Spații culturale nr. 51 (11)

Cornel GALBEN

Provocatorul de iubire

Pentru Alexandru Dumitru, „Linia vieții urmează un destin / predestinat cu semne de-ntrebare/ secrete“, dar acest aspect nu pare deloc un impediment, întrucât, spre deosebire de alți confrați, el poate „amaneta întrebările/ și toate divagațiile absolute” și chiar dacă în mintea sa „încă mai joacă/ nonsensul unor enigme/ pentru viață pe moarte“, existența în sine nu-i decât „o binecuvântare/ ce mângâie încheieturile/ dintre spirit și materie”.
Trezit pe nepusă masă la „capătul lumii/ de metresele aduse la sedat bărbăția”, poetul își admiră tacticos „forma nedumeririlor sale/ le pipăie concretețea, duritatea” și, decretând că nu mai este „ucenicul metafizic/ și nici arlechin demodat”, caută nu doar răspunsul la toate întrebările din ultima vreme, ci și „ieșirea pentru Eden”.
Înainte însă de a purcede spre labirint pentru a-și ispăși „toate păcatele”, „călător(ul) influent” care este încearcă „O imaginație bruscă de la cauză la efect/ ceva misterios în oglindă” (Să nu priveşti nesatisfăcut/ să nu te confunzi nemulţumit,/ sub travaliul surâsului/ poţi închide-deschide pleoapele/ fără inspiraţie fără sublim.// Vederea va suporta ceea ce focalizează luminile/ alte aduceri aminte, alte dorinţe/ mai vii, proprii sufletului/ ieşit din singurătate.// De aceea vei lăsa cu înţelepciune/ să-ţi picure gândurile/ pe luciul duhului ceresc/ spre cunoaştere şi măreţie divină.), însă, deși preferă orientarea și nu este amăgit nici de „ascunzișul cuibului din mărăcini/ și nici de gâzele adormite sub frunze”, se vede dintr-odată „buimăcit de amănunte/ în iureșul pauper al secundelor/ un obsedat de gânduri/ și faceri sinonime dorințelor/ unde mișcarea vindecă oftatul/ azi, mâine, mereu”.
Și cum gândurile au „un adevăr, neapărat/ de propus întrebărilor”, iar „dilema e ascunsă/ în gesturi și ține de vasta ei repetare“, „provocator(ul) de iubire”, cum se consideră, intră în jocul „unor concepte” între sine și „neprevăzutul/ din subconștient”, din care înțelege doar „ceea ce înnoadă-deznoadă/ mintea celui ce vrea/ să știe ori să nu știe”.
Mereu „deschis la previziuni”, e cu un ochi la Dumnezeu și cu altul la „rozariul” femeilor, constată că, „Iscusiți la plăceri,/ de multe ori renunțăm/ la ceea ce invocă spiritul/ și legile naturii”, că plăcerea „seamănă fiorii”, că poți „îmbrățișa ceea ce existența/ măsoară uneori sufletește”, dar și că, „până la urmă,/ alcătuirile abstracte/ demonizează o singură exprimare”.
Păstrând la „butonieră/ o aură binecuvântată”, se vrea la masa „învingătorului niciodată învins” și chiar dacă își aduce aminte de labirint (Cameleonic, sfidător/ gândul îmi retuşează emoţiile,/ mişcările în labirint,// voi reuşi oare limanul?// Speranţa încuie şi descuie/ întrebările,/ mă trezesc proprietarul/ bunelor resentimente.), e în continuare „părtaș la anonimat/ risipind gesturi, tandrețe,/ multă ardoare din angrenajul intim/ revărsat uneori fără pudoare/ în văzul chipurilor mistice/ peste povețe încă nespuse“.
Convins că nimeni nu cunoaște „pasul fatal/ dacă e să se-ntâmple”, că „preschimbarea-i plăcere până la/ imposibilitatea ciudatei reîntineriri”, că „prematur domină numai simplitatea/ spre etern, rafinament și precizie” și că „povețele duc mai departe/ ceea ce numai destinul nuanțează”, preferă să se adapteze „lovirilor invizibile/ mânuiți într-o horă a continuității” și să lase să-i înflorească în suflet „aceleași energii și dorințe” aducătoare de păcat.
Chiar dacă știe că Dumnezeu e „nevăzut/ dar totdeauna aievea”, supus la „îndoieli și tensiuni/ fără noime” admonestează Eternitatea și, la braț cu „absolutul ce-ademenește/ aura unui om invaziv”, își continuă aventura, amăgindu-se că „Viața există se înșurubează/ pe dinăuntrul timpului” și că „nisipul clepsidrei/ începe siesta unei amfore”.
Având însă în vedere că „Memoria se unește odată cu cerul/ și nimic nu se uită/ nimic nu se pierde”, atunci când dă de greu revine la sentimente mai bune, înălțând rugi ce speră să fie primite: Durerea se alină/ în pioşenie cu rugăciuni.// Cele rele sunt strivite/ sub talpa luminii – care deocamdată/ nu calcă mai apăsat/ decât Apollo, înfricat-neînfricat/ de propria-i umbră.// Vindecarea decurge – balsam din lacrimi/ prelungit pe obrajii sfinţilor.// Închinate ţie îţi sunt, Doamne,/ faptele noastre, chipul şi asemănarea.
Implorându-ne să nu-l lăsăm „neînsoțit/ prin focul acestor trăiri/ de sălbatică reînnoire”, încearcă să ne convingă că „Harul își varsă ardoarea/ mai vindecător decât balsamul/ de vraci neatins” și ne oferă în dar un portret edificator pentru cel ce se dorește „înecat de metafore”: Poetul mângâie cele lumeşti/ ca pe sfintele moaşte, le adoră/ în miezul şi sfinţenia lor./ Lucrurile, fiinţele din jurul său/ nu-l iubesc, nu vor să-l întineze./ Dedicaţiile câte sunt rămân/ un apanaj sufletesc până la preaplinul/ strecurat printre rânduri scrise-nescrise.// El, uitâdu-se la cer, se umple/ cu vidul unor spaţii celebre/ şi ţine minte toate mişcările stelelor/ pozate pe pământ.// Poetul developează amintirile uitate, aşează întâmplările/ în ordinea impusă de fenomenele naturii/ ce se disting şi-i cuprind sentimentele.// Universul, constelaţiile îi ţes/ lumina culorilor nepământene./ Poetul admiră icoanele divine/ iubeşte numai singurătatea interioară-exterioară/ şi nu-i înţelege pe cei ce se uită/ cu milă la el./ Adună sunetele-n extaz/ şi toate cele necesare pentru meditaţie, rugăciune./ Poetul se-ncumetă la frumuseţe/ şi la o viaţă ingenuă.
Să-l credem pe cuvânt, chiar dacă și acest Labirint pentru Eden (Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2016) nu ne edifică pe deplin dacă e doar o „ieșire din intimitate” sau o „sublimă revenire la existența reală”.


Diana Dobrița BÎLEA

A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.
Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).
Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „… e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puţinele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).
Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui. Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „… ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (…)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).
Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).
Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).
Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?


Dumitru DĂNĂILĂ

REVIGORAREA RĂDĂCINILOR NEAMULUI

În volumul său de omagii şi memorii, intitulat „Ecouri străbune”, Maria Filipoiu afirmă, încă din catrenul folosit drept motto: „Îmi caut rădăcinile pierdute în neam,/ să le revigorez cu al prospeţimii ram.”
Cuvântul înainte al autoarei, intitulat „Pledoarie”, este un înflăcărat îndemn pentru cititor: „Cinsteşte-ţi străbunii, ca demni să fie urmaşii tăi de neamul care i-a zămislit în credinţă strămoşească şi, la rându-le, să te cinstească.”
Apărută la Editura „Singur”, cartea de versuri, cu tematică dedicată spiritualităţii naţionale, urmează altora de aceeaşi inspiraţie: „Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti”, „Expresii populare şi trăiri proverbiale”, „Cinstire înaintaşilor”.
Prestigioasa apariţie editorială se deschide cu un acrostih intitulat „Drumul străbunilor”, pe care îl aflăm „în rădăcini de neam/ rămase pentru tinere vlăstare.”
Ne sunt prezentate apoi, în primul capitol, importante personalităţi istorice, literare şi culturale. Şirul lor se deschide cu Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, înfăţişat în versuri care elogiază contribuţia lui covârşitoare la înflorirea literaturii şi prevăd pentru anii ce vin: „Nemuritor vei fi prin timpul ce trece,/ pe cei te iubesc să-i luminezi de sus.”
Urmează Nichita Stănescu, faţă de care se revarsă înălţătoare sentimente de admiraţie, precum cele din versurile: „Spirit viu din cărţi răzbate/ Cu „Ordinea cuvintelor”,/ Să ducă-n eternitate/ rodnicia poeţilor.”
Regretatului Adrian Păunescu îi sunt dedicate două poezii care proslăvesc mesajul său patriotic înflăcărat, aşa cum se desprinde din versurile:„Dar zestrea sufletească nu dispare,/ că arde ne-ncetat în poezie!/ Să amintească lumii trecătoare/ de cel ce i-a aprins prima făclie.”
Acelaşi spirit patetic al dragostei de ţară întâlnim şi în versurile pe care Maria Filipoiu i le dedică lui Grigore Vieru, pe care îl socoteşte „Reper al dragostei de ţară/ e-n ideal de destin frânt./ Dar scrierile n-o să moară/ cu trup înghiţit de pământ.”
Urmează versuri care le omagiază pe Nina Cassian şi pe Marioara Murărescu, precum şi pe patriarhul Teoctist.
Nu se putea, fireşte, să nu îi fie rezervat în carte un loc distinct lui Ştefan cel Mare, domnul cel atât de îndrăgit care, „Ca voievod din ţărm moldovenesc,/ credinţa şi-a păstrat nestrămutată,/ cum moştenit-a în graiul strămoşesc,/ Prin timp domnind călăuzit de soartă. „Figura luminoasă a temerarului voievod iubitor de neam şi ţară reiese şi din versurile: „Iar duhul său veghează la hotare,/ ca-n tronul de cetate din Suceava./ Că aprig fost-a Ştefan-Vodă-Mare, stârpind duşmanii şi pedepsind gâlceava.”
Un capitol este dedicat omagierii mamei, un altul omagierii unirii, iar cel din urmă, contemporanilor noştri.
Gândurile despre actualitatea zilelor de azi se deschid cu memoria eroilor revoluţiei din decembrie 1989, despre care se spune: „Eroii plecaţi din cetate/ Comemorăm ca pe sfinţi/ şi rugăm ca să ne ierte/ nesocotinţa din minţi.”
După câteva pamflete care înfierează relele din societatea de astăzi, autoarea încheie rotund, aducând din nou în atenţie, spre final, drumul străbunilor, aşa cum a început. Un moment de reculegere în memoria lor se petrece la locul de veşnică odihnă: „În cimitirul din sat, popas face fiecare,/ la mormânt să le aprindă câte o lumânare. / Acolo poposesc şi eu, la rădăcini de suflet,/ cu lacrimi să-mi sting dorul ce mă însoţeşte-n umblet.”
Stârneşte mult interes stăruinţa poetei Maria Filipoiu de a contribui, prin versuri însufleţitoare, emoţionante, la „Revigorarea rădăcinilor neamului”. O felicit călduros şi o aştept cu noi scrieri pe tema spiritualităţii naţionale, atât de vastă şi atât de importantă pentru evoluţia noastră pe baza valorificării darurilor de preţ lăsate de înaintaşi.

*Maria Filipoiu, „ECOURI STRĂBUNE”– Editura Singur, 2015


Gheorghe NEAGU

Dumitru Brăneanu – de la mărturisire la sobrietate

Nu am fost surprins atunci când academicianul Mihai Cimpoi l-a definit pe Dumitru Brăneanu în volumul „Destrămarea lumii”, apărut în 2016, la editura Ateneul Scriitorilor, „poet mărturisitor”. Poezia lui este o mărturisire, dar care se aşterne cu sobrietate izvorâtă şi dintr-o sobrietate, lesne de sesizat în rostirile autorului.
Adevărurile discursurilor sale sunt implacabile. „Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent./ Atâta întuneric scot şoaptele pe prund / Prea mult de noaptea firii mă pătrund,/ Sunt neliniştea ce urcă prin prezent”. Cu un asemenea discurs poetic de pe coperta a patra, eşti prevenit în mare parte despre temele ce-i preocupă fiinţa acestui poet. De pildă, „În nostalgie” – „Am nostalgia că m-am născut târziu / La început de eră şi ruine”, nu este altceva decât o mărturisire de credinţă la vremuri de mare tulburare. De fapt, în cele peste o sută cincisprezece pagini ale volumului, găsim la poet şi un spirit ludic discret, cum ar fi când se referă la originea omenirii „În timp ce plictisit Adam alerga prin Rai/ (să-şi menţină condiţia fizică) de-o coadă de drac/ s-a împiedicat căzând (pe -) o coastă şi-a fisurat (- o) atunci Domnul / îngrijorat din coastă a modelat femeie / să-i fie bărbatului sprijin şi scânteie” – în loc de prefaţă pg.7.
Şi, numai peste câteva pagini, autorul conchide: „Oameni suntem! Simţurile’s mocnite / De-o boală grea: de patimi şi ispite!” – Oameni suntem! pg.20.
Folosirea limbajului, la Dumitru Brăneanu, ne devoalează că avem un autor cu un exerciţiu temeinic, iar utilizarea cuvintelor ne face să-l privim adeseori cu o simpatie nedisimulată atunci când rostirile ne surprind străluminând cerul cultural al unui cititor dedulcit la exerciţii fecunde de amplă respiraţie literară, „Doamne, încărunţit-am în suferinţă/ Cu banalitatea lucrului cel bun, / Eu de mine însumi ce mai pot să spun! / Te drămuim prin vreme în credinţă;” – Te drămuim prin vreme, pg.64.
Şi, de parcă apropierea autorului de Tatăl Ceresc nu este conturată îndeajuns, mai găsim „Doamne, nu sunt vrednic şi nici în stare/ Să intri în a sufletului casă / …Credinţa ţi-o dăm şubredă şi rece / De atâtea milenii spălate cu sânge, „Între noi e crivăţ, pg.. 81.
Iată de ce susţin în continuare că Dumitru Brăneanu este sobru, evitând să fie un melodramatic, prin rostiri definitorii „Dumnezeu îşi are-n noi făptura/ În gingăşia propriei zidiri” – Pe scena vieţii, pg. 65.
Dacă ar fi să enumerăm doar titlurile din volum, am putea să ne dăm seama că poetul ţine cu tot dinadinsul să ne îndrume paşii spre o modalitate sobră de abordare a existenţei umane de la origini şi până la sfârşitul vieţii.
De altfel, şi celelalte volume ale poetului Dumitru Brăneanu:
-Suntem fiii acestui timp,
-Vara târzie,
-Însemnări de pe acoperişul vieţii,
-A obosit lumina,
-Pe muchie de poem,
-Pelerin la templul cuvântului,
-Metamorfoze,
-La ceas nou de întemeiere,
-Gânduri din inima apei etc. sunt tot atât de multe pietre de hotar în abordarea responsabilă a tainelor vieţii, care se pare că pentru el sunt din ce în ce mai apropiate.
Iată de ce recomand cu căldură acest volum, mai ales atunci când avem nevoie să ne îndrumăm paşii căutărilor noastre.
Poetul căutărilor existenţiale, poetul abordărilor profunde, mărturisitorul, cum a fost deja definit, este cu adevărat un slujitor al cuvântului aşternut la picioarele cititorului chiar atunci când este nevoie.
Nu vreau să părăsesc demersul meu întru devoalarea sensurilor mesajelor poetice brănene, dar mi-e teamă că s-ar putea vătăma eposul auctorial şi mă opresc, pentru a vă lăsa în liniştea unei lecturi necesare.


Elisabeta BOȚAN

Ecouri

Îți ascult tăcerile
– din nopțile tale de insomnii –
se rostogolesc prin căderea stelelor
cu teamă ca să nu le atingă lumina.
În timp ce tu îți faci turnuri și ziduri
din lumi care nu există.
Și invoci ploile ca să îți redea curcubeul
zilelor care nu au fost însemnate în calendar.

Îți ascult tăcerile
– din zilele acelea care nu au avut nici un cer –
se plâng că le lipsesc cuvintele
care ar fi putut să-mi țeasă poemul.
În timp ce tu culegi fulgi de păpădie
ca să le furi iluzia și zborul
și îi pironești pe o dorință neîmplinită.
Apoi invoci uitarea
zilelor care ar fi putut să fie.

Îți ascult tăcerile
– de-a lungul unei clipe –
și e atâta chin în ele
că timpul a renunțat să o mai măsoare
de teamă ca nu cumva să le frângă.
Îți ascult tăcerile încăpățânate
cum se rostologesc pe făgașul lacrimilor.


(Re)întoarcere

Asemeni adâncului mării,
mă hrănesc cu propriile mele frământări.
Căderile, morțile, abisurile, toate adunate,
în filigranele care îmi răscumpără frumusețea spiralei.
Scara ce îmi poartă pașii răniți și desculți
spre catedrala copilăriei mele.
Mă așez obosită pe pragul aducerilor aminte,
– și-n (re)descoperirea relicvelor de colb acoperite
alunec însetată în izvorul binecuvântat al inocenței -,
unde cântul se înalță cu aripi rugă.


Stan BREBENEL

Marin Moscu şi frumuseţea sentimentelor

Este binecunoscut faptul că de vreo douăzeci de ani nu se mai citeşte aproape deloc în România. Nici măcar liceenii sau studenţii nu o mai fac aşa ca altădată. Şi nici nu cred că ar avea vreun motiv să o facă. Facebook-ul le-a diminuat extrem de mult apetitul de a citi, chiar şi acele lucrări literare ale celor care au ceva interesant şi instructiv de spus. Vedem astăzi, nu fără surprindere, cum pasagerii metroului, autobuzelor, trenurilor şi altor mijloace de transport navighează la greu pe reţelele de socializare. Nu este un lucru tocmai rău. Dar atunci când îl vezi pe şoferul unui mijloc de transport în care tocmai te-ai urcat că este, în timpul mersului, pe o asemenea reţea, nu eşti cea mai confortabilă fiinţă din Univers. În pofida acestor lucruri, există şi idealişti care cred că, din punct de vedere estetic, au ceva de spus inteligent generaţiilor actuale şi viitoare, cu toate că şi ei utilizează aceste mijloace moderne. Unul dintre cei care cred cu tărie în frumuseţea poeziei, în destinul demiurgic al omului, în simbioza perfectă dintre om şi natură, în frumuseţea sentimentelor este Marin Moscu. În momentul în care m-a căutat să îmi propună să scriu prefaţa următorului său volum, nu am ezitat nici o clipă, mai ales că şi titlul îmi părea incitant. I-am spus că nu vreau să mă grăbească, deoarece urmau sărbătorile de iarnă. Metafora din titlul volumului, „Galaxia lebedelor negre”, te duce, aproape instantaneu, cu gândul către foarte multe pre-texte. Ştiindu-l ca pe un om puternic, dar foarte sensibil din punct de vedere emoţional, mi-am zis că Marin Moscu este bântuit de coliviile inerente vârstei, de stoluri şi că lebedele negre nu sunt decât un pretext de a-şi analiza existenţa pământeană, trecând-o prin filtrul omului cu foarte mare experienţă. Acest gând al meu nu a fost pe deplin armonizat cu emoţiile poetului. În lunga sa carieră literară începută în anul 1995, când a debutat editorial cu volumul „Călăreţul cu spatele gol”, Marin Moscu părea un scriitor dedicat literaturii pentru copii. De atunci a publicat 16 volume de poezie şi proză scurtă, dar s-a şi regăsit în 7 antologii, primul în anul 1967.
Volumul acesta este unul atipic pentru scriitorul Marin Moscu, după ce în anii anteriori a publicat mai multe cărţi de versuri pentru copii şi bunici. Este un volum al maturităţii la care ajunge după multă muncă, multă pasiune şi multă dragoste. Este un volum care îl reprezintă, care îl arată aşa cum a fost şi cum este din totdeauna. Declaraţia de dragoste către iubirea vieţii sale, poezia (să fiu iertat de afirmaţie!), este mai mult decât definitorie: „Sunt bătrân, trecut prin viaţă,/ Am purtat luna în coarne,/ Vă las veşnic moştenire/ Poezia în icoane!” (Poezia în icoane). Poetul nu se opreşte numai la această temă esenţială din registrul marilor creatori. El le abordează cu multă uşurinţă pe toate. Aşa cum era firesc pentru oamenii trecuţi de a doua tinereţe, Marin Moscu are nostalgii. Cred că nu spun banalităţi atunci când afirm că poetul tânjeşte după cei mai frumoşi ani, când tinereţea, iubita şi iubirea făceau un corp unitar. Ceea ce ar fi de lăudat este faptul că are amintiri, căci fără ele nu am exista. Este foarte conştient de faptul, aşa cum suntem toţi cei de o vârstă cu el, că îmbătrânirea este o stare ireversibilă şi că, nu numai că se împacă greu cu această idee, dar face tot posibilul ca acest lucru să treacă neobservat, folosind diferite subterfugii, cum ar fi tinereţea inimii: „Frumoasă eşti în dulce grai/ Şi muză-mi eşti în poezie/ În tine cresc ramuri de nai,/ În mine semnul veşniciei.” (Eu te iubesc, te voi iubi). Din icoanele nostalgiei nu puteau lipsi ciclurile referitoare la cea care i-a dat viaţă şi la casa părintească. Este un dor neostoit pentru fiecare om care are sentimente şi sensibilitate, unic în modul de percepţie: „Blând surâs cu plete albe,/ Cu riduri nenumărate,/ Tu mi-ai dăruit viaţă,/ Mi-ai pus inima în carte:” (Dorul de mamă) sau în poemul „Ceasul ticăie albind”: „În căsuţa-mbătrânită/ Ceasul este obosit,/ Ticăie din oră-n oră/ Cu glas moale, răguşit./ … / Îmi adun pumnii în barbă,/ Lacrimile mă cuprind,/ În căsuţa-mbătrânită/ Ceasul ticăie albind!”
În acest consistent volum mai întâlnim versuri pline de iubire faţă de alte pasiuni ale sale, cum ar fi stupăritul şi dragostea pentru natură văzută prin ochiul ager al vânătorului, ca în poemele „Infinitul începe cu punctul de plecare?” sau „Iubita mea, crudă pădure” din care citez: „În tine note muzicale/ Se nasc în tril de ciocârlii,/ Prin tine şerpuiesc spre vale” Izvoare dulci cu ape vii”. Nu puteau să lipsească, ca volumul să fie rotund, poemele cu pronunţat caracter social. Şi nu sunt puţine. Dacă nu ar fi revolta poetul nu ar fi om al cetăţii, asumându-şi şi în acest mod riscurile de rigoare : „Aur, glie şi păduri,/ Inima pusă-n scripturi,/ Tot ce mişcă şi gândeşte/ Azi se fură româneşte.” (Pas cu pas).
Adept declarat al poeziei cu rimă, poetul nu se fereşte să scrie poeme în vers alb. Şi chiar le reuşeşte. Poate că ar trebui să persevereze, deoarece i-ar conferi un spaţiu mai larg de manifestare. Însă, indiferent în ce mod îşi scrie poezia, Marin Moscu oferă cititorilor momente unice. „Galaxia lebedelor negre” nu este numai o metaforă pentru persoanele trecute şi de a doua tinereţe, ci şi un mesaj pentru generaţiile tinere: gustaţi subtilităţile limbii române şi veţi fi mai fericiţi cu o clipă.

Marin MoscuGaleria lebedelor negre, Ed. Art Creativ, Bucureşti, 2017

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share