Spații culturale nr. 50 (1)

Editorial

La aniversară

10 ani de la prima apariție, 50 de numere trimise în lume fără sincope, odată la două luni, nu înseamnă puțin lucru pentru o revistă apărută într-un oraș mic de provincie și susținută cu fonduri de la bugetul local. Revista „Spații culturale” nu și-a dorit să reinventeze literatura, ci s-o promoveze. A prezentat, orașului și țării, creații valoroase, aparținând unor scriitori contemporani, care se luptă cu vremea, cu vremurile și cu lipsa de apetență pentru lectură, care a devenit o boală cronică a spiritului românesc (de fapt, boala e veche, dar parcă niciodată nu a fost atât de agresivă).
Revista și-a recunoscut cu onestitate limitele, dar a luptat pentru depășirea lor. Nu s-a mulțumit cu aburul mediocru și călduț pe care-l emană, inevitabil, o revistă care nu apare în capitală și care este nevoită, pentru a supraviețui, să țină cont de gloriile și de orgoliile locale.
A pierdut din „oamenii începutului de drum”, a câștigat alții, a găsit colaboratori importanți și generoși, care nu au cerut plată pentru lucrările trimise spre publicare, și-a schimbat/ îmbunătățit aspectul (fără să afecteze considerabil forma inițială) și, lucru pe care trebuie să-l recunoaștem, a fost o revistă care și-a menținut identitatea.
În paginile revistei „Spații culturale” au fost publicați zeci de poeți: Maria Pal, Aida Hancer, Silvia Miler, Octavian Mihalcea, Al.O. Vintilă, Elisabeta Isanos, Paul Blaj, Viorica Răduță, George L. Nimigeanu, Eugenia Țarălungă, Laurențiu Ciprian Tudor, Daniel Drăgan, Traian Gh. Cristea, Gheorghe Istrate, Diana Trandafir, Mihaela Malea Stroe, Dumitru Pană, Florentin Popescu, Costel Bunoaica, Cosmin Pârghie, Ofelia Prodan, Lucian Mănăilescu, Ion Roșioru, Petru Scutelnicu, Victor Munteanu, Paul Spirescu, Petru Solonaru, Passionaria Stoicescu, Ioan Prăjișteanu, Florin Dochia, Viorica Petrovici, Adrian Munteanu, Adrian Botez, Calistrat Costin, Ion Beldeanu, Diana Caragiu, Lucia Dărămuș, Laurențiu Belizan, Mihaela Grădinariu, Adrian Erbiceanu, Nicolae Teoharie, Florin Costinescu, Ignatie Grecu, Costel Suditu, Dan Dănilă, Nicolae Pogonaru, Costel Stancu, Cristina Ștefan, Diana Dobrița Bîlea, Teo Cabel, Angi Melania Cristea, F.M. Ciocea, Miruna Mureșanu, Emil Niculescu, Mihaela Aionesei, Constantin Bucur, Mircea Teculescu, Magdalena Hărăbor, Șerban Georgescu, Marian Ruscu, Camelia Iuliana Radu, Nicolas Bratu, Marcel Mureșeanu, Nicolae Mihai, Mariana Cabel, Victoria Milescu, Irina Lucia Mihalca, Monica Mureșan, Florea Costache, Virgil Diaconu, Mihai M. Macovei, Ani Bradea, Daniel D. Marin, Melania Cuc, Ion Lazu, Nicolae Gâlmeanu, Iuliana Paloda Popescu și mulți alții, debutanți sau consacrați.
L-am avut alături, pe parcursul celor 10 ani, pe maestrul Radu Cârneci, director de onoare al revistei; domnia sa, în ciuda vârstei și a stării precare de sănătate, a ajutat revista cu sfaturi, cu materiale de calitate și cu o discretă, dar permanentă publicitate în lumea literară românească.
Am avut alături câțiva scriitori – colaboratori permanenți, talentați și serioși, fără de care nici o publicație care se respectă nu poate rezista: Leo Butnaru (traduceri), Doina Cernica (povești de călătorie), Diana Vrabie (critică și istorie literară), Adrian Munteanu (poezie și memorialistică), Magda Ursache (eseistică), Virgil Diaconu (eseistică, poezie), Florin Dochia (eseistică, poezie), Mihaela Malea Stroe (eseistică, poezie), Ionel Popa (critică literară), Ionel Necula (critică literară).
Ne-au trimis număr de număr materiale – îndeosebi critică de întâmpinare – voci cunoscute în spațiul literar actual: Marius Manta, Petre Isachi, Octavian Mihalcea, Ionel Popa, Ion Roșioru, Ioan Dănilă ș.a., iar, dacă adăugăm rubrica intitulată „raftul de cărți” a poetului Nicolai Tăicuțu și prezentările de carte semnate de membrii colectivului redacțional, se poate spune că revista și-a respectat promisiunea dintâi, aceea de a face cunoscute creațiile importante strânse în volume și tipărite în ultimii ani.
Altă politică decât cea a bunului gust și a calității nu s-a făcut în cele 50 de numere ale revistei. Cu toate acestea, deși viața politică din patrie a rămas departe, n-am putut construi (și nici n-am vrut) un turn de fildeș, unde să nu ajungă zgomotul lumii dinafară; am avut grijă să nu ne transformăm în tribună a partidelor politice, chiar cu riscul pierderii subvențiilor de publicare. Spre cinstea lor, autoritățile locale nu ne-au impus restricții, nu ne-au cerut luări de poziție partinice și nu ne-au făcut control la political correctness, astfel încât putem mărturisi că am avut deplină libertate de exprimare și că nu s-au supărat pe noi („noi” înseamnă colectivul redacțional) decât vreo câțiva grafomani/ veleitari, pe care i-am respins fără pic de mustrare de conștiință ori regret.
La ceas aniversar, le mulțumim colaboratorilor permanenți, le mulțumim colaboratorilor ocazionali, le mulțumim redactorilor care au fost alături de revistă o vreme și apoi și-au găsit ceva mai bun de făcut. Și, nu în ultimul rând, trebuie să aducem mulțumiri domnului Sorin Cârjan și Consiliului Municipal, datorită cărora la Râmnicu Sărat a apărut, timp de 10 ani, revista „Spații culturale”.


SPAȚII CULTURALE 50

Retrospectivă lirică

Radu CÂRNECI

Asemeni magului

În lumina mea uneori am greşit
asemeni magului chinuit de-ntrebări
de căutări obosit
de necuprinsele mereu depărtări.

O, să alergi, să descoperi pământuri
ori un astru mirabil, sau afunduri de mare
zidit să fii din frământuri
fără de timp ghicindu-te pe zare

Să te găseşti între culori sunând
şi între sunete cu strălucire
în vârf de gând
să fii tu purtătorul de iubire

Să arzi pe un altar ca răstignit
şi, nesupus la boaba de-ntuneric
să ai sortit
un zeu a fi în mecanismul sferic

Să poţi zâmbi acelora învinşi
tu, ce le-ai fost de-o umbră şi-o armură
să duci prin inşi
iertarea ca putere şi măsură

Ah, multe semne nu mi-au izbândit
asemeni magului chinuit de-ntrebări
de căutări obosit
de necuprinsele mereu depărtări…


Seară lungă

Seară lungă, lungă seară –
stau la pândă suflete
arbori nalţi de suflete
crengile cu suflete.

Seară lungă, lungă seară –
unde trec, pe unde trec
urmele de timp se trec
clipele în mine trec.

Bate-o taină-n sâmbure
sufletul meu sâmbur e
sufletul meu singur e –
seară lungă, lungă seară.

De poţi trece peste cer
de poţi părăsi un cer
te coboară-n al meu cer
seară lungă, lungă seară.

Prinde-mi rădăcinile
oarbe, sfinte vinele
pentru noapte ţine-le
seară lungă, lungă seară…


Mică odă la Bach

Fără de tine deseori mă tem
în zborurile nalte prin făptura
pe care-o port, şi-n spaimă te rechem
cu sunet stins, cu încleştată gura

Atunci, în sânge îngeri se adun’
cu aripi line îmblânzind plăcerea
şi cerurilor mele se supun
iar tainele îşi strălucesc averea

Tron luminos, miresme împrejur
iar tu vibrând acolo-n transparenţe
şi lumi din tine izvorând, contur
esenţelor topindu-se-n esenţe

Din suflet păsări largi, de nevăzut
spre alte lumi pornesc ducând iubirea
şi arde-în mine Marele-Absolut
iar tu mă aperi cu nemărginirea…

(„Spații culturale” nr. 22)


Maria PAL

O linişte gravă

nălucile-aprind lumânări
pe cărarea spre casă

deasupra ta
cineva scutură amintiri
unduind ademenitoare o noapte

luna sparge umbrele
bântuie aşezările cenuşii
îngheaţă un cântec în păsări

o linişte gravă acoperă ferestrele
din poemele-acestea târzii


Cioplitorul de ploi

poştaşul iar îţi aduce scrisori
cu ceasurile fixate la aceeaşi oră
cu ticăitul lor asurzitor

tu aştepţi un crepuscul ziua noaptea
împlinirea întârziata surpriză
cioplitorul de ploi

din unduitorul tavan
îngeri înaripaţi de tencuială
îţi trâmbiţează-n timpanele sparte

e greu de ştiut ce înţeles dă timpul cuielor
spinilor crucii

ning cuvintele cu nelinişte
peste îndoiala cuibărită în zei


Peste ape

cineva deschide brusc o uşă
sperie copilăria
anotimpurile ce se tânguie-n fruct

gesturile încremenesc

sângele bubuie-n vene
săgetează sperie strânge

grăbiţi
copacii leagă şireturi de iarbă
peste apele ce seacă în ochi

(„Spații culturale” nr. 9)


Aida HANCER

Pubertatea oraşului Bucureşti

iată cum viermii ne rod din emoţii
liliac în oraş peste care tuşesc trecătorii

termopane pătate se deschid pentru soare
ca un mare spital care înşiră multe trupuri la uscat
pe-o sfoară invizibilă

liliac în oraş peste care tuşesc trecătorii
sânge viu bun de pus în vază

aici la noi dacă eşti candid poţi fi câine cel mult
şi câinii sunt nobili
ei locuiesc la picioarele tale
ei se pleacă în iarba cu rouă

iată cum din copaci ca un suflet dâmboviţa găseşte ieşirea
şi te opreşti pe pod să priveşti
soarele se strânge pe cer ca o bubă
ploaia
uite Dumnezeu are o falcă în cer
uite soarele
de fiecare dată când îl văd
mă bucur ca un mort

liliac în oraş peste care tuşesc
trecătoare cu cancer la sân
numai eu mă bat cu pumnul în piept

eu mă gândesc că cel mai mare blestem
este mişcarea
atunci când mă mişc vine predispoziţia
şi-mi amorţeşte simţurile
ca o sperietură după care te ghemuieşti
lângă atacator
cu aceeaşi plăcere sub limbă
cea mai mare plăcere frica
în ţesuturile umede
conservată

ca o palmă fierbinte care mângâie ceafa
ca o altă palmă fierbinte care apasă ochii nasul şi gura
simultan
şi limba se rulează ca un covor înăuntru se culcă
lângă inimă

dar atâta soare se vomită Doamne peste mişcare

(„Spații culturale” nr. 12)


Silvia Miler

Cursa de linişte

Când rămâne singur la
Cursa de linişte
Îşi adânceşte mâna-ntr-o aortă.

Copilul mag
Scoate sufletele celor dragi,
Deschide o carte nescrisă,
Mângâie regrete,
Dezmiardă bucurii,
Completează „sufletarul”…

E atâta vrajă încât…
Auzi flautul fermecat!

Brusc,
Liniştea se opreşte.
Calină, stă pe genunchi
Îmblânzită.


Dimineţi roşcovane

Dimineţile roşcovane
Îmi strănută la urechi.
E un soi de ceas deşteptător
Ţinut sub duş scoţian…

Dimineţile roşcovane
Prăjesc pâinea pe
Răsuflări somnoroase
Între foi de mătase.

Ochiurile, jeteuri delicate,
Tricotează legende
Cu ramuri de măslin…

(„Spații culturale” nr. 9)


Octavian MIHALCEA

Luna neagră

culcă sau mai bine uită
marginea zimţilor albi
ce muşcă doar umbre duble
aşa cum separi vertical piatra veche
lucrată în linişte vie
de luna neagră ferită
necrăpată


Cuvintele se pierd

măcar să plutim graţios şi sincer
în lumea oglinzii

cuvintele se pierd aici
şi nu pot arde lungile coridoare
alunecând peste sângele nostru rece

un soare special
căzut lângă vama îngheţată a mării


Scoică nebună

timpul pe muchia nopţii
pentru corpuri iubite la capătul lumii
închis

cu lacrimi care cad abia mâine
cu iele blestemând anotimpurile
cu linii pierdute în spaţii drepte

aşa am ascuns sub o scoică nebună
cea mai frumoasă inimă lovită


Spre învierea naufragiului

pare că altă faţă a luminii se rupe
şi adoră masca limpede
cumplitele genuri fine uneori
când pot să curgă
spre învierea tăcerii
spre învierea naufragiului

cunoaşte-mă doar sub acel astru alungat departe

(„Spații culturale” nr. 12)


Magda URSACHE

Controverse privind felul de a fi român

„Trecutu’ e ce-o fost, da’ tot mai e; din trecut vin toate: şi sămânţa de oameni, şi rânduielile. Aşa, cu trecutu’ mergem până la facerea lumii, că de acolo se trag toate.”
Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, informator nr. 106

E din ce în ce mai evident, dacă n-o fi fost aşa de la începutul anilor ’90, cât de dăunător poate fi jocul cu trecutul, jocul cu istoria pentru ,,noi cei toţi”, spre a folosi sintagma lui Nichita Stănescu.
De un ton tranşant uzează, în contrast, acad. Ioan-Aurel Pop (Identitatea românească. Felul de a fi român de-a lungul timpului, Ed. Contemporanul, 2016,Colecţia istorie, p.78-79): ,,A respecta nu este însă tot una cu a aproba. Respectăm dreptul domnului Boia de a crede şi scrie că istoriografia românească este o însăilare de mituri naţionaliste, că istoricii şi oamenii de cultură români în general au fost şi sunt laşi, că tot trecutul nostru este ticălos etc., dar credem cu tărie că, în Cetate, trebuie să fie libere să se facă auzite şi alte voci credibile […]”. Iar vocea istoricului de la Cluj-Napoca se aude clar pentru cine are urechi de auzit.
Generaţia mea a trecut printr-o şcoală full de propagandă. Multele soiuri de propagandă comunistă erau echipate mereu ,,corespunzător”, vocabulă de bază a limbii de lemn: rubaşca stalinistă şi vestonul tip Krupskaia al leninistelor, pantofii plaţi tip Pauker, şapca proletară şi cămaşa rabattu ale activiştilor lui Dej, cămăşile negre asortate cu cravată albă ale ,,muncitorilor cu cartea” din anii şaptezeci, costumele ,,gri-sceptic” ale aplaudacilor ceauşeşti…
În 2002, întîmplîndu-se vizita lui Bush, au apărut reporteriţele cu pălării Western şi Dallas, descoperind 10 familii Buş trăitoare în Rumeinia. Aţi observat ce aiurea se pronunţă numele ţării: Rămănia, Rumunia, de parcă ar vrea să-l schimbăm?
Cu câţiva luştri în urmă, un preot (din Petreşti, Alba Iulia) ni-i arăta pe papă, pe Bush şi pe Gorbaciov cu tot cu pată, în fresca unei biserici, enoriaşii bătînd, la tustrei, mătănii.
Să fie ,,adaptarea semn de vitalitate”, aşa cum scria o diaristă self-expatriată? ,,Ne şi mirăm întrucîtva cît de perfect american a devenit un amic fost stalinist.” Amic devenit transetnic peste ocean. ,,Adaptarea” asta eu o numesc oportunism sadea. De altfel, cei aflaţi la vârful ,,edificării socialiste”, ca Gogu Rădulescu alintat ,,Moşu”, ca Ştefan Andrei, ca Mizil, au fost recuperaţi ca disidenţi, în frunte cu Brucan, reversibil ca un impermeabil.
La TVR1 şi-n reluare, Ion Iliescu se plîngea că a fost trimis, ca opozant al Ceauşescului, la ,,munca de jos”. Adică la Iaşi, ca prim secretar. Aparatul său (lucram, atunci, la revista ,,Cronica”) pîndea orice ezitare ideologică, orice text subversiv, orice fluierat în biserica PCR. În ianuarie, la aniversările cuplului conducător, se intra în delirul scriptic al ,,adeziunilor.”
În aceeaşi emisiune, Mircea Maliţa se arăta maliţios la adresa ,,Stejarului” din Scorniceşti, tot ca opozant. Vorbea pe euromâneşte.
Şi cum sa nu fie recuperaţi bunii propagandişti, cu stilul lor propagandistic cu tot? Nu se trage globalizarea din internaţionalismul proletar? N-a fost tătuca Stalin un protoglobalizator? Nu moşteneşte antiromânismul actual atentate la origini, la limba română, la credinţa ortodoxă, din obsedantul deceniu?
Agitatorii aşa-zis naţional – comunişti au reuşit să compromită sentimentul demn patriotic, firesc patriotic, aflat în limitele normalităţii. Noi nu mai vrem istorie ,,solemnă”, ci una cu buze senzualeale, ca ale lui Decebal ori Traian; fără Ana Ipătescu ori Ecaterina Teodoroiu, dar cu Andreea Esca. Amor Patrie Nostra Lex ar fi o prostie. Dacii râdeau ca proştii mergând la luptă, se amuza un comentator de altă profesie decât istoriograf. A vedea eroismul astfel, asta da prostie!
Conform noilor ordonanţe, tocşoişti de toate gradele susţin că ,,naţiunile intră în metastază”, iar specificul naţional, sintagmă total depăşită, se pierde zilnic şi-i bine că-i aşa. ,,Detest patriotismul”, spunea regizorul Andrei Şerban în altă emisiune, ,,a dat ocazie la ceva oribil”, ,,prefer să nu-l folosesc (cuvîntul, nota mea, Magda Ursache), iar Robert Turcescu îi oferea bila albă. Prinţul Duda hop şi el, fiind de părere că data Zilei Naţionale trebuie iarăşi schimbată: propunea 10 mai, ca Ziua Independenţei, însă afirma ritos: ,,N-avem identitate”. N-o fi recitat, ca actor, versuri pline de ,,mândrie ‘trioticească ”, spre a-i spune ca Paul Goma?
Mulţi vor să-şi dea demisia din etnie, se arată plictisiţi de ,,obsesia asta a identităţii”,a trăsăturilor identitare, sîcîiţi de naţie şi de naţional. Ca şi cum s-ar fi întors roata vremii în stalinism, cand românii ajunseseră „meteci psihici” (Marian Popa) în propria ţară, străini de etnia proprie, de limba proprie, de istoria proprie.
Şi-mi amintesc că în emisiunea Mari români, TVR 1, luni, 28 august 2006, se derula jos, pe bandă, următoarea sentinţă: „Marele român nu s-a născut încă.” Poporul (numit, mai nou, populaţie) român nu-i în stare să facă şi să dreagă nimic. Nişte răi şi nişte fameni, cu mic, cu mare. Misoxen cum era, Moses Rosen l-a dojenit pe Petre Roman, când a ţinut să precizeze că-i os de ardelean: „Asta nu-i laudă, că eşti român.” Tom Gallagher dă palme românilor înapoiaţi „numai şi numai din cauze interne”, neavând elită.
,,Ciraci prilejuali” (mulţumesc, Luca Piţu!), foşti autori de ,,fonduri” pe teme dictate de PCR, şi-au însuşit repede noile comandamente, ca să nu ajungă în defect de corectitudine politică. Cele mai mari lovituri de pedeapsă le-a primit felul de a fi român de-a lungul timpului. E şi subtitlul cărţii lui Ioan – Aurel Pop, în replică avizată împotriva ideii că românii n-au avut conştiinţa că fac parte dintr-o comunitate; pe cale de consecinţă, istoria naţională, a statului naţiune, aşadar istoria sec. XIX şi istoria primei părţi a sec XX, ar fi un fals. Nu ştiu câte alte cărţi ar trebui să se scrie pentru a anihila imaginea românilor neputincioşi, învinşi perpetuu, născuţi pentru hoţie, beţie şi lăcomie, delăsători şi leneşi, pe scurt, nemernici. Concluzia Mihaelei Czobor – Lupp (în Firea românilor, Nemira, 2000, vol. coordonat de Daniel Barbu) a fost că românii nu au viitor: ,,acest viitor este deja distrus înainte ca el să fi existat.”
Una dintre ideile cele mai eronate, dar şi periculoase, a fost că arhivele nu contează (ca să se întoarcă în groapă Kogălniceanu) şi asta pentru că ar fi organizate de ,,instituţiile Puterii, în propriul lor beneficiu” (l-am citat pe Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Humanitas, ed. din 2013). Aşa că arhivele Transilvaniei ni le poate păstra Ungaria, cum ne-a păstrat Moscova tezaurul. N-ai arhivă, n-ai toponimie, poţi lesne contesta românismul în Ardeal, ceea ce se şi întâmplă. N-a spus un preşedinte al Parlamentului Ungariei că autonomia Transilvaniei e ,,porunca lui Dumnezeu”?
În cuvintele istoricului – eseist L. Boia, demersul istoriografic “se menţine mai ales pe imaginaţie.” A văzut cineva în mâna lui Clio vreun document?
Imaginativul domn Boia, în evidentă lipsă de empatie pentru marii istorici care l-au precedat, de la Kogălniceanu la P.P. Panaitescu, Prodan, Oţetea, dar mai ales Iorga, pledează pentru ucronie- istorie virtuală şi nu pentru istorie ca ştiinţă, ba chiar spune că istoria nici nu poate visa la statutul de ştiinţă. Rigoare în reconstituirea unor evenimente, a unei epoci, pe bază de izvoare verificate atent, de documente? Chestii depăşite! Doar n-o să mai credem în manualul lui Charles Langlois şi Charles Seignobos, de la, hă-hăt, 1898, Introduction aux études historiques: ,,unde nu sunt documente, nu este istorie”. Nimic mai simplu: ni le imaginăm şi atâta tot. Cum ,,nu există ierarhii care să nu poată fi răsturnate”, zis şi făcut! Scurtăm după poftă nasul Cleopatrei. În istoria ca ficţiune, Vlad Ţepeş, alias Dracula, bea potire cu sînge uman. Bran a ajuns castelul reginei vampirilor, pentru că Ţepeş are şi o soţie vampiră, în ie românească. Victoriile lui Ştefan cel Mare sunt ipotetice, o ipoteză e şi unirea lui Mihai Viteazul.
Da, în istoria -ficţiune încape orice: Marx poate sta (v. Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, p. 110) lângă… Sfântul Augustin: ,,Teoria istorică a lui Marx […] este, cu siguranţă, alături de edificiul teologic al Sf. Augustin, poate mai sumar, dar nu mai puţin desăvîrşit şi eficient, una dintre cele două teorii de nedepăşit ale istoriei şi devenirii umane”. Bizară paralelă, Sfântul Augustin, vorbind limba păsărilor şi lupta de clasă cu consecinţele ei: milioane de morţi.
La polul opus istoricilor iluzionişti (mentalişti?), care prefac victoriile în înfrângeri, eroii în trădători, sfinţii închisorilor în fascişti, se află un profesionist, pentru care istoria nu e ficţiune, pentru care ţinta e istoria reală, cît mai aproape de adevăr: acad. Ioan-Aurel Pop.
Ce alegem? Alexandru Dumas sau Duby? Asta nu înseamnă că istoricul n-ar trebui să aibă dar/ har de narator. E mai istoric – ca să zic aşa – Zub decît Boia? Evident că da. E mai prozator Boia decît Tolstoi? Evident că nu.
Pentru L. Boia, ,,interesant istoric ar fi acela care să nu creadă nimic despre istorie”. N-o fi ştiut Herodot că face istorie, dar Iorga a ştiut. Au ştiut şi Gh. Brătianu, şi Xenopol, şi Pârvan, şi C.Giurescu. Unii scriu istoria până la sfârşitul ei, ca Francis Fukuyama; alţii scriu istoria naţională, a statului – naţiune. Şcoala de la ,,Annales” a vrut să elimine personalităţile pentru mase, marile războaie pentru viaţa cotidiană, a omului de rând, ,,en miettes”, cum ar spune François Dosse”. E loc pentru toate. Numai că Şcoala Boia ar scoate din manuale nu neapărat războaiele, ci doar pe cele victorioase, ale românilor. Odată cu ele, “conflictele sângeroase” transilvăneni – români – maghiari, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Istoria, ce a fost, cum a fost, trebuie cunoscută prin istoriografie onest argumentată, în baza cercetării laborioase. Sau vrem să ne întoarcem la cetăţeni diferiţi şi diferenţiaţi, la drepturi diferenţiate, sub acronimul lui Dan Culcer: MaghiarRomânia, eventual cu R dublu? Joaca de-a istoria pune în pericol integritatea naţională.
Dacă eseistul L. Boia n-are nevoie de istorie eroică, preşedintele Iohanis a ezitat să-l declare erou pe Avram Iancu. Ce consilier(ă) o fi avut? Probabil pe cineva căruia nu i-a plăcut spusa Crăişorului: ,,Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau murim”.
Da, trebuia să se vadă cât de periculoasă era (şi este) campania desfăşurată imediat după acel Decembrie pe tema România, ţară bolnavă fără scăpare, ţară înapoiată fără scăpare, ţară defectă fără scăpare, de care trebuie, ca ins inteligent, să scapi, aşa cum îndemna chiar preşedintele ei, cel Traian. Insulta supremă a venit dinspre veşnicii co-părtaşi la guvernare, partidul etnic UDMR: ,,Ne este scârbă. România de rahat”, în 20 sept. 2006.
Se vorbeşte (admirativ) despre sciziunea Belgiei (flamanzi-valoni), se aşteaptă ca Alsacia să iasă din Franţa, separatiştii italieni dau fiori, la fel catalanii, în Spania. Ce face Scoţia? Dar Irlanda? Dar Muntele Athos? Se omite faptul că România Mare – stat naţional unitar a avut ca model marile puteri occidentale, aşa cum subliniază Ioan – Aurel Pop în cuvântul lămuritor al cărţii sale. Clişeul “ţară mică şi săracă” este infirmat: România ajunsese, ,,la scară europeană”, ,,putere mijlocie”. Nu nevolnică, populată de oameni de nimic, fără tărie sufletească, resemnaţi cu răul şi văicăreţi că sunt români, aşa cum decide un antropolog. La astfel de afirmaţii detestabile, abuzive ce-i drept, mânia din România nu se manifestă. Nici când se produc atentate la Constituţie. Şi nu ştiu de ce naţionalismul maghiar trebuie respectat cînd pune doliu pentru Trianon. Europarlamentarul Tökes Laszlo e plătit de români să spună la Bruxelles că maghiarii sunt supuşi unui ,,genocid paşnic”. În fapt, românii, cei intoleranţi cu străinii, cititori de Doină eminesciană, sunt oprimaţi în ,,Harcov”, care ,,nu e România”, deşi e-n inima ţării. Nici ,,Ţinutul Secuiesc nu e România”. O fi fost dată jos inscripţia asta? Că nu ştiu. Uite că, după ultimele alegeri, românii din Harghita nu mai au reprezentant în Parlament. De-ar fi măcar minoritari ca udemeriştii, care au drepturi (şi le vor mereu sporite), nu şi obligaţii. Calea Horty, ca nume stradal, n-o avem încă, dar o vom avea dacă vrea UDMR-ul, visînd la modificări de graniţe. Grupul statuar al celor 13 generali din Arad, numit de Marko Bela, o vreme vicepremierul Guvernului român, Statuia Libertăţii, nu-i irită decât pe ,,naţionaliştii” care ştiu ceva istorie. Nu şi pe Mândruţă, pupilul lui Brucan, care, la arborarea în bernă a steagului românesc, exclama la TV: ,,Pe căldura asta ne arde de steag?”
Cei din Ţinutul Secuiesc merg spre autonomie cu paşi mici şi siguri: CNS (Consiliul Naţional Secuiesc) vrea asocierea consiliilor în scaune, cu parlamente regionale, iar Băsescu hăhăia că vrea acolo „o cameră”. Pentru ideea de Transilvanie autonomă, Sabin Gherman a fost răsplătit cu o emisiune TV. „Nu mă tem de Eva Maria Barki, spunea Octavian Paler, ci de Gherman.” De ghermani, adaug eu, cei care vor regionalizare cerută de UE, care garantează – să stăm liniştiţi – identitatea naţională. Chestie de semantică: regionalizarea e altă vocabulă pentru dezmembrare. Vrem câteva identităţi fărâmiţate, în loc de una mare? După C.C. Giurescu, ideea (dragă UDMR-ului) a fost să dispară cuvântul judeţ. Judeţele din Transilvania au rezistat în Ungaria, mare din 1867. Le desfiinţăm noi, că-s vechi de 600-700 de ani? „Şi cum mă voi recomanda?” întreba istoricul C.C.Giurescu. „Sunt X din regiunea a 5-a a Europei?”
Te implici în politică fără să îţi cunoşti istoria? Da, la noi totul se poate. De la inoportuna deschidere a graniţelor, la sfârşit de ’89, de preşedintele „sărac şi cinstit”, oropsit de Ceauşescu, pînă la cerinţa de a sfărma unitatea teritorială prin desfiinţarea judeţelor. Interesul naţional nu trebuie interpretat politically correct. Tratatul cu Ucraina a fost semnat în ’97, de preşedintele Emil Constantinescu şi de Ministrul de Interne Adrian Severin, din postură deloc demnă.
Nu mai avem leu, avem… ron (ce mi-i ron, ce mi-i rom; ţigăncile îşi zic romince). Asistăm la degradarea satului şi a statului. Şi cîţi analişti săritori peste toţi caii declară că nu vor stat, ci superstat, realizat de Angela Merkel prin criză economică, dacă nu-i chip pe cale democratică. Or, şi nu obosesc să repet: dacă distrugem statul, distrugem naţiunea, distrugem limba, distrugem credinţa creştină.
Programul de educare (deloc naţional) e pe cale să realizeze „reforma învăţămîntului”, ivind universităţi pe te miri unde. Ne chinuim de vreo 27 de ani să ne pierdem identitatea despre care se tot repetă că e neconturată. Oh, pasivitatea pe care o blama Noica (în Jurnal filosofic, Bucureşti, Humanitas, 1990) la românii care trebuie scoşi cumva din „somnul lor cel mai adânc”, somnul cel de moarte.
În acest joc de-a alba/ neagra cu istoria, joc favorit al eseiştilor imaginativi, e atît de binevenit discursul despre trecut al istoricului profesionist, alegînd calea aureea. Care nu denigrează, nici nu maximizează felul românilor de a fi, de a exista.
Citez: „Dacă negăm ţara, ne negăm pe noi înşine, fiindcă noi constituim ţara. Dacă România este o minciună, şi noi înşine suntem astfel. Oare e posibil aşa ceva, să ne confundăm cu neantul, cu răul, cu întunecimea?
Şi încă: „Altminteri, ţara ne ţine pe toţi, fiindcă toţi suntem ţara. Ea cere şi tributuri (de muncă onestă mai întîi), dar şi critici (necruţătoare), spre a putea exista. Cu două condiţii: tributurile să nu ne secătuiască de tot şi criticile să nu ne ucidă speranţa colectivă. Iar speranţa majorităţii românilor trebuie să fie România, o Românie mai bună” (din Cuvînt înainte la ed. a II-a, Istoria, adevărul şi miturile, ed. Enciclopedică, 2014).
Ce-ar fi de adăugat? Atît: „Numai popoarele care se iubesc pe sine le pot iubi şi pe celelalte popoare.”
Zice ardeleanul şi „rămâne de cugetat.”

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share