Spații culturale nr. 51 (12)

Teo CABEL

Este mereu ceva care… salvează poezia…

Poezia inundă roditor paginile volumului Lakonica, sub semnătura lui Dumitru Pană, Editura Conta, 2015, dintr-un cotidian postmodernist neofilit. Istoria este doar o clipă, privită la microscop are multe veacuri, însă în poezie acestea dispar. Poetul, în truda tensionată a recreării sale, este un Ulise, dar Penelopa nu este o femeie, ci un crez, o căutare, spre care tinde mereu, poezia chiar.
Ithaka, Hesiod, arcași, sunt doar oglinzi. Prezentul se uită la sine în oglindă, dar are valențe, irizări din trecut. Prezentul își cară povara sa; tocat de asperitățile avangardiste, care s-au clasicizat, s-au rotunjit, prezentul caută liniște, aducere aminte, nu pentru nostalgie, ci pentru întărirea identității: am plâns și am râs cu aceleași lacrimi./ am iubit am urât cu aceleași cuvinte./ am înțeles și n-am înțeles. de la un timp/ zilele nu se mai sfârșesc în noapte/ și somn. Zilele nu mai sfârșesc în altă zi (…)printre atâtea întrebări vii/ numai răspunsuri moarte// dar m-am întors prea devreme în Ithaka?/ sau nici n-am plecat (Altă Ithaka).
Din primul fascicol, Coincidentia propositorium, no’iuni vechi, antice străbat istoria ca un personaj real, pentru a se regăsi în prezent. Coincidențe? Reinterpretări? De fapt, acest fascicol este un „coicidentia oppositorum”. Poetul și liniștea meditației în imensitatea dintre contraste, cu cât sunt mai multe, stabilitatea devine nisip mișcător, dar care stabilitate? Poezia care se construiește pe o pagină, la sfârșit se revarsă într-o metafizică a libertății, nu există punct. Tot ce se construiește, cuvânt cu cuvânt, este doar un balans, pe o punte suspendată peste râpa muntelui; mergi și se leagănă cu tine, amețitor, temător, dar, când ai trecut puntea, mergi oriunde. O singură excepție, ars, se termină cu punct, poate ca final de fascicol. Repetitio mater și ars sunt de luat drept artă poetică.
Fascicolul doi, Lakonica, abordează un text scurt ca o rampă. Cuvintele te aruncă și zbori cât te duce spiritul tău.
Este mereu ceva care salvează; tăcerea care salvează totul; Poemul trebuie. O istorie a decăderii sau un alt registru al receptării? Poemul de aur se depreciază, în argint, aramă, bronz, fier sau este, de fapt, simbolul diferitelor viziuni?!
Alter: nu mai sunt eu cel care a plecat./sunt altul/ pentru că m-am întors cu o floare//; Ora când calupul de realitate în care se dospește poeticul, doar să-l simți: din ecran inundă blues un violoncel- /copilul nu departe caută febril în virtual-/ femeia îți doarme alături-/ noapte adâncă/ până/ la/ ochi// :ora când totul devine vers.
În Poem, mi-e dor de tine ca de un poem/ în vers alb/ poezie concretă-/ trupul tău gol nu rimează cu nimic. Penelopa femeie sau poezie? Ideal sau concret? Niciunul din acestea nu au margini pipăibile, se întrepătrund, nu știi când treci de la unul la altul sau de la una la alta.
Fascicolul trei, Casa rece, un moment al mărturisirilor mature.
Alte munci și zile plutește în substanță patriarhală. Un poem al apogeului uman. Mineral, vegetal, spiritual. Piatra, mărul, lumina, vinul, cărțile, femeia iubită, tehnologia și Hesiod, pândind din vremuri, din spatele unei jaluzele.
Sfera, Alter, Ajung întotdeauna, laturile unei piramide pregătite să înfrunte timpul și să provoace cititorul.
Dumitru Pană este autentic și peren. Un poet de citit oricând, mai ales când nu mai știi cum arată poezia actuală, un bun prilej de a o regăsi în viziunea și sub semnătura sa.


Dumitru PANĂ

Atmosferă de palat
în ajunul unui consiliu de coroană

în prima cameră regele
prinde fluturi instalat într-o uriaşă colivie
pentru fluturi. în acelaşi timp se ocupă
cu probleme de stat.

în antepenultima cameră regina
îşi priveşte cu nostalgie mâinile şi visează
la vreun amant neapărat roz. atmosferă de palat
în ajunul unui consiliu de coroană.

între a cincea şi a şasea fereastră
Bărbatul cu mănuşa albastră.

în prima cameră regele continuă
să se amuze în colivia uriaşă. fiecare fluture
este strivit de două ori: pentru sentimentul
de certitudine. apoi de trei de patru
de cinci ori: pentru celelalte sentimente


Petre ISACHI

Condamnată la exil*

Lectura celor şapte cărţi publicate până în prezent – „Cerul din oglindă”, 2008; „Leac pentru lebede”, 2011; „Văzduh de aripi”, 2012; „Mladă romantică”, 2013; „Testamentul privighetorii”, 2013; „Templu retinei”, 2014; „Întoarcerea zeiţei”, 2015 – ale poetei Geta Stan Palade, – trăitoare în frumosul oraş Piatra Neamţ, topos poetic şi cultural de referinţă, dacă ne reamintim doar de numele a trei scriitori reprezentativi pentru literele contemporane: Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Daniel Corbu – prefigurau prin viziune, limbaj poetic, problematică, estetică, poetică şi poietică, filosofie etc. apariţia volumului cu un titlu oximoronic: „Destăinuirile fulgerului” – criticul şi istoricul literar, prof. dr. Lucian Strochi face şi demonstraţia, în stilu-i erudit, persuasiv, concis, precis; de citit Postfaţa: „Geta Stan Palade – Scurt tratat despre tratarea timpului”. Cititorul îşi aminteşte, desigur, motivul fulgerului a fost transfigurat şi de Eminescu în poemul „Scrisoarea III”: „Fulgerele adunata-au contra fulgerului care/ În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare”, dar cu alte conotaţii poetice. Predestinarea exilului: „am rămas exilaţi, Doamne,/ pe planeta pământ,/ în nerespectatul cuvântului, Tău, / dintru început, / când ai creat lumea din haos şi lut!” (v. Evenimente terestre) cere din partea poetei, fidelitatea şi credinţa lui Iov, răbdare benedictină, voinţă poetică, perseverenţă sisifică şi asumarea premisei că nu toţi oamenii sunt, ontologic vorbind, condamnaţi la exil. Celebru în literatura română este cazul lui Nicolae Steinhard, care s-a situat, prin graţie divină, dar şi prin credinţă necondiţionată, dincolo de orice problematică a exilului, trăită tragic şi aproape generalizată în contemporaneitate.
Asumându-şi condiţia dată, poeta-fulger intuieşte fatalitatea şi misterul (auto)exilului: omniprezent, dens, impenetrabil în lumina-i absolută, imanent tragic, izvorul permanent al unui disconfort interior persuasiv, interogativ şi generator de complexe şi de melancolie ovidiană. Se ştie, conştiinţa exilului este una dintre experienţele cele mai dureroase – naşte in-solitare şi înstrăinare de sine şi de ceilalţi – ce i-au fost date creatorului contemporan, dar care – paradoxal – îi oferă acestuia şi cele mai mari şanse de a se regăsi, de a intra în armonie cu sine, de a se mântui. Avem, se înţelege, în vedere exilul metafizic, fie el religios sau/ şi laic. Exilată „pe planeta pământ”, G. S. P. se ştie captivă în substanţa „Destăinuirilor”, încât simbolizează, volens-nolens, mitul lui Dedal, prizonier al propriului edificiu, în corpul căruia se transubstanţiază (v. „Ruga Anei”), pentru a nu-i mai fi „teamă de singurătate şi frig”, pentru a fi sigură de propria-i luciditate şi sinceritate. Pentru a fi sigură de sine în dialogul cu Dumnezeu!
Poeta, un „fulger limbut”, ce locuieşte blagian „catapeteasma dorului” se simte, ca orice exilat din naştere, ameninţat apocaliptic, de singurătate (îi lipseşte de fapt, „Sfânta Singurătate”, vezi poemul cu acelaşi nume), înstrăinare, uitare, senectute, moarte, de o previzibilă pierdere a iubirii, de fugit tempus ireversibile, zădărnicie, soartă nestatornică, de „teroarea istoriei” etc., în fapt, se vede agresată de tot atâtea faţete fulgurante şi misterioase ale exilului. Arhitectura labirintică a volumului: 1. „Noapte brodată cu nuferi”; 2. „Destăinuirile fulgerului”; 3. „Semne de taină” configurează o fascinantă circularitate estetică, criptic-postmodernă, în care „secundele/ măsoară clipa de jar/ din memoria fulgerului”, iar lirismul pare „răsărit în ierbi de sub tălpile Ielelor”. Admirabil! Nu?
Însoţită de o muzică „de caval tânguitor”, autoarea aleargă sisific „pe foi de papirus” revelându-ne sub metamorfozele cercului existenţial, ispitele ce „ard sub călcăi/ bocindu-ne din adânc rădăcinile!”. Fondul mitic omniprezent – creaţia prin jertfa de sine; v. „De dragul Artei” – se conjugă cu fondul istoric şi cu cel tragic generat de „nerespectatul cuvântului, Tău, / dintru început”, încât destinul, fatalitatea (ca şi destinul, ea este imanentă şi decurge din imposibilitatea poetei de a se manifesta altfel decât în virtutea esenţei sale, a structurii sale sufleteşti!) şi vina declanşează situaţia fără ieşire a „tragismului fără vină”. Este evident în scriitură, că marea vină a scriitoarei Geta Stan Palade este de a fi ea însăşi, indiferent de circumstanţe, indiferent de consecinţele care-i pot pune sub zodia incertitudinii, inspiraţia şi gândirea poetică. Ca orice scriitor/ artist, G. S. P. nu scapă nepedepsită! Pedeapsa este mitică, claustrarea în propria-i creaţie: „Mă destăinuii în faţa ferestrelor: / ostenelile nu mi-au fost în zadar, Caligrafule!/ Am dezlegat cu inima legată la ochi,/ nodul gordian al metaforei…// Numai aşa am putut auzi pe pământ/ bubuind din temelii/ rădăcinile Universului!// M-am întors îngândurată acasă târziu/ într-o caleaşcă trasă de vulturi/ brusc izbucnind dimineţile albe pe Ceahlău/ de dorul inimii şi-al tău!….” (Nodul Gordian)
Dedublarea din „Ruga Anei” trădează existenţa unui alter-ego al Eului creator, ce se subordonează întru totul chemării destinului transcendent, care o implică cu perfidie, pe autore, în vina-i tragică, ascunzându-i că sacrificiul este un transfer total de substanţialitate de la poet la Operă, mergând până la anularea Eului creator, revelat autentic în oglinda exilului interior şi anatomia melancoliei ovidiene, sublimată în Cuvântul ce ascunde. Imposibilitatea organică a unei noi creaţii transfigurată şi în capodopera „Monastirea Argeşului” nu este o ficţiune oarecare. Dimpotrivă exprimă o altă fatalitate a creaţiei! Ca şi Manole/ Caligraful, ca orice alt artist, poet, Geta Stan Palade nu-şi poate depăşi scânteia divină, altfel spus, Opera. Forţare acestor limite divine duce la apariţia manierismului în literatură/ arte – şi nu numai – care înseamnă de fapt, autopastişarea, imitarea servilă şi repetată de către un poet a propriilor creaţii scrise anterior. Sunt recunoscute eforturile lui Nichita Stănescu de a nu se autopastişa – v. „O viziune a sentimentelor”, „11 elegii”, „Oul şi sfera”, „Necuvintele”, „Noduri şi semne”, „În dulcele stil clasic”, „Epica magna” – am amintit acelaşi număr de volume câte a scris şi G. S. P., până la „Destăinuirile fulgerului”… Poate că nu aş fi făcut această digresiune despre acest păcat fatal al literaturii lumii, dacă nu aş fi observat riscul sinucigaş al poetei din Piatra Neamţ, de a aluneca/ cădea în manierism! Probabil ca efect inexplicabil (să fie o pedeapsă divină?), al narcisismului estetic! Ajungem să ne îndrăgostim de propria noastră estetică, poetică, deşi ştim ce i s-a întâmplat nefericitului Narcis…
Credem, totuşi, că autoarea vol. „Destăinuirile fulgerului” este o învingătoare în războiul cu sine însuşi, o cuceritoare care a înţeles că exilul ca fenomen predestinat şi ca dilemă existenţială este un exerciţiu de luciditate cioraniană, folositor „destăinuirilor” poetice, în care descoperi brusc că nu poţi fugi de tine şi, mai ales, că nu poţi găsi „chipul adevărului din clepsidra timpului”, decât în citadela Eului, o fata morgana pe care o căuta şi Macedoncki în „Noapte de decemvrie”. Aceeaşi nostalgie a idealului în veci neatins: „Minciună!/ Adevărul nu seamănă la chip/ cu Oul lui Columb/ sau cu vreo sferă gânditoare/ privegheată de soldăţoii maimuţoi de plumb! // El poate fi, vă jur, colţoasa mătrăgună/ care la noi a prins contur/ în văgăuna cerului de peste drum/ care te latră-n asfinţit de Lună // benchetuind cu paparudele/ în pajiştea nebună de trandafiri/ şi stuh abia ivit/ cerşind după un strop de lacrimă divină! // Cuvântul adevăr îmi pare sumbru şi coclit/ cădelniţând cu stelele-n răspăr!…/ Şi-atât!… Numai atât?…”. Poeta, „lup de iubire flămând”, redescoperă în cea de-a opta carte, adevărul comun că „tot răul ne vine din neputinţa de a fi singuri” (La Bruyere) şi din imposibilitatea de a ne rezuma la ceea ce posedăm nemijlocit, deşi dependenţa faţă de o realitate transcendentă, faţă de alteritate, este absolut necesară în orice tip de creaţie. Ajunsă la marginile singurătăţii, doar Dumnezeu rămâne pretextul suprem de dialog, pentru poeta condamnată la exilul ca dilemă a lumii, dar şi a Eului poetic.
Geta Stan Palade are ceva din voinţa sacră a Sfântului Ioan al Crucii care reitera necesitatea că „trebuie să plecăm de la cele ce se văd şi care nu există, pentru a ajunge la cele care nu se văd, dar care există”! Condiţia pentru a-şi scrie „istoria cu Eu şi Dumnezeu”, pe care poeta o respectă cu sfinţenie este liminara sinceritate în dialogul inefabil cu propriile-i gânduri, sinceritate ce impune întoarcerea spiritului spre sine însuşi şi trădează retorica expresionistă a ilimitatului: „Nimic nu va putea salva metropola,/ mit osândit din palmele Zeilor din Olimp,/ cumpănă întroienită de lacrimi/ dedesubt şi deasupra icoanelor de nori! // Tăiuşul neprihănit de coasă/ va secera din rădăcini uzurpatorii/ să contemple lumina/ în imperiul dintre viaţă şi moarte! // Numai tu, Doamne, ne poţi vindeca de păcate!/ La căpătăi se spovedesc/ şi-acum florile dalbe ale câmpului…” (Mit osândit). Nu e greu de observat: poeta-fulger limbut îşi ajunge sieşi ca însuşi Dumnezeu! Acest statut demiurgic de sorginte sacră îi revelă autentic – credem noi – ontologiile singurătăţii… Mai precis sacralitatea singurătăţii şi convingerea romantică că „în noi este totul”? Exilul predestinat ca dilemă îi asigură autoarei, un labirint de ipoteze borgesiene ce-i activează trăirile exacerbate blagian. În mod cert, stările sufleteşti excesive şi contradictorii sunt o consecinţă a exilului transfigurat ca dilemă. De fapt, lirismul dilematic îi asigură volumului simbolistica fulgerului: pedeapsă divină, lumină, foc, iluminare intuitivă, vocea divină, nostalgia infinitului, frică etc. Mitizând, putem considera „Destăinuirile fulgerului”, un „libri fulguralis” omeneşti văzute şi nevăzute! Spusa Sf. Ioan al Crucii ar putea fi cheia de lectură. În mod cert, lumea nu poate fi trăită decât poetic!

*Geta Stan Palade, Destăinuirile fulgerului, Versuri, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016


Nicolas BRATU

Rondel

Alungă-ţi gândul ce coboară
În pesimism și-amărăciune;
Mai bine vino și îmi spune
Ce mult râdeai odinioară

Când doar vedeai un zmeu cum zboară.
Tristeţea nu-i înţelepciune:
Alungă-ţi gândul ce coboară
În pesimism și-amărăciune.

Spuneai: “Nimic nu mă doboară”;
Adună-ţi gândurile bune,
Admiră tot ce te-mpresoară
Și vei vedea atunci minune:
Gândul voios nu mai coboară!


Valeria MANTA TĂICUȚU

*Carmen Georgeta Popescu: Amintiri din clepsidră, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2016

Carmen Georgeta Popescu este un nume relativ nou în peisajul nostru literar, dar debutul târziu pare să aducă, prin compensație, o rapidă recunoaștere a calității poemelor adunate, deja, în doar trei ani, în câteva volume: „Viața ca un joc” (2014), „Eșafodul culorilor” (2015), „Scările din labirint” (2015) și ”Amintiri din clepsidră” (2016). La aceste volume se adaugă prezența, cu grupaje substanțiale, în câteva antologii apărute în perioada 2014-2016, ceea ce îndreptățește concluzia că avem de-a face cu o scriitoare hotărâtă să recupereze tăcerea de câteva decenii și să-și câștige locul în Cetate.
„Amintiri din clepsidră” este un volum care adună poeme de-o sinceritate copleșitoare, în măsură să dea sens și autenticitate mesajului. Poeta comunică și se comunică, știe să construiască un univers situat la confluența dintre magie, filozofie și poezie și se dovedește, în primul rând, o redutabilă cititoare, cu lecturi esențiale,, de unde și, pe alocuri, impresia de livresc, nu supărătoare, ci exact în proporția cerută de tehnicile intertextuale moderne. Poemul care deschide și dă titlul volumului trimite la câteva mituri antice (al androginului, dar și al eternei curgeri) integrate în text cu o ușurință și îndemânare proprii cărturarului/ înțeleptului care înțelege poezia ca pe o modalitate de cunoaștere a lumii, dar știe și că există limite ale acestei cunoașteri: „Se consemnau abuzuri tot mai des/ fugeam să ne ascundem în alții,/ dădeam nedumeriți tot peste noi/ și peste-aceleași pete obosite,/ cu ochii-l întrebam pe înțelept/ de ce întregul pare jumătate,/ de ce din jumătăți rămâne scrum”. Trecem prin vieți succesive și totuși rareori ajungem să desprindem semnificația călătoriei pe care-o parcurgem ciclic, de la naștere spre moarte și înapoi: „Ne-a spus:/ nu sunteți destul de apoși/ nu curgeți cu valul pornit să iubească/ n-am înțeles ce ne lipsea și ne-am întors/ la vechea lacrimă, urâtă,/ călătorie uscată pe obraz”.
Meditativă, lirică, reflexivă, poezia doamnei Carmen Georgeta Popescu se construiește, tematic, pe obsesia timpului, pe fragmentarea lui greșită, pe falsificarea lui, pe nevoia ieșirii din timpul terestru și a integrării într-unul astral: „Păzitorul timpului m-a iubit nespus/ o mamă cu ziua de astăzi în pântec,/ îi auzeam palmele cum netezeau/ câte o lacrimă și o-ntindeau/ la mal, să-i facă respirație gură la gură,/ până la cântec” („Dincolo de nori”). „Dubiul, nesomnul, amăgirea” favorizează transformarea în „flacără de argint” a secundei, dar valorizarea ei poetică poate fi pusă în pericol de gândirea de tip sofist; de fapt, nu de rațiune/ luciditate are nevoie demersul poetic, nu de construcții corecte în aparență, dar supuse greșelii/ echivocului, ci de sentiment și răgaz de visare: „Îl voi ruga să-mi facă loc la fereastră,/ tăcuți să privim și necronometrat/ greu înțeleasa câmpie din amintiri,/ crestele de unde-aruncam bucuria/ și o primeam din cel mai lung ecou,/ dubiul, nesomnul, amăgirea,/ în final sofismul titlului de carte -/ rătăcitor și el pe drumul către cer” („Pandant”).
Timpul este înțeles ca dimensiune interioară a ființei: „Simt gustul verii în cuvinte/ venind de dincolo de somn,/ îmi crește timpul fără să mă doară/ că ploaia-și face umbră și culcuș/ în fiecare frunză adormită” („Imanență”) și a fost asimilat (a devenit o parte din noi) odată cu miturile („pe marginea clipei, mereu în perechi,/ dansează păsări măiastre” – „Extrasistole”), chiar dacă poeta construiește sintagme în care lutul („Am construit/ podețe peste clipele de lut” – „Cuvintele nu cer nimic”) și „zăbrelele timpului până la cer” devin expresii metaforice ale neputinței umane de a-l lua în stăpânire. De timp nu te poți ascunde („Pleoapele nu pot ucide clipa” – „A doua oară”), pentru că, necruțător, te însoțește, martor și călău, pe tot parcursul călătoriei tale de la umbră spre lumină și înapoi la umbră: „Posibilă-i doar trecerea prin umbră,/ posibilă e orice căutare,/ în schimb, tăișul timpului e necesar -/ abscisă desenată vertical” („Dinspre Adam”). Trecerea prin timp trebuie asumată ca moștenire, cu resemnare și fără tresăriri de orgoliu: „Să ne mutăm din noi în noi înșine, goi,/ cu brațele întinse așa cum n-am dansat/ nici măcar în ascunsele fantezii,/ din piele să ne facem pătură doar când orbim/ și nu mai auzim/ tic-tac-ul din lada de zestre” („Pictorul de la butonieră”).
Nici un poem din volum nu este construit pe o singură temă, aceasta de multe ori cu impact asupra limpezimii discursului liric. Cele mai reușite, desigur, sunt poemele de dragoste (ele sunt, de altfel, preponderente) situate într-un „prezent continuu”: „Timpul stă în cumpănă,/ nu știe nici el,/ dacă să mă zorească spre final/ ori să-mi încetinească focul din adâncuri.// O să mai umblu o vreme prin lume/ cu gânduri lăsate să crescă-n voie,/ o mie de visuri așteaptă un semn,/ o mie de uși își declină misterul,/ timpul meu stă pe muchie de cuțit,/ privește cu îngăduință cum însăilez/ nerăbdătoare și ziua de mâine„ („Prezent continuu”).


Silvia Ioana Sofineti

Prin „sertarele ființei”

Recunosc, nu mă mai dau în vânt după maxime și cugetări. Nu-ți sunt de folos oricând, nu te farmecă oricum, poate și din cauză că, după cum spun și învățăturile sfinte, pentru toate cele ale lumii este o vreme propice: iar pentru cuvintele înțelepte, pentru valorile morale pe care le promovează este potrivită tinerețea, perioada de formare, cu un cuvânt, vârsta întrebărilor. Cine n-are bătrâni, în această perioadă, să și-i cumpere, pentru că este dificil să afli, de unul singur, granița dintre bine și rău, dintre permis și interzis, dintre moral și imoral ș.a.m.d. În mod normal, educația ar trebui s-o facă familia, școala, biserica, dar, când aceste instituții, din diverse motive, par inficiente, iar „educația străzii” le suplinește, schilodind mințile și sufletele, chiar că sunt necesari mentorii, dispuși să împărtășească din experiența lor de-o viață. Desigur, tot ce-am spus până acum sunt truisme, cine nu știe că avem nevoie de înțelepți, de purtători de făclie, de luminători în întunericul minții, în debusolarea postmodernistă a umanității, intrată într-un ciclu de autodistrugere morală?
G. Gabriel Petru Băețan nu este bătrân, ci doar înțelept. Intuind care sunt nevoile generației sale, adună și revarsă spre ea, din „cotloanele ironiei”, aforisme și cugetări pe teme diverse, adunate într-o carte bună de ținut aproape cât mai mult timp, căci „Cărțile sunt valurile care poartă chintesența către malurile altor vieți”. Ordinea în care sunt așezate capitolele este impusă, probabil, de motive ascunse, dar poate fi ghicită ironia subtilă cu care autorul pleacă de la „frumusețe”, ca să ajungă la „alte ingrediente ale vieții”. Știm, din proprie experiență, din ceea ce vedem și auzim, că lumea noastră are un cult al propriului trup, că operațiile estetice, produsele de îngrijire a corpului, loțiunile, cremele, fardurile, vopselele etc. se vând mai ceva decât pâinea caldă, că rabzi de foame nu pentru că ești sărac, ci pentru că vrei să ai o siluetă de invidiat, într-un cuvânt, cum spune înțeleptul arădean, „Pun unii atât de mare accent pe felul în care arată de parcă i-ar împăia cineva după moarte”. Din păcate, „se poate cosmetiza un chip, însă niciodată un caracter”, așa că autorul trece la alt capitol, „Despre bogăție și bani”. Fascinația averii (nu obținută prin muncă, deoarece „Munca nu este profitabilă. Nu poți strânge nici măcar kilograme în plus”) vine de departe, din vremuri biblice, de când Iov a pătimit pentru noi toți și ne-a dat o lecție pe care nimeni nu mai este dispus s-o repete, câtă vreme „Banul poate metamorfoza chiar și un preot într-un broker pentru diavol”.
Nu o dată am fost obligați să constatăm că necazurile prin care trec națiunile, moartea bunului simț, catastrofele, crizele politice, sărăcia și alte nenorociri se năpustesc asupra noastră pentru că nu mai știm să ne împotrivim celor proști, dar mulți în funcții de conducere: „În mâinile prostului, responsabilitatea devine un instrument de distrugere în masă” – și așa este, dacă ne luăm numai după ceea ce se întâmplă în parlamentele de pe tot cuprinsul planetei. La noi, „Intelectualul român nu a ajuns atât de disperat, încât să devină politician”, iar „Constituția garantează numai dreptul la vot. Nu și dreptul la niște candidați mai de Doamne ajută!”. Așa că, lămuriți, trecem, odată cu autorul, la „Obiceiuri mioritice”. Primul obicei – băutul fără măsură, temeinic și cu orgoliu de nezdruncinat: „Decât simplu muncitor la fabrica altora, mai bine director de marketing la propriul cazan de țuică!”; al doilea, nepotismul: „cumetriile înaintea tuturor îndatoririlor ierarhice”; al treilea – lipsa de respect pentru cultură: „În ritmul acesta de proliferare a inculturii, strănepoții noștri vor crede că Damian Jder a fost un DJ”. Mai sunt și alte obiceiuri, tot mioritice, pe care cititorul și le poate reaminti cu tristețe, căci adevăr grăiește aforistul: „Noi nici nu înaintăm, nici nu regresăm. Noi șovăim!”. Și, dacă așa facem la capitolul politică și patriotism, să vedem cum tratăm femeia – mamă, fecioară, gospodină, mister nedezlegat, „farmacie de vise”, dar, mai ales, ținând cont de capitolul anterior, trebuie să recunoaștem adevărul gol-goluț: „O femeie, oricât de frumoasă, lângă un bărbat care nu știe să o facă fericită este ca o operă de artă interpretată de un măcelar”. „Iubirea nu este doar oarbă, ci și paranoică”, mai bine renunțăm la ea și ne încredințăm lui Dumnezeu, chit că nici aici lucrurile nu stau mai bine: „Doamne, dacă am câștiga la Loto am fi atât de credincioși!”. Nici poezia nu mai vindecă sufletele – „Toate poeziile care nu curg în cascadă sunt apă chioară în gura unui bețiv”, într-o lume învinsă de „invidie, lene, bârfă, superficialitate”, în „sertarele ființei” mai găsind și singurătate, și suferință, dar și „lifturi către absolut”.
G. Gabriel Petru Băețan este un autor lucid, cu o perspectivă filosofică asupra lumii contemporane, care, cu siguranță, va aborda, în viitor, și specii literare în care să-și valorifice potențialul creator; l-aș vedea în ipostaza de romancier satiric, căci, parafrazând un poet astăzi uitat, e prea bun pentru tăioase ironii veacul în care trăim…

*G. Gabriel Petru Băețan: Cotloanele ironiei, Ed. Mirador, Arad, 2016


Lucian MĂNĂILESCU

Turnurile de fildeş ale cetăţii

Catalogat de critica literară drept „poet citadin”, Nicolae Pogonaru îşi poate revendica însă o descendenţă neobişnuită: în umbra lui se zbănţuie un copil obraznic, pus pe şotii, care dă cu tifla lumii. Este ipostaza în care ni-l prezintă una dintre cărţile sale anterioare – „Memoria paşilor” (2009), cu uliţa amintirilor rurale: „cu canapele la porţi/ pe care bătrânii aşteptau americanii (…)/ uliţa pe care treceau morţii la cimitir/ şi pe care veneau mirii de la cununie”. În memoria nevindecată de copilărie a poetului „mirosea a galop de cai slobozi”, iar cerul „necheza de atâta lumină”. E o lume a „cotidianului periferic”, dată în scrânciobul vieţii la Paşti, când Iisus se dovedea a fi: „un om cumsecade/ aşa cum scrie prin cărţi/ se oprea din drum/ stătea de vorbă/ cu oamenii pe la porţi/ le punea câte/ o întrebare/ apoi pleca/ să se pregătească/ patruzeci de zile/ pentru Înălţare”.
Sunt, în acele pagini, ca la un alt citadin al „arheologiei blândeţii” – Petre Stoica – ruinele unui rai împodobit cu fotografii de epocă (morarul, al cărui chip s-a scufundat în lacul morii, dogarul „rămas într-o doagă” după colectivizare, frizerul, în a cărui „oglindă mare de pe perete” oamenii îşi lăsau figurile, dar şi descinderile anuale în bâlciul oraşului din apropiere, de la care nimeni nu vrea să lipsească. („căruţe trase de boi sau de cai/ pline de copii şi oameni mari/ şarete cu leagăn cu arcuri/ plină de lume înstărită/ luau drumul oborului/ spre târgul Drăgăicii”.)
Totuşi, criticii au dreptatea lor, fapt demonstrat şi de actualul volum intitulat „Gravuri de ocazie”, în care Nicolae Pogonaru investighează, de sus, din turnul de fildeş al azilantului liric, municipiul de curbură, care are cea mai scumpă apă de ploaie din România: „te uiţi lung în oglindă/ şi vezi pe cineva care din ce în ce/ seamănă tot mai puţin cu tine (…) treci în camera de zi/ în paranteză în living/ deschizi fereastra te uiţi/ să vezi cum mai e vremea/ pe vremurile astea tulburi/ în drum spre bucătărie/ ai vrea să te întâlneşti / cu un prieten vechi să bei o cafea/ dar dai tot peste colega ta de dormitor/ ea deja aeriseşte după ce a fumat în exces/ dăunând grav sănătăţii celor din jur” (monoton).
La nivel semantic, limbajul rămâne, aparent, cel din volumele anterioare: cu enumerări, ironii, capcane sau sugestii jucăuşe, disimulate în vorbe ce descântă şi (în)cântă ferestrele cu ochi şi pereţii cu urechi. Totuşi, s-a produs o rafinare subtilă: ironia a căpătat profunzimea şi savoarea gustului amar, sfidând infernul „de zgomote diurne” al străzii, pe care personajul liric se duce „la servici/ ca la propriul priveghi”.
Iar poetul – neavând dreptul la „viaţă personală”, e obligat să privească în jur, transplantându-şi sub aripa stângă inima ruginită şi gâlgâitoare a oraşului: „îţi faci un duş cu apă maronie/ (iar ai nimerit ziua în care / se lucrează la conducte)/ îţi treci prosopul peste cap/ îl presezi bine ca şi când/ ai vrea să-ţi ştergi memoria / (…) porneşti televizorul şi dai/ peste aceiaşi părerologi inepţi/ peste aceiaşi politruci năimiţi/ să plângă de mila baronilor şi mogulilor/ aflaţi în puşcărie şi deveniţi celebri doar pentru că au furat de la stat/ schimbi canalul pe Animal Planet/ şi ce coincidenţă vezi şacali hiene/ rechini şi alte animale de pradă (între veghe și vis).
Supravieţuirea, în libertatea din cutiile de bloc, nu este, nici ea, mai mult decât o resemnare agitată: „treptat treptat din ochii tăi coboară noaptea/ până să aţipeşti formezi un număr de telefon/ la fiul de peste mări şi ţări/ de la capătul lumii se aude în aparat/ ca la un pick-up defect/ « Il n’y a pas d’abonné au numéro / que vous avez demandé…/ il n’y a pas d’abonné …/ pas d’abonné pas d’abonné…” (acasă).
Sau o mică şi inutilă evadare, într-o puşcărie ceva mai confortabilă: „poate ar trebui să te gândeşti/ că oraşul în care locuieşti/ este un fel de penitenciar cu străzi/ cu magazine instituţii publice/ parcuri locuri de agrement/ care la rândul lor sunt nişte puşcării mai mici/ în care oamenii se mişcă relativ liber/ (…) /şi gândeşte-te că acasă/ eşti în arestul tău preferat/ de unde poţi fugi unde vrei şi când vrei/ prin ecranul televizorului/ care oricum îţi influenţează deciziile cotidiene/ în rest ce-ţi mai trebuie (mica evadare).
Zilele „copy-paste” ale poetului sunt, cu alte cuvinte, echivalentul unei izgoniri din cetate: una blândă, deocamdată, în care televizunile oculte ne transmit viaţa în direct: „şi iar televizor din nou antene/ părerologi aflaţi între dileme/ cătuşe zornăind acut în plasmă/ şi arestaţi bolnavi subit de astmă”.
Asta în timp ce libertatea devine o deşănţare pentru păpuşile de cârpă ale celebrităţii şi „robomanii” sunt trăiţi în grabă de lucruri şi sentimente de plastic: „e liber în republică să faci tot ce vrei/ liber să înjuri liber să furi / liber să înşeli liber să delapidezi/ e liber să stai în arest la domiciliu/ cu copiii şi nevasta lângă tine/ eventual cu amanta/ liber să iei sau să dai şpagă/ e liber să-ţi torni prietenii/ sau foştii parteneri de afaceri/ e liber la internet liber la sex/ liber la bolile lumeşti/ e liber la consumul de etnobotanice/ liber la piţipoancele de doi lei/ mediatizate de televiziunile comerciale/ e liber la speranţa de viaţă/ ce-a mai scăzută din Europa/ e liber la alcool în exces pe cap de locuitor/ liber să stai la cozile de la ghişee/ liber la impozite taxe/ şi la asigurări benevol obligatorii/ pe care le duci toată viaţa în spate/ precum Isus crucea spre o Golgotă/ a dezamăgirii şi neîncrederii/ e liber ca nonvalorile să treacă drept valori/ liber să mergi la şcoli în care nu înveţi nimic/ e liber să munceşti la negru/ (…) e liber să votezi după cum ţi se dictează/ sau după cum îţi spune popa la biserică/ e liber să fii manipulat/ de politicieni semidocţi şi de televiziuni / cumpărate politic/ e liber să faci parte dintr-un popor de clone obediente/ fabricate în laboratoarele puterii/ e liber să ai legi drepte aplicate strâmb/ e liber la licitaţii cu dedicaţie/ e liber la nepotisme şi impostură/ e liber la minciună şi laşitate/ eşti liber ca o pasare-n zbor…” (libertate).
Desigur, vorbind despre izgonirea poeţilor din cetate, după ce mulţi potentaţi ai momentului l-au aprofundat pe Platon în facultăţile lor făcute la (mare) distanţă sau cu ocazia doctoratelor cumpărate de la supermarketurile bunăvoinţei, ea a fost şi este posibilă. Imposibilă, totuşi, este izgonirea poeţilor (în sensul mai larg al cuvântului) din istorie. Iar aceste cuvinte sunt o pedeapsă în contumacie, irevocabilă: „baronii locali de partid/ iar au chefuit până târziu după întrunirea/ în care şi-au aranjat pe posturi/ diferite rude şi cotizanţi în campaniile electorale/ şi mă gândesc câţi bani face chelnerul ăsta/ care a luat imobilul în locaţie de gestiune/ după revoluţia simulată la televizor” (e dimineaţă); sau: „apoi ieşi din cuşca de beton ca dintr-o cămaşă de forţă/ şi intri în labirintul oraşului/ pe strada Cuza Vodă reabilitată în stil kitsch/ de către firmele clientelare de partid/ cele trei fântâni arteziene cu apă stătută/ sunt oprite să nu consume curentul/ că noaptea oricum nu le vede nimeni” (iulie noaptea).
Buzoienii ştiu de ce! Iar cititorii de pe alte meleaguri au – nu-i aşa ? – Buzăul lor de uz personal!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share