Literadura nr. 21 (1)

Teo Cabel

A venit, a venit… toamna!

Cine știe de ce „Toamna se numără bobocii”?
Prima zi de septembrie. O dimineață liniștită. Bineînțeles, un termen cât
se poate de relativ, liniștită.
Dacă deschizi televizorul altceva numeri, nu boboci. Scumpiri. Facturi
mărite, privatizări cu frâna pusă de vreo treizeci de ani încoace.
Război. Cum o fi la Talibani să stai cu arma în mână de dimineața până
seara?
Prima gură de cafea – prima porție de nitro a zilei – deschide poarta
gândurilor.
Încotro? Unde? De ce? Cum? Pentru ce? Pentru cine? Iar?
Pulsul vieții ne animă pe toți la fel. Pulsul locului are zvâcnetul lui
specific. Pulsul lumii este altul.
Valul patru al pandemiei lovește toate hărțile, indiferent de forma de
relief, de organizarea administrativă, urbană sau rurală, de forma de
stat, regat, republică. O să numărăm iar restricții? Pentru vaccinare se
oferă tombolă, se oferă bonuri de masă.
Eu m-am vaccinat fără să mi se promită sau să mi se dea nimic.
Ce numărăm? Speranțele noastre? Bucuriile? Dacă va mai fi în
dicționar cuvântul pensie ca actualitate și nu ca arhaism, când ne va veni
nouă rândul să ieșim la pensie?
Sau trag unii speranță că ne aranjează covidul?
Întrebări multe! Răspunsuri? Aici se face numărătoarea, „două la
prefectură, două la primărie”
Ce numărăm? Oameni care au muncit o viață și nu se încadrează la
pensii decente? Care își pun deoparte banii pentru sacoșa de
medicamente?
Ar trebui să numărăm zilele când vom da înapoi banii pe care îi tot
împrumută guvernele pe garanția generațiilor viitoare.
Să ne numărăm valorile. Sunt exemple de supraviețuire, de reușită.
Alergăm după ce? Iluzia zilei de mâine? Cine o garantează?
Multe întrebări. Răspunsurile nu le dau alții pentru noi.
E bună o cafea de dimineață. Să ne aducem aminte de ce se numără
bobocii toamna.
Avem un motiv să o facem, începe școala! Să mai dăm și pe la
bibliotecă, pe la librărie să mai cumpărăm câte o carte. Campaniile
electorale de ce se fac oare doar cu muzică și mici?


Octavian MIHALCEA

ESENȚE ALCHIMIZANTE

In Memoriam Emil Niculescu

Acum, când Emil Niculescu nu mai este fizic
printre noi, cărțile scrise de el vor prilejui
numeroase revelații, călătorii spre anumite
regiuni sclipitoare. Această artă reliefează un
act creator care privilegiază stilul ales, ieșit din
comun și elanurile evadării hiperimaginative.
Sunt constante unele neliniști, în condițiile
obiective determinate de erodarea celor ce
odată reprezentau incontestabile repere.
Complexitatea fanteziei e îmbinată cu temele
cotidianului, uneori atât de îngrijorătoare.
Poetul Emil Niculescu face parte din nobila
familie a idealiștilor, transfigurând realitatea și
cu ajutorul erudiției spectaculoase.
Ipostazierile imaginației au aromă de stampă,
astfel încât contribuie la un tip inedit de impact
estetic. Aici găsim lumina himerofilă proprie
nervalianului soare negru al melancoliei.
Paradigmaticul El Desdichado nu poate fi
ocultat… Maximalizanta știință de carte a lui
Emil Niculescu face deliciul unei tipologii ce
nu-i foarte valorizată în contemporaneitate:
cărturarul. Scrierile lui Emil Niculescu invită la
inițieri ample cu nimb calofil, sub atenta
supraveghere a lui François Villon sau Mateiu
Caragiale. Astfel, savurăm o luxurianță livrescă
greu de uitat, nelipsind consistentele abordări
(auto)ironice. Melancolii nedisimulate însoțesc
barochizantul ton sincretic marca Emil Niculescu.
Corespondențe inedite și neologisme în continuă
expansiune animă arealurile ideatice. Birja cu crai
va traversa multiforme teritorii lirice, spectacol
alchimizant al esențelor.


Nistor TĂNĂSESCU

Reverențe în eternitate

O vodcă pentru Emil Niculescu!

Ca de obicei, nu prețuim îndeajuns,
decât după ce dispar, oamenii frumoși, de nota
zece plus din viața noastră… Pe EMIL
NICULESCU l-am admirat și l-am respectat tot
timpul, dar tot neîndeajuns, fiindcă a fost atât de
mărinimos în excepționalitatea sa cărturărească
încât le permitea tuturor, inclusiv mie, să ne
tragem de șireturi și să-i facem reproșuri, cel
mai adesea nefondate. A fost enciclopedic într-o
lume a non-internetului, Google și Wikipedia,
poate și deoarece a trăit mereu în interioare de
biblioteci în care i se puteau prăbuși oricând
toate zidurile/rafturile de cărți în cap. Când
eram licean și frecventam împreună cenaclul
literar al ziarului „Viața Buzăului“ condus de
Puiu Cristea, câteodată, ca să mai obținem și noi
câte o „viză” de publicare, majoritatea dintre
noi mai dedicam câte un poem și Partidului
Comunist Român. Emil Niculescu era singurul
care, în acel context de oameni speriați,
pișăcioși, cu securiști printre noi, se ridica în
picioare și recita, ca un crai adevărat, versuri
dedicate lui… Mateiu Caragiale. Ne-am mai și
ciondănit. Cât timp am fost și eu redactor șef la
vreo două-trei ziare din Buzău, unde Emil
Niculescu mi-a fost mereu aproape cu texte
ieșite din comun, l-am mai suspicionat
câteodată apropos de autenticitatea unor citate
incomod-originale strecurate în pagină. Venea,
a doua zi, cu o plasă turcească cu 10-15 cărți,
să-mi dovedească adevărul. Mergeam apoi să
ne „împăcăm” vizavi, la un bar non-stop din
vecinătate, pe care ziariștii îl botezaseră „La
Capul Limpede“. O bere pentru mine și-o vodcă
pentru dl. Emil Niculescu! – comandam eu. Și,
tot așa, o țineam într-o mare „supărare“ alături
de el. Dacă o mai fi și-o fi Raiul șomerilor fără
viață pe care-l gândeam noi împreună pe atunci,
tot așa aș zice și acum: O bere pentru mine și-o
vodcă pentru prietenul meu Emil Niculescu!


Călin GHEȚU

Gânduri târzii…

Cu ceva mai puțin de o lună de zile în
urma, în drumul meu grăbit prin Buzău, m-am
întâlnit cu prietenul Viorel Frâncu și cu Ela,
partenera de viață, credincioasă și în egală
măsură curajoasă, a lui Emil Niculescu, pentru
a-mi oferi, pe lângă câteva recente apariții
editoriale ale prietenilor buzoieni, și ultimul
volum de poezie al acestuia, „Jurnal de
molimă”, cu prețiosul și caldul său autograf.
Cunoșteam de la Viorel, din discuțiile
anterioare, problemele grave de sănătate ale
Poetului, de care mă lega o lungă și statornică
prietenie, de aproape patru decenii,
Ultimele detalii aflate despre evoluția
bolii m-au înfricoșat si m-au paralizat. Nu
puteam să-mi închipui schimbările fizice și de
moral ale omului pe care tot timpul îl
percepusem ca pe un tip apolinic și dionisiac în
egala măsură, enciclopedic, stenic, mucalit și cu
un simț desăvârșit al umorului si al auto-ironiei.
Îmi propusesem să trec pe la el și să-l
încurajez în lupta cu năprasnica suferința, care-l
forțase sa nu mai iasă din casa în ultimele luni,
însă, într-un moment de slăbiciune, ba chiar de
lașitate, m-am decis să-mi amân vizita pentru
următoarea poposire a mea în Buzău,
planificată pentru sfârșitul acestei luni, sperând
ca, între timp, starea lui se va îmbunătăți și vom
putea tăifăsui despre câte în lună, în stele și în
lume, ca în vremurile bune, cu o bere sau un
pahar de vin în față.
Dar dragul de Emil s-a grăbit, totuși, să
împrumute aripile îngerilor, care i-au adus și iau
așezat în suflet harul dumnezeiesc al poeziei
și al scrierilor sale, și s-a ridicat la ceruri, pentru
a-i întâlni acolo pe redutabilii săi compagnoni
de nesfârșite discuții, niciodată terne, despre
poezie și viață, despre trecut și prezent, despre
îngeri și demoni, despre martiri și bufoni.
Când am primit vestea nenorocită a
plecării sale întru cele veșnice, adusă în spațiul
public de Viorel Frâncu, cel care i-a fost, poate,
mai aproape decât oricare dintre prieteni, în
ultimii ani, bruma de încredere pe care o mai
aveam în capacitatea mea de a înțelege mersul
vieții noastre pe acest pământ s-a topit. Ca și
cum nu ar fi existat niciodată.
De ce, Doamne, îi iei așa repede dintre noi,
pe cei mai buni, pe cei mai curajoși și pe cei mai
înzestrați cu darurile Tale, hărăziți a ne aduce
lumină, frumusețe și adevăr în viețile noastre
cenușii ?
Un pumn de zile si de nopți sa le mai fi
îngăduit, Doamne, din mare mila Ta, și ei și-ar fi
înmulțit, cuminți și tăcuți, la masa lor de lucru,
cuvinte îndelung șlefuite și gânduri adânci, spre a
le-aduna, apoi, pe încă o carte tipărită, și încă una,
iluminând în jurul lor, spre disperarea celor ce, din
ce în ce mai mulți, iubesc, gângavi și trufași fiind,
diformul, întunericul și falsul!
Constantin Petcu, Aurel Ganea, George
Vioreanu, Ion Stanciu, Gica Ene, Valeriu
Bistriceanu, Alex Oproescu, Gheorghe Iova,
Gabriel Năstase, Marin Ifrim, Ion Ifrim și Lucian
Mănăilescu te vor întâmpina cu frățietate, Emil,
în tăriile celeste și te vor integra, fără un protocol
plictisitor și obositor, unei armatei de îngeri
păzitori ai celor asemeni vouă, neobosiți scribi,
căutători de metafore și înțelesuri ziditoare, care
mai rătăcesc, încă, prin urbea noastră milenară și
ingrată!
Cât despre noi, prieten drag, vorba ta:
„Debarasăm. Ultimul vals. E gata”…

Râșnov, 22 august 2021


Florentin Popescu

In memoriam
Emil Niculescu

„Tristețea, animal de companie,
Îți dibuiește urma dintr-o mie”

O fotografie din profil, ilustrând un personaj ce
pare mai degrabă desprins dintr-o veche gravură
rusească decât dintr-o realitate imediată, îți lasă
impresia unui ins parcă desprins din altă lume.
Fruntea prelungită cu o calviție până către
jumătatea capului, apoi, ceva mai jos, o barbă
înspicată cu alb, ridicată deasupra unei rubăști
vișinii, cu gulerul acoperit de un fular răsfrânt în
jurul gâtului – și totul dominat de o privire către
depărtări (către o altă lume? Către o altă
societate?) alcătuiesc, în ansamblu, portretul lui
Emil Niculescu de pe coperta volumului „Masca”,
Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2020.
În contextul relativ bogat al literaturii buzoiene,
Emil Niculescu făcea o figură aparte. Ca om și ca
scriitor.
Ca om mi-a lăsat impresia că este un introvertit,
preferând să-și dezvăluie interiorul sufletului mai
degrabă în scris decât la întâlnirile și în
convorbirile cu colegii lui, deși, la drept vorbind,
nu-i displăcea nici să întârzie la o șuetă și cu
prietenii. Șuetă în care vorbea rar și puțin,
interesându-l ceea ce spun ceilalți.
Ca poet avea o individualizare pe care, nici acum,
în posteritate, nu i-o poate contesta nimeni.
Nu știu câți alți barzi buzoieni (și nu numai
buzoieni) erau/sunt doldora de lecturi ca el, lecturi
deloc întâmplătoare de vreme ce în unele poezii
amintește de mari vârfuri ale literaturii noastre sau
de aiurea, de la Caragiale și până la Dostoievski,
de al Ion Barbu și până la Baudelaire. Lecturi bine
și temeinic asimilate, dublate de un umor subtil
și subțire, care-l apropie de șirul nu prea lung al
scriitorilor cu umor și sarcasm, cu toți descinzând,
până la urmă din Anton Pann: Romulus Vulpescu,
Marin Sorescu, Șerban Foarță, Gheorghe Azap și
alți câțiva.
Cine i-a citit cărțile ( Provincia Felix, 1993; Birja
cu crai, 1996; Zona Zooster, 2009; Vanitas
Levantina, 2015, Confinium, 2019; Masca, 2020;
Jurnal de molimă, 2021) nu poate să nu rămână
plăcut surprins de gama largă și foarte personală a
„subiectelor” abordate, cele mai multe legate de
aspecte ale vieții sociale de azi, dar și de condiția
scriitorului de provincie, despre care scrie cu umor
și totodată cu amară ironie.
Potrivit convențiilor sociologice, o generație se
întinde pe parcursul a treizeci de ani, ceea ce
înseamnă că Emil Nicolescu este din generația
mea și a lui Gheorghe Istrate, Passionaria
Stoicescu, a lui Titi Damian și Dumitru Ion Dincă.
Am căutat numele lui Emil Niculescu în vastul
dicționar alcătuit de Valeriu Nicolescu, Valeriu
Avram și Marius Adrian Nicoară (Personalități
buzoiene 1918-2018, 500 pentru România, Editura
Alpha MDN, Buzău, 2018) și nu l-am găsit, deși
unul dintre autorii enciclopediei Valeriu Nicolescu
îi consemna prezența în anul 2001 (Buzău-
Râmnicu Sărat, Oameni de ieri, oameni de azi,
Editura Evenimentul Românesc vol. II)
Acest scriitor a fost nu numai un poet original
și inconfundabil, ci și un cărturar în înțelesul
deplin al cuvântului și o dovedesc prestațiile
(eseuri) critice risipite prin publicațiile
buzoiene și prin țară inclusiv în „Almanahul
Renașterea Buzoiană”.
Emil Niculescu ne-a lăsat moștenire o operă
restrânsă ca dimensiuni, dar încărcată de anume
mesaje și semnificații- mărturii clare ale unui suflet
sensibil și totodată al unui scriitor, decent, modest,
de bun simț, autor care, vorba lui Caragiale „a
simțit enorm și a văzut monstruos”.
Aștept și sper să prind și eu ziua în care un
cercetător cu vocație se va apleca cu acribie și
vocație asupra acesteia (ca și asupra celor lăsate
moștenirii buzoienilor de către Alexandru
Oproescu, Corneliu Ștefan, Titel Constantinescu,
Constantin Brăescu, Marin Ifrim.
Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar
„tristețea, animal de companie” cum zicea el
într-un loc să nu-i mai „dibuiască urma”

20 august 2020


Emil Niculescu – portret de Milică Ene


Emil NICULESCU

(grupaj din ultimele poezii transmise lui Viorel
Frîncu)

Departe

Un bar cu uși batante, undeva-n Tombetown,
Nu dă către clienți nici măcar, pârlit, un scaun,
Căci nu se știe cine-i contaminat ori nu.
Ciurda de minotauri spre cowboy face: muuu!
Șeriful, și el, poartă steaua cu grea sfială:
Oricine poate trage: panica-i generală.
Furtuna de nisip ca o ploaie o ploaie o să vină
Peste orașul cald și băgat în carantină,
Astfel că nu e mică, ci dimpotrivă, nada
De a migra spre geruri fără de morb: Canada.


Etajul IV, ultim

Cândva-n junețe, vremea lui Cuptor
Ardea aici cu mult, temeinic spor.
Sticle de rom și bere puse-n cadă
Cu apă le-astupam, apoi, dovadă
Că știm chimie, turnam azotat.
Într-o juma’ de oră erau gheață.
Le destupam pe rând: o altă viață!
Eram prea fleț să pun între ponoase
Găuri în smalț, ca de vărsat, rămase.
Cu-alte călduri pe cap și la activ,
Sunt azi tocat: – Gândește pozitiv!


„În arșița nopții”
fără Sidney Poitiers

Etajul patru, fix în acest an,
Fără pigment afroamerican.
Oul spart pe capotă se prăjește,
N-am bronhii să țin aer ca un pește,
A plecat, precaută, Herta Müller,
Nu vede cum o duc cu-n „air cooler”.
Ar fi de reprodus în manuale
Pentru surviveri orele fatale,
Nopțile astea care n-au sfârșituri
Ca pe-un cazan, bătute, niște nituri.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share