, nu sunt pregătiţi să lupte cu oameni ce au în spate ani de antrenamente şi sute de lupte cu diferiţi inamici pe toate meridianele lumii. Trec pe lângă mine bocancii negri ai camarazilor. Îi număr în gând. Nu vreau să mă ridic încă. Astazi stau întins pe o treaptă de piatră lângă cei morți și aștept, aștept.
Sasha cade peste mine împreună cu un băştinaș gras cum nu am văzut niciodată. De obicei, băştinaşii sunt scunzi, musculoşi, nicidecum obezi. Sângele băştinaşului îmi pătează mantia în dreptul inimii. Sasha îl loveşte neîncetat cu patul armei până ce din capul omului nu mai rămâne decât o pastă însângerată.
– Eşti rănit?, întreabă Sasha mestecând ceva într-un ritm tipic lui.
– Nu am nimic. Stau aşa, un pic.
– De ce stai întins acolo, jos? Hai, dă-mi mâna ca să te ajut să te ridici!
– Scriu poezie. Mai rămân un timp aici pe lespedea de piatră, printre morți.
– Dar nu ai hârtie. Nu ai stilou. Cum naiba scrii?
– Scriu pe albastrul cerului ca să poată citi îngerii, Dumnezeu şi camarazii căzuţi la datorie.
Sasha se lasă şi el pe spate. Acum suntem trei oameni ieşiţi din luptă care privesc cerul cu ochii larg deschişi: eu, băştinaşul mort cu ochii deschişi şi Sasha care are ochii umezi de lacrimi. Zgomotele luptei se sting unul câte unul. Moartea îşi sărută pe gură noii săi copii şi pleacă mai departe.
Doi brancardieri aleargă către noi:
– Sunteţi în viaţă? Rusule, mai trăieşti?
– Da, trăim cu toţii, răspunde Sasha. Scriem poezie.
– Unde scrii poezie?, se miră cei doi brancardieri, zâmbind complice unul altuia.
– Pe cerul albastru ca să poată citi îngerii, Dumnezeu şi camarazii morţi la datorie. Eu sunt o cratimă, băştinaşul ăsta gras e o virgulă, iar voi sunteţi două gerunzii.
Eduard e poetul. Din spatele brancardierilor a apărut şi căpitanul. Se pare că a auzit cuvintele lui Sasha. Cu o mişcare tinereasca se aşază şi el pe spate lângă noi. Cerul se cutremură de atâta poezie. Arma e mai caldă ca o rugăciune de seară. Nu văd dincolo de firul ierbii. E o zi de marţi.
(Fragment din volumul cu același titlu)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cetatea ideală*

Un poem despre perseverență în căutarea idealului și curaj în fața morții publică Eduard Dorneanu, prea puțin cunoscut în lumea literară românească, în ciuda talentului său incontestabil. În volumul „Departe de Troia”, cele 50 de cânturi, reprezentând tot atâtea zile de marș periculos prin pădurile pământului, prin mlaștini, câmpii aride, nisipuri mișcătoare ori deșert, par a fi desprinse dintr-o epopee de inspirație antică: ele trimit când la expediția care a durat 50 de ani a lui Iason și a celor 50 de argonauți („Cu capetele plecate, mărșăluim spre un loc despre care nu știm nimic, căutând ceva ce nimeni nu a văzut. Deasupra coloanei, cocorul purtând eșarfa de mătase cu însemnele frăției țipă prelung. Umbra lui se conturează pe pământul din sânge încrustat cu diamantele pașilor noștri. Ziua ne strigă în labirint cu voce de femeie nefericită” – pag. 25), când la cruciați (templierii sunt adesea pomeniți în carte); cert este că o confrerie, un „ordin” (asemănător, prin cruzime și componență internațională cu legiunea străină, mai apropiată de zilele noastre) pleacă într-o expediție cu scop misterios, bănuit înalt și nobil („Poate peste câteva secole, urmașii noștri or să ne caute oasele, iar în jurul nostru se vor țese legende. Va fi minunat când lumea va afla că noi am existat cu adevărat, iar căutările noastre au avut ca singur scop cel mai nobil ideal” – pag. 42), în timp ce „zeii râd călărind norii unui cer blestemat” (pag. 10), iar „cocorul frăției purtând la gât însemnele ordinului sfânt zbura deasupra (…) în cercuri largi, aproape magice” (pag, 12).
În ciuda ușurinței cu care seamănă moarte pe unde trec, în ciuda seninătății cu care ies din iadul, de cele mai multe ori, declanșat de acțiunile lor așa-zis izbăvitoare, membrii expediției reușesc să-și păstreze umanitatea; meritul autorului este acela de a nu renunța la poezia profundă nici măcar atunci când relatează, pe același ton confesiv, ireal de calm, cele mai sângeroase acțiuni, care constau, de obicei, în decapitări, arderi de vii ale dușmanilor reali sau imaginari, spintecări (cu sabia sau baioneta), distrugeri cu tot arsenalul din dotare etc.; membrii ordinului reușesc să nu pară doar niște mercenari sângeroși, capabili de grozăvii care depășesc imaginația: „La semnul căpitanului, fiecare camarad aruncă cu bulgări de pământ peste femeile care se zvârcolesc în mormântul comun. Pământul le clădește moartea centimetru cu centimetru. Mâinile lor se văd un timp prin pătura de pământ cerând îndurare, apoi totul se sfârșește într-o privire fără zâmbet. Astăzi am simțit cum se albește părul sfinților. Viața și moartea au dansat împreună pe mormintele nevinovaților, la fel ca acum o mie de ani sau acum o mie de vieți. Toamna s-a târât însângerată în inima mea, încercând disperată să își acopere fața cu visele mele. Am închis ochii acceptând durerea” (pag. 21).
Poemul lui Eduard Dorneanu este numai în aparență scris simplu, alert, de parcă s-ar transforma în narațiune cine știe ce joc pe calculator; numai acolo moartea și viața sunt o glumă, atâta timp cât dușmanii și obstacolele fiind de tip virtual, poți „muri” și învia ori de câte ori intri sau ieși din network. De fapt, în „Departe de Troia” avem de-a face nu cu o simulare unde, ca membru al vreunei legiuni a blestemaților, ți se contorizează gloanțele și dușmanii căzuți/marcați, ci cu o viziune metaforică a tuturor cruciadelor mai vechi ori mai noi; de data aceasta, Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici sunt câteva zeci/sute de militari melancolici și neurastenizați, privind zilnic moartea în ochi, cu un singur preot printre ei – nebun și acela, cu apucături cazone și foarte departe de Dumnezeu. „Ordinul”, deși „sfânt”, deși aflat zilnic sub ochii unui Dumnezeu întristat, nu urmărește idealuri mistice, ci vag umanitare (cam cum sunt cele ale trupelor internaționale de menținere a păcii în Afganistan ori aiurea) și are de trecut peste obstacole care nu au nimic de-a face cu sfințenia: „Stăm pe burtă căutând ținte vii. De pe pereți, sfinții pictați cu capul în jos ne privesc mirați. Nu seamănă cu sfinții din bisericile ortodoxe, ăștia par obezi în comparație cu ai noștri. Și îmbrăcămintea e oarecum ciudată, culorile sunt bizare și neobișnuit de palide. Expresiile de pe fețele lor par totuși umane. Unii sunt ca niște țărani copilăroși întorși de la cârciumă. Alții par atenți la ceva nevăzut, având pe buze un zâmbet ironic. Stăm pe burtă așteptând să fim atacați. Sfinții pictați cu capul în jos ne privesc dintr-o veșnicie complicată” (pag.44).
Prezent în expediție/ cruciadă cu numele său real, autorul trece prin toate etapele unui catharsis menit să-l împace cu sine și cu universul și să-l redea, astfel purificat (v. incendierea din final, unde Troia este regăsită și trecută prin sabie și prin foc), unei noi vieți. Moartea, personificată, este prezentă clipă de clipă în tot acest ritual de inițiere în misterul cosmic fundamental: „Cerul e albastru și rău. Mestec un fir de iarbă și mă gândesc că în curând va începe apocalipsa mea personală. Gloanțele au început să muște pământul în jurul meu. Mă ghemuiesc în groapă și aștept un minimum moment de acalmie pentru a putea trage și eu. Lângă mine, în groapă, Moartea citește ceva dintr-o carte cu pagini puține. Moartea are ochii albaștri și răi. Mă privește pe furiș ca pe un iubit absolut. Îi simt dorința și arunc grenade la întâmplare. Pentru moment, rafalele se opresc, apoi totul reîncepe. Mă simt mic și neînsemnat în fața unei morți ce mă privește cu ochi albaștri și răi” (pag. 47).
Deși atrocitățile provocate de membrii „Sfântului ordin” cu iresponsabilitate infantilă (ai uneori impresia, ca cititor, că te afli mai aproape de „Împăratul muștelor” al lui Golding decât de exodul biblic) ocupă un loc important în volum, nu ele reprezintă esența, ci căutarea disperată, sacrificiile făcute în numele acestei căutări dau valoare cărții. Eduard Dorneanu își imaginează un univers în care spațiul și timpul se aglutinează pentru a forma un cronotop mitic, iar Troia este o metaforă pentru cetatea ideală, găsirea ei reprezentând miza existențială a volumului: „Zidurile cetății sfinte rămân în picioare. Tinerețea trece. Poezia rămâne să lupte cu întunericul uitării. Porțile Troiei se deschid larg. Primul intră stegarul Patterson care înalță flamura frăției deasupra tuturor pe zidul dinspre nord alături de însemnele celorlalți luptători care au căutat pământul făgăduinței” (pag. 123).

*Eduard Dorneanu: Departe de Troia, Ed. Eikon, 2016

Mihaela MALEA STROE

Odiseea pensionării – pas cu pas

Motto: „Dacă nu poți să-i învingi, zăpăcește-i!” (reclamă TV, AXN)

Am decis să mă pensionez anticipat, din simplul motiv că sistemul în care am activat 35 de ani (învățământul) a devenit absolut strivitor și asta nu doar printr-o birocratizare aberantă. Am crezut că pensionarea va decurge firesc, ușor. Am uitat, un moment, că trăiesc în țara în care un fost premier și-a exprimat cu cinism ostilitatea la adresa pensionarilor care, zicea el, trebuie să iasă „pe cale naturală” din sistem. Adică, ce nu rezolvă ei, politicienii, prin măsuri de exterminare financiară, să rezolve „frumoasa cu coasa”. Mi s-a confirmat, în odiseea pensionării, că se dorește fățiș ca pensionarii să fie învinșii sistemului (de pensii) ori, dacă asta nu se poate, măcar „zăpăciți”, hărțuiți, păcăliți…
Pasul zero. Ca să aflu răspunsuri la întrebări premergătoare pensionării, sun la Casa Județeană de Pensii solicitând o audiență. A fost nevoie de două ore până să prind „liber” telefonul interior. O voce plată mă întreabă dacă sunt pensionară. Răspund că voi fi în curând. Replica vine sec: „Dacă nu sunteți pensionară, nu puteți solicita audiență”. Punct! Asta cum o fi? Dacă la școală ar cere cineva audiență la director, acel cineva trebuie să fie profesor ca să i se acorde audiența???
Primul pas. Am cerut, la CJP, stagiul de cotizare. Un birou spațios, două funcționare amabile, o cerere tipizată (mai multe exemplare pe un pervaz, la dispoziția solicitanților), sunt invitată să iau loc, în câteva minute primesc stagiul de cotizare, urările de sănătate și zâmbetele angajatelor. Stagiul de cotizare e… mai mult decât complet, deci mă pot pensiona.
Pasul doi. La locul de muncă, pentru completarea dosarului de pensionare. Directoarea îmi spune că am nevoie de două adeverințe – una de la școală, alta de la inspectorat (așa era anul trecut), privind încetarea obligațiilor contractuale. Merg la inspectorat. O inspectoare mă asigură că nu, nu mai este nevoie de adeverință de la ei, doar de la școală. Mă întorc la școală. Directoarea, contrariată, dar bine-intenționată, îl sună pe juristul inspectoratului care o asigură că baa daaa, e nevoie de ambele adeverințe. Mă întorc la inspectorat, cu cererea. Secretara îmi face semn să intru. Îi povestesc tărășenia și o întreb dacă să las cererea sau ba, că nu mai înțeleg. Martor la povestirea mea – un ins care intervine: „Doamnă, eu sunt juristul, dar dacă doamna inspector a spus că nu e nevoie, nu e nevoie, ea știe mai bine. Scuze că v-am pus degeaba pe drumuri”.
Pasul trei. Început de septembrie (2015), zi frumoasă, neobișnuit de caldă. La CJP, la ghișeele de primire acte, la etaj, coadă imensă. În clădire – sufocant de cald. Ies, din când în când, în curtea interioară, rezervată angajaților ca loc de pauză de cafea și țigară. Un gardian, care nu și-a pierdut omenia în sobrietatea uniformei, ne lasă și pe noi, cei de la coadă, să ieșim câteva minute acolo, să stăm pe scaune, la umbră. Așa, aproape trei ore de așteptare sunt suportabile. În curte bem un suc, discutăm… Vlad R., un prieten cu experiență de pensionar, îmi spune să adaug neapărat la dosar o cerere ca, odată cu decizia, să-mi fie trimis și buletinul de calcul, că „e foarte important”. Nu știu ce înseamnă asta, dar îl ascult și o sfătuiesc să facă la fel și pe prietena mea, Simina P., care tot azi își depune dosarul. Și ea o sfătuiește pe o colegă de-a ei de liceu, Iolanda M., care tot azi… Învățăm din mers, din experiența altora. La ghișeu – o doamnă brunetă, zâmbitoare în ciuda aglomerației și zădufului, analizează dosarul și-mi spune că am nevoie de încă o adeverință (de studii la cursuri de zi), „da’ nu-i grabă, că anii de studiu sunt perioadă asimilată, se iau în calcul doar la vârsta standard de pensionare”. Încep să mă familiarizez cu o terminologie străină.
În fine, am depus dosarele, urmează perioada de așteptare care, aflăm, poate dura de la 45 la 90 de zile. Dacă ai ghinion, chiar mai mult. Totuși Simina și eu părăsim clădirea CJP cu sentimentul reconfortant că, de astăzi, suntem libere: am scăpat de jugul unui sistem nenorocit, înlăuntrul căruia, în ultimii ani, prin „reformă”, ne-a fost subminat agresiv adevăratul rost de dascăli.
Spre sfârșitul lunii adaug la dosar adeverința de studii la zi.
După 46 de zile eu, după 53 – Simina primim deciziile și buletinele de calcul (BC). Pensiile – incredibil de mici! Ceva nu-i cușer. Întâi ne uităm cruciș la cele 14 pagini de rânduri și coloane ticsite cu cifre ale BC. Le comparăm, luăm la pigulit Carnetele de muncă (CM), măcar primele două pagini ale buletinelor ar trebui să fie identice, pentru că amândouă am muncit câțiva ani în exact aceleași condiții, începând activitatea în aceeași zi, a aceluiași an, în instituții de stat cu același regim. Încet, încet, dibuim ceva putred. La ea s-au adăugat anii de studiu, la mine nu. Ar fi trebuit să fie ori la amândouă, ori la niciuna. Înțeleg de ce Vlad mi-a spus că BC-ul „e foarte important”. Oricât de criptic, de enigmatic ar fi el pentru nespecialiști, tot ai o brumă de control asupra calculelor (măcar până în 2001, că după aceea se lasă pe rubrici și coloane o ceață mai deasă decât cea provocată de bomba atomică din Hiroshima lui Jebeleanu, de nu mai pricepi nimic). Dacă am găbuit o greșeală, posibil să fie și altele. Apelez la Ina N., o prietenă contabilă, ea are ochi pentru cifre. Și da. Mai sunt: sporuri trecute „pe sărite” în ambele buletine, date din CM ignorate…
Cum o programare în audiență la directorul CJP presupune câteva săptămâni de așteptare (timp în care ar trece termenul de 30 de zile pentru o eventuală contestație la decizia de pensie), o iau pe scurtătură. Un amic ziarist îmi dă numărul de telefon al directorului și îl sun. La telefon omul e politicos, plin de solicitudine, a doua zi dimineața deja mă primește la birou, atitudinea respectuoasă și amabilă rămâne valabilă… fix până când, cu BC-ul ca argument, îmi spun păsul: s-a greșit calculul pensiei. Schimbare bruscă – rigiditate a feței ca de mască mortuară, apoi torent de vorbe: „Pensiile sunt mici, dar noi nu greșim. Aplicăm legea 263 per 2010. Totul se face pe calculator, e un program…”. Încerc să-i arăt, negru pe alb, greșelile, dar nu am cu cine vorbi. Omul cu care am discutat la telefon s-a evaporat. În față am un robot programat să nege greșeli evidente, să nu accepte argumente, să nu dea explicații. Într-o ultimă încercare de dialog logic, îi spun de anii de studiu, ba luați ba nu în calcul, în BC-ul meu și în al Siminei. Mă contrazice: „Nu se poate, n-ați văzut bine, nu se poate, noi nu greșim. Și nu vă mai comparați!”. Ies din biroul directorial ca dintr-un buncăr gol și întunecat. Îmi aduc aminte că, în ziua depunerii dosarului, am stat de vorbă, în curte, cu o angajată roșcată, simpatică, prietenoasă. O descriu gardianului iar el, serviabil, o sună, mi-o dă la telefon, ea își amintește de mine, inițial e volubilă, dar când îi spun că am nelămuriri cu pensia, bate în retragere. Insist și o conving să coboare din birou, să-i arăt, concret, care-i baiul. Pe cât era de zâmbăreață și dispusă la povești, pe atât e acum de monosilabică și posacă. Ce-au ăștia, mă întreb, de se schimbă așa de la un minut la altul?! Parcă ar fi Dr. Jekyll – mr. Hyde, sau obsesiv-compulsivi, sau… Funcționara se uită în jur, să nu ne vadă cineva stând de vorbă, îmi șoptește ceva despre o directoare care bântuie prin birourile de la etajul doi. Nu înțeleg ce spune, însă femeia chiar pare speriată. Până să detaliez, debitează la indigo replicile pe care tocmai le auzisem de la director. „Doamne, apără! Am nimerit într-o sectă, pe ăștia nu-i scoți din șabloane”, mă gândesc. Forțez nota și îi pun BC-ul sub ochi. O întreb, punctual, de ce pe o coloană sporurile de salariu pe care le-am avut ani la rând, ba apar corect, ba sunt zero, de ce sporul de vechime nu corespunde cu cel din CM, de ce nu mi s-a luat în calcul un an de perioadă contributivă, cât am fost în concediu plătit pentru îngrijirea copilului. Greu, ca scoasă cu forcepsul, angajata iese din discursul oficial și îmi șoptește că sporul de vechime nu se ia din CM, îl calculează, automat, programul, după legea 263, iar „dacă în CM scrie idem și nu apar cifre, noi trecem zero”. Rămân perplexă. Idem= zero?! O întreb ce să fac în situația asta. Dă din umeri a neștiință, n-are ce sfaturi să-mi dea sau nu vrea să mi le dea. Informațiile sunt „top secret” mai ceva decât la NASA. „Să aduc adeverințe de la școală?” insist eu. Tot în șoaptă, ca într-un dialog conspirativ, zice că pot aduce adeverințe pentru sporuri, „dar concediul iese din discuție, nu se calculează decât la vârsta standard, așa zice legea 263” (am mai auzit asta, acum câteva minute, exact așa, de la director). Și, da, pot să cer o recalculare. Apoi cu voce tare, îndepărtându-se: „Cereți recalculare, deși nu cred să se schimbe ceva, că noi nu greșim, iar programul de calcul e infailibil. Și nu vă enervați, doar știți că toate pensiile sunt mici!”. „Chiar toate?!” mă întreb în gând. Nu toate, știm bine, doar ale cetățeanului de rând sunt cât gălbenușul oului de Drosophila melanogaster. Ale ieșiților din rând sunt… cât zepelinu’!
Angajata a dispărut pe scări, nălucă, (oare de groaza șefei care bântuie birourile?), iar eu am rămas cu perplexitatea mea: cum adică la idem să treci zero? Ce „traducere” e asta?!
Gardianul cumsecade, cărunt și cu mustață-n furculiță, s-a prins că am probleme și, pe când să ies, îmi urează discret: „Succes, doamnă! Nu vă lăsați, că sunt niște escroci! Câte văd eu pe-aici…!”
În drum spre casă m-am tot gândit: oare câți pensionari știu că au dreptul să ceară BC-ul, fără de care doar constați că pensia e microscopică, dar habar n-ai de ce? Adică da, or fi ele microscopice de felul lor, prin grija marilor decidenți din capul statului, dar să le mai și ciupească trepădușii?! Nu-mi iese din minte povestea cu idem și zero. Sun o prietenă care lucrează la CJP în alt județ. O întreb dacă și la ei idem= zero, sau e doar o aberație locală. Îmi confirmă că e la fel. Aberație națională.
Aaa, am uitat să întreb, dacă programul ăla al lor e „infailibil”, de ce la mine sporul de vechime e corect, după lege, dar la Simina e șvaițer? De parcă ea ar fi lucrat 20 de ani, nu tot 35. Minunatul program: ca ruleta rusească – la calculul sporului de vechime eu am avut baftă, Simina – ghinion. Dar știu deja ce mi s-ar fi spus: n-ați văzut bine, noi nu greșim! Sau: nu vă mai comparați! Păi… nu, că, dacă te compari, ies la iveală șmangleli.
Pasul patru. Caut pe Google. Legea 263 nu zice nicăieri că o perioadă contributivă nu se ia în calcul la pensie anticipată. Am o dilemă: oare ăștia nu cunosc legea pe care o tot invocă sau o ignoră cu bună-știință? Sunt doar incompetenți sau sunt de-a dreptul ticăloși?
Cer de la școală două adeverințe pentru recalcularea pensiei: una pentru sporuri, cealaltă pentru anul de concediu plătit. Secretara e depășită de situație. Nu știe ce să scrie în adeverințe, pentru că nimeni, până acum, nu i-a cerut așa ceva. „De ce să duci adeverințe pentru date care sunt în CM? Ăia-s duși cu pluta? Nu știu să citească?!” O rog să nu-mi pună întrebări la care n-am răspunsuri și să scrie nefericitele de adeverințe. Ne interesăm (mai mult eu decât ea), caut pe net, întreb în stânga-n dreapta, Ina îmi dă un model de adeverință, că a trecut și ea prin ce trec eu. Gata! Am intrat în posesia documentelor cerute.
Pasul cinci. Jumătatea lui noiembrie. Stau la coadă la CJP să depun dosarul de recalculare și cererea pentru noul BC. La ghișeul unde am depus dosarul în septembrie, e altă funcționară. O blondă, tunsă băiețește. Îmi spune că cererea de BC se depune la parter. Îi spun că prima dată toate actele le-am depus aici, fix la acest ghișeu. Dă din umeri și insistă să cobor. Acolo – altă coadă. Ajung la ghișeu; funcționara, o șuvițată, cu plete în nuanțe de roz și vernil, citește cererea și se sborșește: „Cum adică vreți BC odată cu decizia? Buletinul de calcul se trimite la 30 de zile după decizie!” Îi spun cum am procedat prima dată și, botoasă, zice să depun cererea unde-am mai depus-o. Revin la etaj și întind cererea celei care-mi preluase dosarul, spunându-i că m-a trimis înapoi colega ei de la parter. O sună pe șuvițată și o întreabă. După cum mă privește în timp ce ascultă răspunsul, presupun că individa neagă că m-ar fi trimis. Tactica „zăpăcelii”… Kafka pe viu! Nu las cererea. Am intuit că vor începe să pună bețe-n roate cui cere BC și, preventiv, notasem și în cererea de recalculare că solicit buletinul.
Între timp a primit și Iolanda decizia, nu și BC-ul. De ce nu? De-aia!
Înainte de Crăciun, poștărița îmi aduce un plic de la CJP. Deschid: mi se respinge cererea de recalculare bla, bla, bla… Mă enervez, dar observ că așa-zisa cerere la care, chipurile, mi se răspunde ar fi una din septembrie… când, culmea!, nu am cerut nici o recalculare!!! Pe-atunci, nici nu primisem decizia. Tot Kafka! Sau Ionesco? Sau nenea Iancu? Absurdul ăsta, dacă-l iei în serios, devine mai letal decât cianura de potasiu. Votez cu nenea Iancu.
Unii mă întreabă dacă mă plictisesc la pensie. Are grijă CJP să nu mă plictisesc! Am intrat în zodia hărțuielii. Și nu sunt singură. Tot întrebând, constat că suntem mulți păgubiți ai CJP. Dacă ne-am cunoaște între noi am fi o mică armată. Și asta doar dacă ne gândim la câți „ne-am prins” că se lucrează cu ocaua mică și că suntem ținta indolenței, aroganței și relei-voințe funcționărești. Câți sunt cei care nu „s-au prins”? Și câți cei care, deși „s-au prins”, s-au lăsat, din lehamite, păgubași? Oare indolența, aroganța și reaua-voință sunt obligații din regulamentul de ordine interioară al CJP?
Primesc, la sfârșit de ianuarie, decizia-răspuns la cererea din noiembrie: se respinge, pentru că adeverința cu sporurile nu conține temeiurile legale. Nici un cuvințel despre adeverința cu perioada de concediu. Modelul de adeverință de la Ina… la ea a funcționat, a fost bun, la mine nu. De ce? De-aia! Are birocrația misterele ei. Mai multe mistere decât o gaură neagră! Și se află în expansiune mai rapidă și mai amplă decât expansiunea universului după Big Bang.
Am impresia că mă pensionez… în reluare! Nu mă mai enervez. Aproape că devine amuzant. Am despre ce scrie, începe să-mi placă să caut prin legi, să le descifrez, să găsesc muniție de contraatac. Vlad îmi spune să contest decizia și, dacă nici așa nu se rezolvă, să-i dau în judecată. El i-a dat, a câștigat două procese și e pe cale să-l câștige pe al treilea. Și alții au câștigat. Împotriva celor care… nu greșesc și lucrează cu un program care nu dă greș.
Pasul șase. Februarie. Front comun – secretara școlii, eu, amicul Google cu discuții pe forumuri, cu legislație, o fostă elevă, acum juristă, cunoștințe recente dintre cei „arși” de CJP… Am blindat – cu trimiteri la tot felul de cotloane și chichițe legislative – adeverința, contestația, cererea…
Înfruntând aceleași cozi dinozauriene (pe care am învățat între timp să le „fentez” – altfel la ce ar fi bună experiența?), depun, la CJP-parter, contestația. La CJP-etaj – noua cerere de recalculare și cea de BC. Nu mai zăresc figurile angajatelor. Dar când aud vocea sborșită: „Cum adică vreți BC odată cu decizia? Buletinul de calcul se trimite la 30 de zile după decizie!”, mă uit și o văd la etaj pe șuvițata de la parter. Rotația cadrelor? Îmi vine să râd, pentru că pare să nu aibă în arsenal decât această unică, invariabilă replică. Zâmbesc, o întreb dacă s-a schimbat regulamentul, zice că nu, îi spun că am mai făcut solicitarea asta și chiar am primit BC-ul odată cu decizia. Calmul meu o înfurie, i se ascute vocea de parcă a mușcat-o diavolul tasmanian de beregată: „Mă contraziiiceeeți?!!” Zâmbesc: „Nu vă contrazic, vă informez!” Se încruntă, i se congestionează fața, își aruncă pletele pe spate, întoarce documentele din dosar pe toate părțile, doar-doar o găsi un motiv să-l respingă, să mă mai poarte pe drumuri, poate o să renunț. Întinde mâna să-mi înapoieze două coli: „Cererile trebuie scrise de mână, nu la mașină!”. O corectez zâmbind „Sunt scrise la calculator, nu la mașină, tot așa au fost și prima dată, și a doua oară, și a fost în regulă, semnătura e olografă, haideți să nu polemizăm!”. Stă câteva secunde cu mâna întinsă, (pesemne cuvintele „olografă” și „polemizăm” au lovit-o – zbang! zbang! – în materia cenușie ca un ciocan pneumatic, au „zăpăcit-o”), eu stau (ostentativ, recunosc) cu mâinile încrucișate, sprijinite pe tejgeaua ghișeului. Se răzgândește, pune cererile la loc. Mai scotocește să găsească o hibă, nu-i iese pasența și, în sfârșit, nervoasă la culme, face înregistrarea și îmi dă bonul. De frustrare, începe să zbiere la cei de la coadă, să-i certe aprig pentru oarece. Roz-vernila e atât de acră, mă gândesc îndreptându-mă spre ieșire, că, dacă i-ai stoarce privirea ca pe-o lămâie, o picătură din acreala ei ar putea înlocui borșul de ciorbă la o cantină pe zece ani de-acum încolo.
Când ies, gardianul cumsecade mă salută zâmbind complice.
În două-trei luni va veni un răspuns. M-am relaxat. Indiferent ce vor răspunde, nu-i las nici să-mi strice bucuria libertății, nici să mă „zăpăcească”. O să-mi păstrez calmul până o să le sară lor, acriturilor de la CJP, la jugulară diavolul tasmanian care i-a făurit șuvițatei vocea de soprană de coloratură. Afonă.
Se apropie primăvara. Iolanda n-a primit nici până azi BC-ul. Simina și-a pregătit dosarul pentru recalculare, însă, cunoscându-mi pățania, încă nu l-a depus. O să-și blindeze mai întâi adeverințele, ca mine.
A trecut martie, a venit aprilie. Zile frumoase, pomi înfloriți. Iolanda a întrebat la CJP de ce nu i s-a remis, conform cererii din toamnă, BC-ul. Funcționara caută în dosar și-i răspunde că… n-a depus cerere de BC! Ha, ha! Eram de față și eu, și Simina, când Iolanda a depus dosarul cu cerere cu tot. Ori au pierdut-o, ori au făcut-o pierdută. Știu ce ni s-ar spune: „n-ați văzut bine!” Tare li se pune de-a curmezișul dacă omul cere BC-ul, să-i verifice… pe cei care susțin in corpore că ei nu greșesc niciodată.
Simina a depus cererile de recalculare și de BC. A nimerit pe mâna șuvițatei care, evident, n-a vrut să-i primească cererea de BC, cu același argument: „Cum adică vreți BC odată cu decizia? Buletinul de calcul se trimite la 30 de zile după decizie!” Simina a insistat, a invocat ce invocasem eu și s-a ales cu replica „Vă certați cu mineee?!!” Mică variațiune la „Mă contraziiiceeeți?!!” Până la urmă a cedat șuvițata. Am uitat s-o întreb pe Simina dacă, înainte de a ceda, angajata-model a mai făcut vocalize de soprană sugușată.
Tot aprilie. Primesc răspuns la cererea de recalculare din februarie. Și… biruință parțială!!! Au luat în calcul sporurile, pensia a crescut cu 75 de lei. Nu primesc însă și BC-ul. Acum e chiar mai primejdios să-l văd, pentru că m-am „luminat” cât de cât și pot dibui mai ușor ocaua mică. Rezultă însă din decizie că nici acum n-au luat în calcul perioada contributivă de un an, pe care ei o consideră perioadă asimilată, deși legea 263, pe care CJP-ul o adoră ca argument suprem, spune clar că perioade asimilate sunt cele necontributive.
Pasul șapte. O să contest, dar pe moment nu știu cum să formulez contestația ca să fie „bătută în cuie”. Recitesc decizia și oops!, îmi „pică fisa”! Documentul nu conține temeiul legal, conține doar informația că nu se ia în calcul concediul cu pricina decât la vârsta standard. CJP-ul mi-a respins prima cerere de recalculare pe motiv că adeverințele de la școală nu conțineau temeiul legal. Le răspund pre limba lor: contest decizia întrucât… nu conține temeiul legal… Simpatică situație: mi-au livrat chiar ei muniția! Scriu contestația cu zâmbetul pe buze.
Pasul opt. E mai. Încă n-am primit BC-ul. Merg la CJP. Depun contestația. Și întreb de ce n-am primit BC-ul. „Ați făcut cerere?” întreabă funcționara, o șatenă cu păr lung, împletit în spic. „Da, în februarie”. „Ați făcut cerere separată?”. „Da, vă pot arăta copia și numărul de înregistrare”. Sună la o colegă, să verifice. Mmdaa… Nu-mi pot găsi nod în papură. Citește contestația. Caută motiv s-o respingă, să mă amâne? Pare cumsecade, dar așa i-o fi cerând regulamentul de ordine interioară: să-i zăpăcească pe pensionari. Renunță, dând din mână: „Nu-mi mai bat capul!” O înregistrează. Între timp mă strigă, de la etaj, colega ei. A dat de urma BC-ului. E la serviciul de punere în plată. „Veniți săptămâna viitoare.” Dau s-o întreb de ce nu mi-l dă pe loc, doar se poate scoate un exemplar cu o simplă apăsare pe tastă. Dar s-ar lungi vorba. O las să fie fericită, să creadă că m-a „prostit” și că, deci, și-a făcut conștiincios datoria față de instituție. N-am chef să mă enervez și mi-e milă de cei care stau, ca de obicei, la coada cât un anaconda Yacumama. De ce să le prelungesc calvarul intrând în polemici inutile cu funcționara? Am timp destul și pot, relaxat, să mai fac o plimbare până aici săptămâna viitoare, traseul mi-a devenit familiar, de-abia am un pretext să ies în oraș. Puțină mișcare nu strică.
Pasul nouă. Am lăsat să treacă două săptămâni; dacă tot am depus contestația la termen, nu mă mai grăbesc. O să iau BC-ul și o să depun o petiție, să mi se răspundă oficial de ce nu se ia în calcul perioada contributivă. Teoretic am de stat la coadă la etaj, pentru amândouă. Dar, cum aici nu se știe niciodată ce acte și la ce ghișeu se depun, iau bon de ordine și pentru etaj, și pentru parter. Stând la coadă, mă gândesc la Simina. A primit și ea decizia cu pensia recalculată: mai mare cu 90 de lei. N-a primit, însă, BC-ul. E clar: deși funcționarii neagă, din toamnă s-au schimbat regulile. „Șmecheria” e că, dacă primești BC-ul la 30 de zile după decizie, pierzi termenul de contestație. Iar fără BC e greu să contești punctual, să arăți cu degetul greșeala. Nu s-au gândit, încă, „șmecherii” care au dat dispoziția întârzierii BC-ului, că se poate contesta tocmai în virtutea faptului că nu ți s-a înmânat la timp dovada corectitudinii calculelor. Ajung la ghișeu. Primesc BC-ul, dar nu imediat. „Mai durează, doamnă, vreo zece minute, până îl scot din calculator!” Zâmbesc, îmi dau seama că habar n-are cum se face operațiunea, fapt confirmat de telefonul pe care îl dă instantaneu unei colege s-o întrebe pe ce butoane să apese. Până să iasă din mașinărie șuvoiul de hârtie cu calculele, încerc să depun petiția. „Aaa, nuu, nu aici! La parter!” Cobor. Bine că am luat bon! Până mi-a venit rândul la etaj, coada de la parter s-a scurtat, am doar două persoane în față. Funcționara – cea de data trecută, care părea cumsecade. Îi dau petiția, se uită și zice „Nu la mine, doamnă, mergeți la etaj!” Mă umflă râsul: „De la etaj m-au trimis aici!” Mă privește și… da, nu m-am înșelat – face dovada cumsecădeniei. Se ridică de la ghișeu, se apropie și mă sfătuiește: „Doamnă, vă rog, păstrați-vă calmul! Veniți să-mi arătați cine v-a trimis la parter!” O asigur că situația mă amuză și-i arăt cine m-a trimis. Ridică tonul la colega ei, o întreabă de ce zăpăcește oamenii ba că la etaj, ba că la parter! Colega se rățoiește: „Păi tu primești petițiile!” „Daaa??? De când?!” întreabă cea cumsecade. „De-o săptămână. S-a schimbat…” – nu apucă cealaltă să termine propoziția. „Și pe mine de ce nu m-a informat nimeni???” Furioasă că n-a fost anunțată de schimbare, dar calmă când mi se adresează, mă invită s-o urmez, să rezolvăm problema. Coborâm împreună… de pe un tărâm pe altul. Intră la ghișeu, se scuză (deși nu era vinovată), îmi face semn să-i permit să dea un telefon și o ia la trei-păzește pe cea care ar fi trebuit să o informeze că s-a schimbat locul depunerii petițiilor. E clar că, în războiul CJP – pensionari, ea se solidarizează cu pensionarii și o revoltă haosul din instituție. Discerne, spre deosebire de alți slujbași, care e sursa răului și are curajul să nu tacă. Deîndată ce închide telefonul se întoarce surâzătoare spre mine, citește petiția și mă sfătuiește să depun contestație. Îi spun că deja am depus și că mai am puțin până să devin expert în legislație pe probleme de pensii, ba chiar mă bate gândul să mă înscriu la un masterat de profil și să deschid un cabinet de consiliere lângă CJP. Râde, mă informează că trebuie să primesc răspuns în 30 de zile, îi mulțumesc și-i spun că știu, am citit și ordonanța de guvern din 2002 care reglementează termenul de răspuns și legea contenciosului administrativ. „Îi puteți da în judecată”, adaugă. Râd și eu, putem comunica omenește, am sta de vorbă, dar mai sunt mulți la coadă, așa că iau bonul de înregistrare și mă retrag. Mă uit în urmă și văd cum se adresează, tot zâmbitoare și calmă, următoarei persoane. Cu siguranță șefii o vor strămuta de-aici, că prea e binevoitoare cu publicul, probabil o vor repartiza într-un birou unde să nu aibă ocazia să dea sfaturi utile pensionarilor. De altfel, de când tot vizitez CJP-ul, n-am mai întâlnit-o nici pe funcționara brunetă și amabilă la care am depus primul dosar. Au mătrășit-o și pe aceea, ori o fi plecat ea, de bună-voie? Pentru serviciul cu publicul, la ghișee, sunt alese cele cu un coeficient corespunzător de acreală și agresivitate. Etalon greu de egalat – soprana.
Pasul zece. Am intrat în vară. Preventiv, vorbesc cu un avocat recomandat de Vlad. Îmi spune și el că am dreptate, cunoaște pe cineva chiar la CJP, se interesează de dosarul meu, aflu că e… la revizuire, ca urmare a contestației și a petiției depuse. Altfel spus, se face o nouă „recalculare” fără ca eu s-o fi cerut, recalculare căreia i se zice revizuire.
Simina încă nu a primit BC-ul. Dar nici nu se mai duce să întrebe, se mulțumește cu a doua decizie fără să mai verifice. Iolanda a mai depus o cerere de BC, a mai făcut câteva drumuri să-l ridice de la ghișeu, apoi s-a lăsat păgubașă. Deci nu doar că nu-l mai trimit – la cerere – în plic, odată cu decizia, ca în toamnă. Nu-l mai trimit deloc, nici după 30 de zile. L-ai cerut, îl vrei, te duci după el, stai la coadă, te amână, iar te duci, iar stai la coadă… Până te saturi și renunți. Sau, dacă ești mai șubred, mai nevricos, poate că te lovește damblaua (condițiile asigurate aici sunt optime!), vine limuzina de la medicină legală, te scoate în copârșeu de la CJP și scapă definitiv statul român de-o grijă. O fi o obligație din caietul lor de sarcini?! Sau o înțelegere tacită cu guvernanții? Li s-or fi dând prime șefilor de la CJP funcție de câte decizii emit cu ocaua mică? Vlad a câștigat și al treilea proces. A dobândit 600 de lei față de cât îi calculaseră inițial.
Pasul unsprezece. Zi toridă. Primesc încă un plic de la CJP. Corespondență bogată, nu glumă! Ca între vechi și buni prieteni. Plicul conține două decizii. Rezultatele revizuirii. Întâi nu mă dumiresc de ce două. Una cu pensie mai mică decât cea stabilită prin a treia decizie, alta cu pensie mai mare. Aha, s-a luat în calcul, retroactiv, și concediul de maternitate contributiv. Așa cum s-ar fi cuvenit, după lege, de la bun început. Decizia patru o anulează și o corectează pe prima (despre care mi s-a spus răspicat, cu două guri cât două șuri – directorul și roșcata – că este corectă, că „noi nu greșim!”), decizia cinci o anulează și o corectează pe a treia. După nouă luni, timp în care am primit… cinci decizii (record demn Guiness Book) pensia a crescut, prin re-re-re-re-recalculare, cu 100 de lei.
Pas de voie…, ca la ora de sport, după alergare la proba de rezistență.
Ia să vedem „economiile” CJP, dacă i-am fi lăsat în pace pe seama asigurărilor repetate și răspicate că „noi nu greșim”: 90 de lei de la Simina + 100 de lei de la mine + 600 de lei de la Vlad = 790 lei/lună. Aaa, plus 7 lei de la Ina (pe ea doar cu atât au ciordit-o, dar Ina a stăruit: „7 lei sunt ai mei, de ce să le las lor ce-i al meu?! Nu-i vorba de sumă, e vorba de principiu.”) fac 797 lei. Pe an: 9564 lei. De la doar patru persoane păcălite. Din ciupeală în ciupeală, mai subțire sau mai grosolană, hocus-pocus fonduri la CJP pentru încă o pensie cât ochiul bobului de mac, dacă bobul de mac ar avea ochi. Și-așa, la câte sute (sau mii?! sau zeci de mii la nivel de țară…) de păgubiți or fi – care habar n-au că-s trași pe sfoară – ce fonduri bogate pentru pensiile cât zepelinu’ ale știm noi cui! Sau, dacă „economiile” nu se duc într-acolo, undeva, în necunoscut, tot se duc. Banii, în loc să ajungă unde le-ar fi după dreptate locul, călătoresc, printr-o cosmică, pardon, printr-o birocratică gaură de vierme, spre neștiute, insațiabile… buzunare fără fund.
Notă la pașii șase, șapte, opt… Iulie canicular. Cum am și pensie specială de la UAP (50% din gălbenușul oului de Drosophila melanogaster), din aprilie, după prima biruință, demersurile pentru recalculare le-am făcut la… dublu. N-am scris despre asta ca să nu „să sparie gândul” cetitoriului, vorba cronicarului. Oricum, la cererile de recalculare a pensiei speciale încă n-am primit răspuns. Semn că le-am devenit foarte dragă celor de la CJP, de-aia țin ei morțiș să mă vadă mereu pe-acolo. Dacă li s-ar fi urât de mine, s-ar fi grăbit să recalculeze (corect!), să-mi trimită noua decizie și la pensia specială și să scape odată! Ce să zic? Dacă ei doresc din adâncul sufletelor (presupunând că au așa ceva) să tot revin, pot să-i refuz?! Nu mă lasă inimioara. În plus, m-am decis, din motive umanitare, să nu mai fentez șederea la coadă: cu cât stau mai mult și mai des la cozile marca CJP, cu atât pot să-i consiliez pro bono pe cei de la rând: să ceară neapărat BC-ul, ce să facă dacă sunt refuzați, să nu creadă o iotă când li se spune „noi nu greșim!”… Așa cum m-a sfătuit Vlad pe mine, la început. Sfaturile bune se cer cât mai bine răspândite. CJP-ul însuși îmi oferă ocazii repetate să fac un pustiu de bine pensionarilor, chiar acolo, sub acoperișul instituției. Nu e nevoie să-mi iau nici diplomă, nici sediu. De fapt, am și început consilierea. Câțiva și-au notat ce au de făcut, alții au ciulit urechile, două persoane m-au așteptat la ieșire, să discutăm pe îndelete. Timpul șederii la cozile lungi cât Zidul chinezesc se cuvine fructificat.
Pasul doisprezece. Aflu, pe surse (îmi prinde bine că am făcut și jurnalism cândva), că la revizuire nu s-a luat în calcul o sumă contributivă consistentă, primită retroactiv prin sentință judecătorească. Mai am timp să contest. Și contest. Și depun încă o petiție: să mi se comunice temeiul legal. La ghișeu, roz-vernila. Cu obișnuita concentrație de sare de lămâie și vitriol în ochi, studiază pe față și pe dos ambele hârtii, nu le găsește hibă, dar tot încearcă să le dea la-ntors. Mă întreabă, pe ton de directă descendentă a lui Tomás de Torquemada: „De unde știți că nu s-a luat în calcul?!” Nu e treaba ei să afle de unde știu (sau o fi?!), exclus să-mi trădez sursa, așa că îi arunc, zâmbind: „Din buletinul de calcul”. Nu știe că de data asta nu l-am cerut, știe însă că nu aveam cum să-l fi primit, în condițiile tergiversărilor abuzive din ultimele luni, de vreme ce n-au trecut 30 de zile de la primirea deciziei. Verifică, încruntată, ceva în calculator, caută acolo un cusur să-mi respingă demersurile. Nu găsește și, cu vizibil regret, îmi dă bonurile de înregistrare. Apoi începe să țipe la cei de după mine, care șușoteau ceva între ei: „Nu mai vorbiiiiți! Nu mă pot concentraaaa!!!” Vocalize roz-vernil. Plec spre casă zâmbind. Aștept răspuns la noua contestație, la noua petiție și la cererile de recalculare a pensiei speciale. Oare le voi primi înainte să se împlinească anul (mai e o lună) de când am depus dosarul de pensionare?
Pasul treisprezece. Septembrie 2016. S-a împlinit anul. Primesc de la CJP un plic A4, doldora: vreo treizeci-patruzeci de pagini. Nici vorbă de răspunsurile așteptate. Sunt, ca un fel de „Na, să te saturi!”, BC-urile pe care nu le-am cerut, de la deciziile patru și cinci. Emise la început de iunie, au călătorit – până să-mi parvină – aproape trei luni. Adică… de trei ori cele 30 de zile de care tot face caz șuvițata. Știe ea ce știe: BC-ul se trimite la 30 de zile după decizie, dar, ca să ajungă la destinație, mai face încă de două ori pe-atât, că doar nu-i loco, eu, pesemne, stau pe alt continent și până traversează vaporul cu aburi și cu zbaturi ditamai oceanul să livreze corespondența de la CJP… Mdaaa… Bună socoteală! Mai fă contestație după trei luni dacă poți! Musai să fii hoțoman, să-l depășești pe hoțul-hoț de carieră, să găsești soluții valide ca să-i combați șmanglelile și șmecheriile.
Jumătatea lui septembrie. Poștaaaa!!! Mi se înmânează o decizie nouă, pentru pensia specială. Răspuns la cererea de recalculare depusă în aprilie!!! Cum ziceam: până traversează vaporul cu zbaturi oceanul… S-a mărit cu 8 lei pensia specială, dar mi se comunică ceva ciudat: modificarea, în loc să corecteze retroactiv și să primesc drepturile restante, „va produce efecte”… la următoarea indexare a punctului de pensie. Adică nu se știe când. La Sfântu-așteaptă, la Calendele grecești, la Paștele cailor… De ce așa? De-aia. Tergiversarea e limpede. În virtutea cărei legi? Nu contează. Nici decizia asta (a șaptea!) nu conține vreun temei legal.
Odiseea continuă. E mult mai ușor să storci apă din piatră seacă decât să obții ce ți se cuvine, după lege, de la CJP. Săptămâna viitoare o să le mai fac o vizită amicilor de-acolo. Să-i întreb de sănătate și de alte cele.
Addenda: Simina: „Înainte de orice facultate, toți ar trebui să facem dreptul. Că ne fură, instituționalizat, din toate părțile! Și bani de plătit avocați – ioc!”
Eu: „Într-o țară civilizată și normală, pe principul transparenței s-ar da oricui, odată cu decizia, și BC-ul. Firesc. Fără să-l ceri.”
Ina: „Țară civilizată și normală?! Da, dacă în funcții s-ar afla indivizi civilizați, normali, onești și competenți. N-ai să vezi la noi…”
Vlad: „Cei de la CJP nu mint când spun „noi nu greșim”, numa’ că enunțul e trunchiat. Întreg ar fi: „noi nu greșim involuntar”.
Excepția: Aflu de cazul unui pensionar căruia i s-a greșit pensia în plus. Desigur, a fost o greșeală involuntară. Excepția care confirmă regula. După cinci ani (de unde rezultă că se fac verificări retroactive) s-a descoperit greșeala, omul a fost obligat să returneze în zece luni un „surplus” de 6000 de lei. N-a plătit cine-a greșit. Or, câtă vreme nu plătește cine greșește (în plus sau în minus)… de ce să nu greșească?! N-am auzit, însă, de nici un caz – din cele multe în care se greșește în minus – absolut nici unul în care pensionarului să i se comunice „vă rugăm să vă prezentați la caserie, aveți de încasat niște drepturi restante, că, ne scuzați, am calculat greșit”. Dacă auziți de vreunul, popularizați-l ca pe o minune.