Spații culturale nr. 51 (10)

Constantin MIREANU

Tabloul ca oglindă

Ne îndepărtăm adesea de noi spre a ne regăsi vag pentru câte o sutime de secundă, pierzându-ne mai apoi, în aparență, definitiv. O goană nebună în căutarea permanentă a unui echilibru precar. Uneori ne recunoaștem într-o melodie, într-un vers, în semeni, în idei, într-un curent, într-un tablou – ca-ntr-o oglindă.
Tabloul ca oglindă, de Octavian Mihalcea, invită, dragă cititorule, să te descoperi încet – lăsându-te mai degrabă pradă visării – în picturile unor artiști celebri, care au expus, în ultimii ani, la Cercul Militar Național. Te invită la o călătorie virtuală prin artă și prin propriul suflet, dar nu te lasă singur. Autorul are grijă să fie un ghid bun, visător, poetic. Prin Tabloul ca oglindă vezi galerii, urmărești evenimente, admiri creații, descoperi suflete de pictori și de modele, dar la final rămâi cu impresia puternică de a descoperi chiar o parte din cel care a zămislit lucrarea, care se vede în tablouri-oglinzi, oferindu-ne perspectiva propriilor emoții, pe de o parte, bine strunite, de altfel, de criticul profesionist care încadrează în curente, în genuri, în stiluri, fără a pierde vreo clipă din vedere perspectiva artistului expozant.
Îl descoperi, așadar, printre mulți alții, pe Sorin Adam, ale cărui pânze urmează ritmul unei mari inimi care nu poate rezona decât cu cel mai înalt nivel al emoției, pentru ca, mergând mai departe, să afli că în pictura Aureliei Chiru apele sunt păstrătoarele pașilor trecuți, admirați acum de pe un mal protector. Depășești fascinațiile armonioase ale pictorului Augustin Costinescu, cu al său peisaj venețian, care, în viziunea poetului, este o axă absolută ce parcurge parcă dintotdeauna istoria spiritului, ca să ajungi la Andrei Damo, în ale cărui tablouri se produc muzical ample vilegiaturi pe cai visați, până la Georgeta Grabovschi, unde geometrizările poartă cu ele tușe venusiene care îmblânzesc compozițiile.
Este, de altfel, greu să scrii despre Tabloul ca oglindă. Volumul trebuie mai degrabă răsfoit, citit visând, așa cum a fost scris. Îți îmbogățește cultura, deși nu și-a propus cu predilecție. Cert este că îți face poftă să vezi mai mult decât îți arată paginile frumos ilustrate.
Deși nu a scris în versuri, Octavian Mihalcea nu se desprinde de poezie atunci când privește pictura, iar eu mă opresc aici, spre a vă lăsă bucuria descoperirii integrale a volumului apărut la Editura Militară, în anul 2016, cu ocazia aniversării a 140 de ani de existență a Cercului Militar Național.


Octavian MIHALCEA

Singurătatea

Am privit, în ochi, singurătatea.
Era aşezată pe podeaua casei.
Ronţăia chipsuri.
Am invitat-o la masa mea.
De atunci, la cină,
Îi spun ce se întâmplă peste zi,
O întreb de unde vine noaptea
Şi îi mai spun că eu singur
Îmi sunt de ajuns.


Cuvintele se pierd

măcar să plutim graţios şi sincer
în lumea oglinzii

cuvintele se pierd aici
şi nu pot arde lungile coridoare
alunecând peste sângele nostru rece

un soare special
căzut lângă vama îngheţată a mării


Scoică nebună

timpul pe muchia nopţii
pentru corpuri iubite la capătul lumii
închis

cu lacrimi care cad abia mâine
cu iele blestemând anotimpurile
cu linii pierdute în spaţii drepte

aşa am ascuns sub o scoică nebună
cea mai frumoasă inimă lovită


Mihaela MERAVEI

Când cuvintele întomnează, simplitatea naște poeme

Atunci când deschizi un volum de poeme, cum este ultimul publicat de poetul George Ioniță, la editura „Singur”, în noiembrie 2016, și intitulat atât de simplu, dar sugestiv: „Poeme întomnate”, cu siguranță te va străbate un fior de bucurie, căci, așa cum spunea Voltaire: „adevărata frumusețe izvorăște din sublim și simplitate”. Îmbrăcat într-o copertă elegantă, caracterizată de aceeași simplitate și bun gust , „Poeme întomnate” s-a bucurat de atenția directorului editurii „Singur”, scriitorul Ștefan Doru Dăncuș, care este și lectorul cărții.
Volumul debutează cu o serie de poeme fără titlu. Acest prolog original, este, de fapt, o invitație la descoperire, pe care ne-o face autorul și prin care lasă cititorului liberul arbitru, acesta având posibilitatea să aleagă, raportându-se la propriul suflet, felul în care va aborda poemele, calea pe care o va parcurge și încotro va ajunge, citind acest volum: „ai inspirat adânc din aerul acesta/ de toamnă târzie/ și m-ai întrebat/ <>”(pag 7).
George Ioniță descrie cu naturalețe, în poeme, un firesc al vieții care transcende în versurile sale, din interior spre exterior, ca o lumină care, cu cât înaintăm în filele volumului, se intensifică, explodând în sentimente de bucurie și plăcere în ochii cititorului. Am extras câteva exemple, cum ar fi: „te-am așteptat să vii aseară/ să umpli gândurile mele/ priveam cum iarna ninge trist afară/ cum pune în calea ta/ un alb covor/ de neatinse stele”(pag 8) sau aici: „să te trezești în fiecare dimineață/ doar cu perna în brațe/ cu toate visele nevisate” (pag 24/ la o țigară) și în aceste versuri: „uneori noaptea/ când merg pe stradă/ mă întâlnesc cu mine însumi…”(pag 30/ uneori noaptea) ori aici: „plouă mărunt peste câmpul gol/ și cerul pare atât de aproape
au plecat cocorii domol/ mânați de toamna/ ce nu-i mai încape…”(pag 52/ de toamnă), iar exemplele ar putea continua.
Scrise cu ritm și melodicitate, poemele din acest volum de poezii se derulează ca într-un dans al toamnei, când o simplă adiere de vânt face ca frunzele să se desprindă de ramuri, îmbrăcând în culori arămii pământul. Tot astfel, versurile poetului George Ioniță sunt colorate cu metafore diafane, în tonuri calde, captând cu fiecare vers atenția și sufletul cititorului, fără să-i creeze vreo senzație de disconfort, chiar dacă tematica singurătății, a pierderii iubirii sau a trecerii ireversibile a timpului sunt predominante în volumul „Poeme întomnate”.
Astfel, în viziunea poetică a poetului, el este „ un Robinson/ căutând o insulă pustie/ pe care să inventez un Vineri…”(pag 33/ căutare), sufletul este prins ca într-o colivie, căci de aici (din trup): „totul se vede printre zăbrele/ cerul/ iarba/ valul…/ de aici totul se simte printre zăbrele/ golul/ speranța/ coșmarul (pag 9), iar singurătatea, devine o adevărată bogăție, însă o bogăție amară, care te face să fii, de fapt, cel mai însingurat din bogații lumii: „…ai făcut un drum lung și ai lăsat în/ urmă/ bucurii/ tristeți/ multe iubiri/ pe toți prietenii/ și cu cât ai pierdut mai mult/ cu atât ai devenit mai bogat de/ singurătate/ acum ești unul din bogații lumii/ chiar dacă te simți mai singur printre/ toți…”(pag20/ bogat de singurătate).
Autorul, pe tot parcursul volumului, trăiește o stare de contemplare nu doar a vieții, a naturii, dar, mai ales, a scurgerii timpului, căci, ajuns la un anumit nivel de cunoaștere a vieții, realizează că timpul a devenit ireversibil, dar și un bun prieten. Aceste stări de meditație și bonomie lirică, poetul știe că sunt un dar, dar și o salvare de la Dumnezeu. Iată un exemplu în acest sens: „atunci când în jur/ chiar dacă este totul/ nu vezi decât pustiul/ și tot acum ai aflat/ că lumina este ca o rană/ pe care ai atins-o/ ca să crezi/ că dumnezeu există…”(pag 31/ dedicație).
Aceeași stare profundă de detașare și admirație a tot ce este în jur, o găsim în multe poeme care au în centru natura. Ea devine o stare de plutire, căci metaforele fluente, comparațiile aerate, alături de cântecul trist al singurătății, completează tablouri lirice emoționante, fie că este vorba de un anumit anotimp, de un anumit moment al zilei sau de timpul nemilostiv. Astfel, când noaptea „…învăluie/ cu întunericul ei/ punându-mi în ochi coșmarul…”(pag28/ noaptea), poetul ascultă „cum trece timpul…/ ascuns sub pleoapele lăsate/ a dispărut pământul…”(pag 35/ lovindu-mă de noapte), pe când vara „se aud trosnind în spice/ boabele de grâu…”(pag44/ vara), la „ceas de toamnă”, „ceasul, tomnatic măsoară orele,/ grăbită-i acum ziua să-apună,/ se-ntrec în zbor rândunelele,/ se strigă..se adună…”(pag58/ ceas de toamnă), poetul mai are o vrere, „iubito aș vrea să te duc/ departe – unde umbra-i deasă/ și ning frunzele de nuc…”(pag60/ departe), ca atunci când iarna „ninge peste orașul ruină
și câinii vagabonzi/ peste oamenii cu mersul mecanic/ de miriapozi”…(pag 64/ ninge), doar colindătorii să mai aducă un pic de culoare peisajului, dar până și această culoare este la fel de tristă ca sufletul poetului, „trec triști colindătorii/ pe la porți cu ivăre trase…”(pag69/ colind).
Două poeme cu dedicație: pag 12/ …(tatălui meu) și pag 72/ ce poate fi mai trist (in memoriam Alexandru) mi-au atras atenția și m-au condus la înțelesul risipirii poetului, tristeții și întomnării din versuri, a liniștii care străbate cuvântul și metafora pe parcursul acestei călătorii elegiacice, pe care ne-o propune poetul George Ioniță, cu volumul „Poeme întomnate”. De altfel, aceste două poeme, de o sensibilitate și sinceritate dezarmantă, aduc nu doar un omagiu celor dragi, care nu mai sunt alături de poet, dar și revelația risipirii eului poetic, pe care o vom vedea cu poemul „m-am risipit” de pe coperta cărții: „m-am risipit în fiecare clipă/ crezând c-o să mă nasc mai plin/ în cea care a urmat/ dar am rămas mereu neadunat/ iar zborul mi-a fost frânt/ într-o aripă…”(pag21/ m-am risipit).
Construit într-o manieră lejeră, cu o tehnică impecabilă a versului rimat și o lirică diafană a versului alb, cu mesaje transparente, curate și emoționante, volumul de versuri, „Poeme întomnate”, devine o călătorie nu doar a poetului George Ioniță, dar și a fiecărui cititor în parte, care, odată cu trecerea anilor, ajunge tot mai înțelept, dar și mai retras în sine, preferând de cele mai multe ori tăcerea în locul zgomotului, lumina obscură în locul albului orbitor, vântul cald al toamnei, în locul alizeelor sau viscolelor, resemnându-se în fața risipirii vieții, iubirii și, nu în cele din urmă, în fața trecerii ireversibile a timpului. Toate acestea întâmplându-se simplu și natural, căci, așa cum ne spunea Platon „frumusețea stilului, a grației, a ritmului și armoniei depinde de simplitate”. Așadar, doar simplitatea este aceea care ne poate face să ne împăcăm cu noi înșine și să mergem cu un zâmbet, fie el și de resemnare, mai departe, și atunci când cuvintele întomnează, cu siguranță că tot ea, simplitatea, naște poeme.


George Ioniță

magnolia cu florile ninse

te-am căutat să-ți spun/ că a înflorit magnolia
și florile ei parcă sunt ninse
de o iarnă târzie
că rândunelele-au venit
și își scutură aripile
de prea mult soare și prea mult azur
că stelele ard mult mai aprinse
și luna ne cheamă pe banca
acum pustie/ căci tu ai plecat
lăsând în urmă primăvara
și magnolia cu florile ninse/ și rândunelele…
pe toate singur eu să le-ndur
chiar și fărâma aceea de bucurie…


nici măcar tu

nici măcar tu – fata morgana
nu te mai arăți…
te-aș fi zidit în castelul meu de nisip
visul să nu mi se mai năruie
și m-aș fi odihnit acolo în pustiu
să-mi vindec tălpile însângerate
buzele să nu-mi fie/ mereu însetate…


Petrache PLOPEANU

SONETE

[voi ști, n-am aruncat iubirea-n haldă]

Iubitele se-nșiruiesc în salbă,
cum în rozarii rugile-s legate
de-acea credință ce-a înălțat regate;
dar e acum doar o poveste albă,
sau mult mai mult în minte și simțire?
Mă-ntreb retoric, jocurile-s făcute!
Cum s-or deschide gurile tăcute
și-or povesti cu maxim de uimire,
de vorba val și gestul din furtună
în anotimpul dragostei deșarte,
de adâncimea clarului de lună
în ziua plină de lumină caldă?
…Când îmi va fi tot versul într-o carte,
voi ști, n-am aruncat iubirea-n haldă!


[extazul ludic și-agonia hâdă]

De-abia trăim, planeta ne susține
în mersul nostru, șovăit, prin lume,
ne strecurăm ca umbra unei pume,
prin jungla clipei ce-arbitrar ne ține
mai mult în loc decât pe cale mearsă.
De-aceea spun, că tot iubirea-i leacul
și-oi coborî în locul și în veacul
în care-a fost și a rămas neștearsă
și voi lua dulceața și durerea,
extazul ludic și-agonia hâdă.
Iar de mi-o fi, putința ca și vrerea,
voi stărui să înviez fantasme,
ce-or plânge-întâi, ca mai apoi să râdă,
căci chiar au fost și nu-s doar simple basme.


[dar la sfârșit plătiți-mi o lovelă]

Aduse-n fața noastră ne desfată
din nou cu tulburare și extazuri,
nu sunt dintre acelea ce fac nazuri
că le-am trezit acum, încă o dată,
la început de secol tehnologic.
Vor ști să joace teatrul disperării
și să răspundă din adânc, chemării,
deși vor spune: „Totul e ilogic”.
Le vom banaliza trăirea-naltă
cu litera ce va tăia misterul,
vom face din Ocean numai o baltă
și din iubirea lor telenovelă?
La început, pot întreba „eterul”,
dar la sfârșit plătiți-mi o lovelă!


[Fantomă sau ființă-adevărată]

Din veac adânc și până-n clipa-aceasta,
voi invoca făpturi de foc și pară!
Vor fi aievea sau or să ne pară
iluzii doar, cum cele ce pe creasta,
acelor munți ce îi vedem aproape,
se joacă-n dans momindu-ne-n abisuri?
Sau poate sunt dorințele din visuri,
ori volburarea viselor sub pleoape…
Fantomă sau ființă-adevărată,
orice ar fi, vreau să-mi ofer răgazul
de-a fi altfel, cu mine înc-o dată,
aceea care mi-a iubit Cuvântul.
Iar de-oi greși, eu cred că nu e cazul
să încetez, de s-o opri Pământul!


[ne resemnăm pe-un unic sens să mergem?]

Avem în suflet stropul de-aventură,
imboldul de iubire ilegală,
iar viața ce ni-i dată-i inegală
și ne-o trăim ad-hoc sau cu măsură.
Nu-i altă cale între cele două,
ne resemnăm pe-un unic sens să mergem?
Să proiectăm, să desenăm, să ștergem,
făptura veche să devină nouă
și ea să fim și ea, să ne-nțeleagă
trădările și fugile eterne.
Iar de-ntrebăm, ce oare ne mai leagă
de tot ce-a fost și geamăt și revoltă,
răspunsuri neauzite se vor cerne,
din tot ce-a fost și-a suspinat sub Boltă.

Din volumul în pregătire, Sonetele iubitei de-altădată


Tudor CICU

Să iubești, să visezi, să speri…

Scris ca o parabolă a celei care nu-și pierde speranța, romanul autoarei Diana Dobrița Bîlea „Îngerul Linei” (apărut în 2016 la Editura EX PONTO), descrie detaliat parcursul unei copile „răpite/ fugite/ rătăcite” (printr-o întâmplare a sorții) din satul natal aflat undeva pe la Dunăre, la nouă ani, în București, printre copiii sărmani ai străzii din lumea canalelor subterane. Un bun prilej de a face rechizitoriul lumii „normale” care proclamă umanismul, la suprafață, dar promovează, conștient sau nu, în profunzime, opusul acesteia. De remarcat sunt observațiile atente asupra fiecărui mediu social în care cade pradă personajul-copilă, scoțând în evidență că pe tot parcursul unei vieți de umilință în care e lovită, rănită, abuzată de bărbați și de femei…, omul nu trebuie să-și piardă speranța câtă vreme mai are puterea de a iubi și visa. Cu „Îngerul Linei” (253 pag.), Diana Dobrița Bîlea readuce romanul pe linia picanteriei şi senzaţionalului începute în literatura feminină cu Hortensia Papadat Bengescu şi continuată cu Sanda Movilă, aceasta din urmă evoluând tema pe temeiul unei drame a inadecvării personajelor la pulsul vremurilor şi trăirilor sufleteşti. Ca şi în cazul celor două scriitoare, Diana Dobrița Bîlea îşi alege personajul romanului din rândul celor cărora le lipseşte forţa de a-şi depăşi statutul existenţial (Angelina e doar un copil de nouă ani, neștiutor), din rândul celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă. Dar, din nefericire (în cazul multora), visurile acestor personaje nu sunt decât nişte inutile încercări de a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de acţiune a unui mecanism social atât de complex şi pervers este sortită eşecului. Părăsind lumea de la suprafață, cu oameni simpli și dramele lor, autoarea își conduce eroina prin lumea canalelor și a tenebrelor, printre alți oameni simpli care, deşi trăiesc în vertijul unei societăţi care i-a abandonat undeva la periferie, iată-i în câmpul nostru vizual graţie talentului scriitoarei, cu acea forţă epică şi halucinatorie a faptelor din viața nenorocită a fiecărui locatar al canalelor bucureștene. Nenorocirea are și o parte bună: ne învaţă să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia (ne dă de înţeles autoarea) se făureşte prin caracterul pe care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de nenorociri. Personajul Dianei Dobrița Bîlea trece dintr-un plan al subconştientului în conştient, personalizând ideile într-o confesiune încărcată de dramatism. Modalitatea prin care ni se adresează acest personaj „aruncat” printre evenimentele nedorite ale Destinului pare derutantă, dar stilul folosit de autoare, printr-o construcţie epică susţinută retoric, are o ţintă precisă: morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Autoarea mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor trecute prin malaxoarele caznelor. Din ce este alcătuită lumea canalelor? Dincotro vin, știu foarte bine și amintirile pe care le deapănă unii altora sunt un fel de colac de salvare a sufletelor lor zdrențuite de boli, griji ori umilințe. Încotro se duc, nici ei nu mai ştiu. Are, fiecare, povestea lui. Moartea îi culege de pe drumuri şi-i adună în „familia” destinată la noi rătăciri ale vieţii. Romanul are o curgere alertă și secvențele cinematografice îl fac atrăgător la lectură. Stilul scrierii lui este unul confesiv și provocator în derularea incitantă a acțiunii. Angelina, fata-copilă ne stârnește admirația.
Angelinei i-a fost hărăzit să-și urmeze destinul, până la cei nouă anișori, alături de mama Lina pe care bătăile îndurate din partea celor cu care împărțea patul și nefericirea trăită zi de zi „o făcuseră să-și piardă în mare parte mințile și, încet-încet, căzuse în robia băuturii”. Treburile casei și grija pentru mama ei o determinaseră pe fată să abandoneze școala. Avea o bunică, dar numai când era în toane bune o ținea lângă ea. Încercările fetei de a-și convinge mama să-l abandoneze pe străinul bețiv Fănică se dovedesc zadarnice. Lina moare în bătaia pumnilor lui. Rămasă fără bunică, fără mamă, Angelinei nu-i rămâne decât calea „statului” (cum aude la cineva) care să-i ofere adăpost. Ascunsă (de teamă) printre saci cu cărți, într-o Dacie papuc, Angelina ajunge fără voia ei în București și e salvată, de pe drumurile care nu-i arătau nici o direcție în viață, de aurolacul cerșetor Acordeon care o conduce în lumea canalelor, la „familia” celor năpăstuiți de soartă. „Aici nu se ajunge niciodată din greșeală” (avea să-l audă Angelina pe alt locuitor al canalelor – Regizorul -), dar că viața toată e o greșeală, trebuia reținut. Și asta, pentru că om al străzii e sinonim cu urâtul, cu mizeria socială, spune undeva autoarea. În canal erau și suflete adevărate, avea să constate Angelina. Cum erau „tati” Pantera, Acordeon, regizorul, pilotul etc. Dar și oameni fără inimă, declasați și parveniți precum cel care o vinde unui proxenet din lumea de la suprafață. Calvarul Angelinei continuă până la fuga ei înapoi, la cei care o ocrotiseră, în canal, când reîncepe să spere. „Nu uita că în ziua în care vei înceta să mai visezi, nu vei fi altceva decât o moartă ambulantă” îi spune regizorul. Angelina se află o vreme dinaintea dilemei: se temea de lumea drogaților și parveniților din canal pe de o parte, iar pe de alta „se temea de ceea ce ar fi putut să i se întâmple dincolo de capacul ce despărțea cele două lumi”. Salvarea vine din partea doamnei Elena, o profesoară care îi devine asistent maternal. Aceasta o aduce la locuința ei. Mai târziu îl cunoaște pe David (fiul unui secretar de stat), scrie o carte despre lumea celor năpăstuiți din canale și lansarea acesteia e încununată cu succes. Autoarea conduce cu pricepere intriga. Angelina, fata „reuşită” în lumea celor de la suprafață după căsătoria cu David, se dovedeşte împlinită odată cu găsirea tatălui natural și venirea pe lume a fetiței Lina.
Eroina romanului ne apare în complexitatea caracterului ei un învingător în confruntarea cu timpul. În antiteză cu racilele întâlnite în tenebrele subterane, „calităţile” în noua societate au devenit: furtul, delaţiunea, adulterul, mitocănia, loviturile pe la spate, duşmănia, limbajul penibil şi politica fără principii. Se derulează, sub ochii cititorului, cinematografic, secvenţe scurt-simpliste ale acestui mecanism în societatea post-revoluţionară. Sfâşiată de tristeţea a tot ce n-are margine în frângerea unor destine peste care alternează secvenţial mici salvări (vezi soarta Regizorului ori a lui Acordeon), autoarea surprinde şi simţăminte precum iubirea, furia, nebunia, deznădejdea şi nenorocul (care, şi ele, fac parte tot din această viaţă). Nu lipsește din carte mesajul acuzator al celor din canal către lumea celor de afară: „Mi se pare că parcă ați vrea să faceți ceva pentru noi, dar pariez că niciunul dintre voi nu știe cum… Și nimeni n-o să facă nimic, ca de obicei…”.
Cartea „Îngerul Linei” pare scrisă sub amprenta parabolei despre puterea speranței; parabolă ce ne reamintește cum o fată sărmană și căreia medicul ei nu-i mai dăduse nici o șansă, i se destăinuise colegei de cameră că atunci când și ultima frunză din iedera cățărată pe zidul din fața geamului ei se va ofili și va cădea, atunci se va sfârși și viața ei. Colega de cameră destăinuie povestea sfâșietoare a fetei unui pictor ce locuia la parterul blocului. Și după o noapte rece, cu vânt și tare ploioasă, de toamnă, când bolnava se ridică din pat să vadă dacă ultima frunză mai era la locul ei, minunea se înfăptuiește. Frunza era tot acolo, mai vie și verde ca oricând. Inima bolnavei începe să bată cu putere, readusă la viață de minunea dumnezeiască. Doar trupul bătrânului care pictase toată noaptea (cu trudă) liana și frunza pe zid avea să fie găsit fără vlagă, la temelia zidului, a doua zi. Interesul prozatoarei pentru femeia numită Angelina înseamnă reîntoarcerea scrisului feminin către lumea oamenilor simpli, sau revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal, despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e posibil.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share