Literadura nr. 21 (4)

Șerban TOMȘA

Chipul și creierul

Sunt șocat de câte ori constat că fizionomia unui
om are rareori legătură cu modul în care acestuia
îi funcționează creierul. În ochii lui Ion
Caramitru și ai lui Robert De Niro se citește
inteligența. Ion Stratan ținea fulgerele minții sub
limbă. Omul acela era un miracol pus în scenă
pentru uzul iubitorilor de idei.
Dar cel mai adesea între fizionomie și creier nu
e, cum spuneam, nicio legătură.
Un muzician de geniu putea fi lesne confundat cu
un măcelar.
Alina Plugaru are capul unui critic de artă.
La 65 de ani, Ilie Năstase aduce cu Shakespeare.
Deputatul Ioan Oltean parcă ar fi Edgar Poe, care
a supraviețuit 30 de ani propriei morți.
Dacă ar intra într-un sat din Câmpia Română,
Garcia Márquez ar fi luat drept căldărar.
Durrenmatt și Kennedy Toole ne lasă impresia că
au lucrat ca brutari.
Și am putea jura că Dante își câștiga pâinea
vânzând sicrie.
Miron Cozma e o caricatură a lui Eminescu.
Un alt personaj public este leit Alecsandri, uitat
două săptămâni într-un butoi cu tărie. Alcoolul
are un mod ciudat de a conserva lucrurile, dându-le
o patină de inconștiență.

Necunoscuta din metrou

În primul an în care am lucrat în învățământ
arătam chiar mai tânăr decât unii dintre elevii mei
din clasa a X-a, unde eram diriginte. Într-o
dimineață străbăteam cu bicicleta cei câțiva
kilometri care despărțea localitatea în care mă
stabilisem de cătunul în care se afla școala la care
fusesem repartizat. Aveam ore din zori până
seara. L-am văzut pe unul dintre elevii mei,
Marin, cel mai solid și mai maturizat dintre toți.
Avea o barbă ca a unui bărbat de patruzeci de ani
și era înalt, cu multă prestanță. La ore, îmi venea
să-i zic „dumneavoastră”. Băiatul se ducea la
câmp cu vaca și era însoțit de mama sa. ( Clasa a
X-a avea cursuri după-amiază.) El m-a văzut, s-a
oprit, și-a scos respectuos basca de pe cap și m-a
salutat :
─ Bună dimineața!
I-am întors salutul cu prietenie. Am trecut mai
departe și am auzit, în urmă, glasul femeii care își
întreba fiul :
─ Cine era, maică, băiețașul ăla de i-ai dat „bună
dimineața”?
─ Era dom’ diriginte, a spus băiatul.
Foarte mulți ani mi-am recunoscut fără greș
sutele și miile de elevi. Mă întâlneam cu câte o
fată și mă saluta veselă, curioasă să vadă dacă
mai știu cine este.
─ Bună, iepurașule de pluș, îi răspundeam.
Pe cei dintr-a V-a îi numeam iepurași, pe cei
dintr-a șasea motănei și pisicuțe și tot așa.
Iepurașii erau de pluș, de zahăr sau de ciocolată.
Motanii erau împărțiți și ei în mai multe
categorii.
Când vedeam un fost elev, știam cine e, unde
stătuse în bancă, pe vremuri, și din ce categorie
de iepuri sau de pisici făcuse parte.
Așteptam, într-o toamnă ploioasă, un autobuz
într-o stație dintr-o localitate aflată la douăzeci de
kilometri de locul unde domiciliez. Lângă mine,
un om îmbătrânit bine, cu părul alb, nebărbierit,
trist, slab și înalt, mă privea cu interes. Părea mai
în vârstă decât mine. L-am privit și eu, dându-mi
seama că mai văzusem fizionomia aceea. M-a
întors de câteva ori și mi-am stors creierii să-mi
amintesc cine era, în timp ce omul mă privea
continuu. În sfârșit, mintea mi s-a luminat.
─ Marine, tu ești, mă? l-am întrebat.
Era fostul meu elev. Mi s-a plâns că e șomer, are
ulcer, etc. Numai belele.
Într-o zi de primăvară mă duceam către
Universitate, să-mi văd un prieten, profesor
universitar în Marele Nord. Tocmai venise din
Canada și, generos ca totdeauna, s-a oferit să-mi
scrie câteva rânduri pe coperta unui roman. Ies
rar din mediul meu, din lipsă de timp și din cauza
precarelor mijloace de transport. Urcasem în
metrou când atenția mi-a fost atrasă de o tânără
care citea, așezată pe scaun. Nu-și ridica ochii de
pe carte, iar eu aveam impresia certă că o mai
văzusem și că îmi fusese foarte apropiată. Era o
brunetă foarte frumoasă, cu trăsăturile ferm
conturate. Probabil că se apropia momentul când
urma să coboare, fiindcă a închis volumul, l-a
băgat în geantă și s-a ridicat. Atunci a dat cu ochii
de mine. Dintr-o dată, lumina a devenit mai
intensă.
─ Ia te uită! Ce faci? m-a întrebat ea și m-a
îmbrățișat cu efuziune, sărutându-mă pe obraz.
Mă uitam la ea și mă gândeam cine ar putea să
fie. Doar nu eram într-o altă viață.
─ Bine… dar… tu?
─ Și eu… Mă duc la serviciu… Ești atât de scump
la vedere! De ce n-ai mai trecut să mă vezi?
Fostă elevă nu putea fi, căci mă luase cu „tu” din
prima. Nebună nu părea să fie.
─ Știi, am un program îngrozitor, m-am scuzat.
Abia…
─ Lasă, lasă! Te știu eu. Mereu găsești scuze.
Trenul s-a oprit, iar ușile s-au deschis.
─ Te rog eu, dă-mi un telefon. Vreau să te consult
într-o problemă. După opt. Am același număr, eu
nu schimb nimic.
Și a ieșit odată cu valul de oameni care se revărsa
pe peron, asemenea unei ape care se scurge dintr-un
recipient spart . Mi-a mai făcut un semn cu
mâna, mi-a zâmbit dulce și a dispărut pentru
totdeauna.
Nici azi nu știu cine era femeia din metrou.

O femeie coborând dintr-un autobuz

Viespi apatice sparg boabele de chihlimbar ale
strugurilor.
Dimineața e toamnă, la prânz e vară.
Recitesc Hammett și îmi dau seama, cu
dezamăgire, că el este părintele filmelor de
acțiune care ne îndobitocesc de mulți ani încoace.
Pe strada mare au turnat două straturi de asfalt
foarte groase. Ies cu bicicleta să văd dacă voi mai
putea ieși, cu mașina, de pe străduța îngustă pe
care locuiesc. Asfaltul se înalță ca un zid la
ieșirea din fundătura mea, depășind în înălțime
spoilerul automobilului pe care îl conduc. Mă
opresc să discut cu niște bătrâni. Trăncănim o
vreme, ei sunt de părere că voi putea circula în
continuare cu mașina mea cea lipită de carosabil,
eu mă îndoiesc. Asfințitul ne bate drept în ochi și
un autobuz oprește în stație. O femeie tânără și
frumoasă, genul acela care nu îmbătrânește
niciodată sau o face foarte târziu și cu multă
distincție, coboară, se asigură pentru a traversa,
mă salută și își continuă drumul. O cunosc, dar în
liniștea aceea poleită de ultimele raze ale soarelui
îmi apare ca o necunoscută misterioasă, mergând
printr-un orășel la fel de enigmatic.
Și atunci mă încearcă părerea de rău că nu-i pot
pune sub gleznele-i fine o altă stradă pe care să
pășească mai lejer, că nu-i pot oferi un bilet
pentru un alt destin, că nu pot picta aerul din jurul
ei cu fluturi galbeni, mulți fluturi galbeni, ca în
Veacul de singurătate al lui Márquez.

Ficțiunile lui Dumnezeu

X e un bătrân falnic, cu obrazul rumen și pasul
vioi, care are, la 74 de ani, două amante. Are un
regim alimentar de invidiat : lapte și brânză
proaspătă, legume din propria grădină, fructe,
miere, vin negru. Bea cam doi litri pe zi, în loc
de apă, dar nu l-am văzut niciodată nici măcar
pilit : are o privire limpede și odihnită, ca un
consumator de ceai hepatic. Se pricepe la toate
și are o gospodărie curată și ordonată, adevărată
farmacie.
De ceva vreme l-am văzut nemulțumit și l-am
întrebat ce păs are.
─ Sunt nițel supărat, mi-a spus el. Dumneata știi
că eu nu am cereale și, în concluzie, n-ar trebui
să am nici șobolani. E, uite că am!
─ Păi, cum așa?
─ Așa bine. Vecinul are niște gherlani care
mănâncă la el ̶ că are, slavă Domnului, vagoane
dă porumb și de grâu ! ̶ și vin să doarmă la mine.
─ Șobolanii?
─ Da, șobolanii, fire-ar mama lor a dracu’ să fie!
─ Dacă înțeleg bine, mata ai deschis un fel de
hotel pentru șobolani. Iar vecinul deține o cantină
pentru rozătoare.
─ Cam așa ceva.
Îmi mai arată o frumusețe de motan ( să tot aibă
12 kg!) după care pisicile cad în limbă.
Nr. 21/septembrie /2021
22
─ Vin acasă după el, domnule! Așa ceva n-am
pomenit de când mama m-a făcut! În loc să
umble și să urle motanii după pisici, îl caută ele
și țipă dă mă terorizează. Și e un cotoi dat
dracului, îmi aduce de pe câmp și pui de iepuri!
─ Ai, lasă-mă!
─ Pe cuvânt. Am unul chiar aici, sub coșul ăsta,
că l-a adus viu. Dar pe cei mai mulți îi omoară și
îi mănâncă.
Mă uit cu neîncredere la pisoiul braconier. E
uriaș, gras și liniștit.
Se știe acum că Marin Preda n-a inventat nimic,
ci a scris despre fapte petrecute în realitate,
relatându-le în stilul său unic, care prinde
gesticulația comică și sarcastică a personajelor.
Iar Marquez povestește undeva că toate
incredibilele scene din romanele sale s-au
întâmplat aievea.
Dacă aș „prinde” într-un roman șobolanii și
motanul bătrânului însetat de viață, ar ieși ceva
veridic ?
Realitatea, ficțiunea lui Dumnezeu, bate
totdeauna imaginația, însă uneori o umilește.

Grafică: Cornelia Ionescu Ciurumelea

Mihaela Roxana BOBOC

Ploaia a măturat azi-noapte fricile
de parcă nu mai există hotar
între cei care am fost și suntem
între noi alunecă boala
și văd limpede
oasele mele țipă
dorul este doar o lespede pe care-mi odihnesc
poemele
înainte să se transforme în femeie
scot apă din fântână
mă întreb despre ce voi scrie
când ploile vor adormi
în cochilie de melc
când tai și urăsc
copacii care foșnesc verde
fructele în pârg
femeile cu copii în pântec
fericirea aceasta iluzorie
trenul adormit în gară
scrisorile trimise cu poștalionul de patru
călătorind cu osiile rupte
e vară dar putea fi orice anotimp
în poezie timpul alunecă
de-și julește genunchii
un garou peste iubire
și venele ei adânci
apusul iuliei peste oraș
ferestrele pictate în rouă
căsuțele de păsări
lemnul
formele adânc impregnate
în poezia mea
tu.

Nicoleta MARINI

Nicoleta Marini (pseudonim al Nicoletei Mihai)
Profesoară la Colegiul Economic „Gheorghe
Chițu”, Craiova.
Debut în anul 2002 cu volumul de versuri Eterna
Primăvară; 2004 Menuet pentru vioară; 2020
volumul de versuri Timpul s-a ghemuit în corole
(Editura Brumar).
Carte didactică: Dimensiunile educației în contextul
globalizării: Alternative la curricula școlară (2010)
și coautoare a volumului: În dialog cu Euterpe: Cât
de aproape ne este spațiul muzicii clasice?(2014).
Inițiatoarea proiectelor: Muzica ne unește!,
Caravana Muzicală, Folclorul și muzica clasică,
Amintiri dintr-o copilărie muzicală, proiecte la care
a colaborat cu Gaudeamus Quartet și alți renumiți
muzicieni.
A publicate poeme în revistele Mozaicul, OPT
motive, Ateneu pe blogurile O mie de semne, Parnas
XXI – versuri de ieri și de azi și în volumul colectiv
Row of masks (coordonat de Adrian Mondea).

secvență de vară

degetele ating scoarța
cresc flori de mușețel în palmă
sucul gastric inundă venele
explodează în corole cu parfum de ploaie
pe pajiște două adolescente cântă
copacii se trezesc
norii coboară în cuiburi de berze
zâna nopții le invită la un ceai cu aromă de vară.

dor

noaptea
îți pun firimituri pe pervaz
a plouat
stropii s-au lipit de frunze
noapte de dragoste
emoții atârnate ca niște luminițe de crăciun
mi-ai promis că o să construiești o cabană
pe dealul galben din povestea scrisă de mine
doctorul ți-a diagnosticat pierderi de memorie
firimituri zboară
rătăcești pe dealul galben
din povestea despre orfanul copil al lunii pline.

obsesie

în această clipă n oameni se nasc
n mor n se ceartă se urăsc fac dragoste
grea e o clipă
dacă ar aluneca s-ar zdrobi de obrazul
pământului
oamenii s-ar preschimba în particule
ciudat …. ar dispărea
n oameni care se nasc n care mor care fac
dragoste…
o clipă într-o picătură de ploaie
goi
sorbim nectarul chimic al big bang ului.

cerșetorul

noaptea pe străzile goale
roțile unui troller
trezesc vrăbii adormite
un cerșetor bătrân
trăgându-și viața
melc plimbăreț ivit după ploaie
ceața martoră
o iubită părăsită.

lunca

umbra albinei dansează cu o tămâioară
un bondar guraliv își caută sufletul pereche
printre florile ivite în dezordine
soarele sărută o pisică hipnotizată
o vrabie se bronzează la ultraviolete
protejată de creme solare
soarbe dintr-un fresh de portocale
e multă primăvară pe un petic țesut pe burta
pământului
e all inclusive cu eliberare prelungită.

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din
Buzăul de altădată (XVII)

Casa Pionierilor

Ori de câte ori mă întorc la amintirile mele
de gimnazist (atunci termenul nu figura în
vorbirea curentă, ne numeam și eram numiți elevi
de școală elementară) îmi revine în memorie
momentul în care am văzut pentru prima oară
Casa Pionierilor, apoi clipa în care i-am trecut
pragul și am rămas uimit de cele văzute acolo.
Clădirea (există și azi), o vilă frumoasă,
din alte vremuri, a cine știe cărui bogătaș al urbei,
naționalizată în anii ’50 ai trecutului veac, se
bucura, dacă se poate spune așa, de o poziție
foarte frumoasă, fiind situată în imediata
vecinătate a Școlii elementare nr. 1 de pe
Bulevardul Nicolae Bălcescu. Fusese ridicată în
mijlocul unui parc ce se întindea pe o suprafață
destul de mare (spațiu micșorat mai târziu prin
construirea cinematografului Tineretului și a
Casei de cultură a Sindicatelor).
De îndată ce intrai în clădire, puteai vedea,
în micul hol din care se deschideau ușile către
alte încăperi, o vitrină în care orgolioșii
conducători de cercuri pionierești (de mâini așa-zis
„îndemânatice“) așezaseră la vedere mici
machete de avioane, parcă și de vapoare,
construite cu multă migală și grijă de către
talentații pionieri din amintitele cercuri de mici
constructori. Apoi, bine organizate, camerele
adăposteau frecventatorii lăcașului – elevi de la
mai toate școlile din oraș. De prisos a mai spune
că fiecare cerc pionieresc își avea succesele și
realizările lui, de unde lesne se putea trage
concluzia că în Buzău erau copii talentați prin
toate școlile.
Într-o vitrină, tot în holul Casei erau
așezate diplome, medalii și alte trofee prin care
harnicii constructori fuseseră recompensați la
diferite concursuri naționale (nu-mi mai amintesc
dacă nu cumva și internaționale – alt firesc motiv
de mândrie pentru pionieri, pentru conducătorii
cercurilor și chiar și pentru părinții care se
dovediseră a fi fost inspirați atunci când și-au
trimis odraslele să-și pună în valoare talentul la
Casa Pionierilor…
Și cum Buzăul de pe vremuri a fost, între
altele, și un centru feroviar celebru în România,
nu se putea ca acest fapt să nu se poată constata
și în acest loc de întâlnire al copiilor. (Amintesc
în treacăt că în Crâng vizitatorii orașului de azi
pot vedea, pe lângă multe altele, și mică și
frumoasa bisericuță ridicată de ceferiști în
apropierea actualului stadion „Gloria“.
Așadar, slujitorii drumurilor de fier din
Buzău, care aveau și ei copii, poate și nepoți, au
gândit unul dintre cele mai frumoase daruri
pentru cei mici… Le-au construit o cale ferată
ceva mai modestă ca dimensiuni, dar totuși cale
ferată și un tren cu câteva vagoane. Ecartamentul
și liniile făceau înconjurul parcului de care
aminteam la începutul acestor rânduri. Și, firește,
micul traseu, de câteva sute de metri, nu mai
mult, conținea semnele și semnalele ca la o cale
ferată mare normală.
Vă imaginați, stimați cititori, ce bucurie era
pentru pionierii care se urcau, pe rând, în grupuri,
în micul tren și făceau circuitul parcului.
Instructori speciali (probabil pregătiți chiar la
vreo școală C.F.R.) îi inițiau pe micii pasageri în
„tainele“ trenului și în tot ce ținea de cunoașterea,
fie și sumară, a meseriei de ceferist.
Pentru mine, care nu călătorisem până
atunci decât de câteva ori cu celălalt tren, mai
mare, al liniei Buzău Nehoiașu, la întoarcerea din
vacanțele petrecute la Lera, trenulețul de la Casa
Pionierilor reprezenta cu adevărat o minune. Din
păcate „minunea“ n-avea să țină mult deoarece,
din motive care mi-au scăpat atunci și nu le-am
aflat nici mai târziu, locomotiva și vagoanele de
acolo aveau să fie în curând trase, cum se zise, pe
linie moartă pentru totdeauna, rămânând doar în
amintirile noastre, ale celor care ne-am bucurat
de legănarea plăcută a mersului pe șine.
Rațiunile din care fusese „inventată“ calea ferată
de la Casa Pionierilor păreau să fie depășite (cred
că era vorba de inițierea copiilor în frumoasa
meserie de ceferist, gândită inspirat de către
părinții și bunicii lor) – ceea ce în anii următori
avea să se întâmple și cu profesia aceasta, intrată
într-un proces de decădere, deși era de
îndelungată tradiție în Buzău.
Schimbările după 1990 au dus și la dispariția
acestui lăcaș al copiilor. Trecând într-o vreme
prin dreptul lui nu m-a mirat să văd că acolo s-a
amenajat un restaurant, bar sau cam așa ceva.
Am spus și am scris de nenumărate ori că nu sunt
un nostalgic al vremurilor de dinainte de 1989,
dar nu pot, pe de altă parte, să am liniște când văd
cum copiii de azi (chiar și așa, fără cravata roșie
cu tricolor) nu mai au o organizație a lor, iar
educația în orele de după programul școlar a fost
lăsată la voia întâmplării – de unde și
degringolada și rătăcirile care se văd acum cu
ochiul liber (infracțiuni, fumat, consum de
droguri, violență, abandon școlar etc.). Păcat…
De lumea copiilor m-am simțit mereu nu numai
atras ci și alături. Mai târziu, prin 1967-1968 s-a
venit în licee cu o idee care nu era deloc rea:
elevii din clasele superioare să meargă în școlile
elementare (gimnazii) și să presteze activități cu
caracter cultural. Eu am ales Școala nr. 2 din
cartierul „23 August“, fiindcă se afla mai aproape
de casa părinților. Copiii de acolo m-au primit cu
multă căldură, iar eu le-am propus să organizăm
un cerc literar, să punem în scenă mici piese de
teatru și altele.
În adunarea în care discutam toate aceste nobile
intenții, o fetiță tot insista s-o ascult, ridicând
mereu mâna dreaptă pentru a-i da cuvântul. I-am
spus: „Tu stai în pătrățica ta, o să vorbești la
sfârșit!“.
M-a ascultat, iar la urmă, cu cel mai nevinovat
aer din lume, m-a întrebat: „Tovarășe instructor,
care e pătrățica mea!“

Ionescu Victor Octavian

Mai cade-un om

Mai furi un ochi de bou,
Mai minți un nor împovărat,
Mai cade-un om.
Mai arzi un pom cu pere dulci,
Mai tai câte-un obraz îmbujorat,
Mai cade-un om.
Mai tragi cu arcu-n buza morții,
Constați că totu-i în zadar.
Mai rupi un glonte din mormânt,
Iar te-ai mișcat încet.
Mai cade-un om.

Către finish

Am văzut cum
Caii de cupru
Se luau la întrecere
Cu îngerii de argint.
Și zburam, în tropote,
Către finish,
Și luptam, din greu,
Cu unul ca mine,
Să fiu eu.