Spații culturale nr. 51 (2)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Cu apa curgând în lumină

Când prima fântână din Tivoli a ajuns în fața ochilor mei, arteziana făcea parte de mult din cel mai durabil peisaj, acela gravat cu diamantul copilăriei fericite. Sirenele din Câmpulungul Bucovinei existau cu peste jumătate de secol înainte de venirea mea pe lume, sosite de la Viena după ce prințul Rudolf de Habsburg, fiul împăratului Franz Josef, asistase la sfințirea locului în care avea să se înalțe una din frumoasele biserici ale așezării. Amănuntul aveam să-l aflu mai târziu, prea târziu ca să-mi zdruncine convingerea că apa care țâșnea din gura plăsmuirilor pe care prințesele acvatice le țineau în brațe urca dintr-un afund de mare și că înălțarea excepțională la suprafață, atât de deosebite cu dublele lor cozi, era legată de mezina, de Micuța Sirenă a lui Andersen, pe care o implorau să renunțe la iubirea pentru un pământean și să se reîntoarcă în împărăția apelor. Superbă, dar mai puțin misterioasă, această primă fântână din Tivoli strălucea pe cartonul puternic colorat al unei ilustrate pe care mi-o trimisese un adolescent, ca și mine atunci, dar nu din Roma, ci de undeva din sudul Italiei. Faptul că și următoarele înfățișau alte arteziene din Tivoli, m-a pus pe gânduri: nu mai întâlnisem pe cineva atât de îndrăgostit de fântâni create nu ca să ne astâmpere setea, ci ca să ne încânte privirea. Avea să mi se întâmple peste ani, la vernisajul unei expoziții Dany Madlen și Gheorghe Zărnescu, la Teatrul Național din București, când cumnatul meu mi l-a prezentat pe sculptorul Constantin Lucaci, al cărui bursier Herder fusese la Viena. Cred că ar merita ca tinerii din liceele și facultățile de artă să-și propună călătorii nu doar pe trasee desenate de muzee, ci și de minunatele sale fântâni cinetice!
Distanța de la Roma la Tivoli este relativ mică, însă s-a dovedit îndeajuns pentru ca să-mi depăn mie însămi amintirile cu fântâni sub cupola lor de cristal, iar pentru Niadi și Valentina Veselovschi Bușilă – al cărei dicționar explicativ pentru vizitatorul de muzeu face parte, de la apariție, din bagajul meu restrâns de cititoare care călătorește ca să vadă -, să-și evoce, fiecare în felul său, secolul XVI la Tivoli. Niadi pentru un subiect care o atrage, arta grădinii din perspectivă culturală, iar Valentina Veselovschi Bușilă pentru personalitatea cardinalului Ippolito d´Este, fiul faimoasei Lucreția Borgia, și pentru ce i-a arătat nou Villa d´Este la fiecare din nu puținele vizite pe care le-a făcut aici. De fapt, faimoasă este întreaga familie d´Este cu o lungă istorie care ar începe chiar cu Hercule, convingere care pulsează și în sanctuarul său, Santuario di Ercole Vincitore, recent restaurat, și în podoabele vilei. Și care consună cu aceea a așezării, ce se consideră mai veche decât Roma și care, în ipostaza de comună a provinciei romane, pe blazonul dominat de o acvilă încoronată a așezat aprecierea lui Virgiliu din ,,Eneida”, ,,Tibur superbum” sau, în traducerea lui George Coșbuc: ,,Cinci înstărite cetăți cu năimite ciocane lucrează/Arme din nou: bogata Atina și Tibur cel mândru, /Ardea, Crústuminúm și-Atemna cea groaznică-n turnuri”, din ediția îngrijită de universitara Stella Petecel (Editura Univers, București, 1980), pentru care fosta profesoară de limbi clasice a lui Niadi precizase în subsolul paginii, ,,Tibur (azi Tivoli), pe râul Anio”.

Orașul – ,,orășelul” spun ghidurile, dar cum Câmpulungul meu, cu un sfert din populația lui Tivoli (dar și cu o suprafață de peste două ori mai mare), a fost prefectură și reședință de județ, iar acum este municipiu, nu pot să văd Tivoli, chiar venind de la Roma, decât ca un oraș -, cu străzile pline de turiști și localnici deopotrivă, are nu numai respirația relaxată și încântată a verii, a vacanței, ci și a sărbătorilor între care se află: ieri a fost cinstit patronul așezării, Sf. Laurențiu, peste două zile vor începe manifestările pentru Adormirea Maicii Domnului, cu mult așteptata procesiune din Piața Trento, în care ne aflăm și noi, între Villa d´Este și Biserica Santa Maria Maggiore, ridicată, în forma inițială, în secolul V pe ruinele unei locuințe romane. În partea de apus, Villa este străjuită de o altă biserică, San Pietro, și aceasta veche, datând din secolul XII, iar Villa însăși a fost edificată prin înglobarea unei mănăstiri benedictine. Accelerarea săpăturilor din zonă, în fostele clădiri ale Imperiului Roman, în special în spațiul celebrei reședințe a Împăratului Hadrian, în căutarea unor statui antice care să decoreze grădinile și palatul cardinalului Ippolito și exproprierea, tot în folosul vilei sale, a așa numitei Valle Gaudente, cu distrugerea grădinilor ei, întregesc imaginea unei lumi, lumea noastră, în care ieri, ca și azi, fundațiile noilor edificii lăstăresc în cimitirele altor construcții omenești și pe care nu o dată chiar acestea le-au doborât și le-au îngropat. O lume care se sprijină în toate sensurile pe distrugeri și care poartă în structură ceea ce a considerat că merită să preia sau ceea ce s-a insinuat fără știința, fără voința ei.

Cel care va fi solicitat după moartea lui Michelangelo ca arhitect-șef al Bazilicii San Pietro din Cetatea Vaticanului, Pirro Ligorio, deja pictor și arhitect cunoscut în momentul în care cardinalul Ippolito d´Este, ajuns guvernator la Tivoli, i-a cerut să-i creeze o reședință cu o grădină care să-i înmărmurească de uimire oaspeții de seamă, nu bănuia că aceasta îi va încununa biografia cu o capodoperă și că va scrie cu ea o pagină în istoria arhitecturii italiene renascentiste și în cea a designului peisagistic european. Dar de valoarea sa a fost cu siguranță conștient, fiind nu numai un om cu talent și școală, ci și cu solidă cultură. Pentru o cuprindere de ansamblu, specialiștii recomandă situarea vizitatorului în partea opusă clădirii edificate pe o creastă a terenului, pentru ca privirea să urce grădinile din terasă în terasă până la intrare, ferestre, etaj cu etaj, la linia acoperișului și a orizontului. De la drumul de acces pe care vin perpendicular cele care delimitează grădinile, fie că e vorba de imaginile aeriene care o prezintă de sus, fie de litografiile vechi care o reconstituie, întregul tablou al vilei vorbește de apelul la geometrie. Numai că noi am străbătut-o invers, pornind de la palat, iar caroiajul aleilor a rămas doar o informație în memorie de cum ne-am început colindul de la o fântână la alta, când indecise cărei chemări să-i răspundem, când aproape grăbind pasul cu sentimentul că, înainte de toate, acolo eram așteptate.

Farmecul fântânii cu sirene din Câmpulungul copilăriei și adolescenței mele era intensificat de copacii care o înconjurau și o protejau în parcul de-acum umbros și bătrân. Aveau aceeași vârstă și fuseseră aduși tot din Viena, din pepinierele imperiale, ca să marcheze dezvoltarea orașului și să celebreze printr-o grădină publică, o zonă de frumusețe verde gândită și creată de om într-un spațiu al splendorilor naturale vegheate de Rarău și de Pietrele Doamnei, semicentenarul domniei lui Franz Josef și al Ducatului Bucovinei. Arborii ei necunoscuți, exotici pentru meleagurile noastre, decorativi, mă umpleau de încântare, însă niciunul nu se compara cu măreția blândă, cu somptuozitatea plină de bunătate a castanilor, ale căror flori de culoarea fildeșului, care se aprindeau și luminau ca niște candelabre vegetale în luna mai, îmi evocau nu atât sălile de bal ale Vienei, cât palatul prințului pământean la care visează micuța zână a mării din transpunerea în limba română a lui Al. Philippide și I. Cassian-Mătăsaru, palat cu ,,statui care parcă erau vii” și care avea în mijlocul sălii celei mai mari o ,,fântână țâșnitoare”: ,,apa ajungea până sus la cupola de sticlă a tavanului. Prin cupolă pătrundea soarele luminând apa și plantele care creșteau în havuz”.
Primii pași prin Villa d´Este, luând-o pe culoar la stânga, ne-au dus într-o grădină interioară, mărginită într-o parte de zidul Bisericii Santa Maria Maggiore, cu cea dintâi dintre fântâni, împodobită de o nișă în care o nimfă marină, sau poate Venus, de vreme ce fântâna îi poartă numele, doarme apărată de acvile, sub o arcadă de ramuri încărcate de mere, ca și acvilele, un simbol al familiei d´Este, aluzie la Hercule și la cea mai grea dintre isprăvile sale: aducerea celor trei mere de aur din Grădina Hesperidelor. Legenda vrea ca merele să se fi întors în grădina Hesperidelor sub paza balaurului fără somn, cum îl numește un vers de Ovidiu, vers schimbat de cardinal, astfel încât să spună că nu mai sunt păzite de făptura insomniacă, aflându-se de-acum în grija acvilelor familiei d´Este. Studii, cărți întregi au fost dedicate frescelor și podoabelor palatului. Recunosc însă că nu am fost atât de absorbită de poveștile lor ca doamna Valentina și ca Niadi, cuprinsă de un soi de febrilitate la gândul apropiatei întâlniri cu fântânile. Apartamentul cardinalului, sala de Arte și Meserii, a lui Noe, a lui Moise, sălile tiburtine, cu istorii ale ținutului, ale orașului Tivoli, cu povestea râului său, Anio, până și Salonul Fântânii, pictat nu numai cu scene din viața zeilor, ci și cu racursiuri ale câtorva fântâni care există aievea, dincolo de pereții lui, au plutit ca norii pe cer, într-o zi de vară petrecută în lene și închipuiri în aroma ierburilor și florilor de la marginea pădurii. Cadrul realizat tot aici de Girolamo Muziano cu vila și grădinile trebuia să sugereze oaspeților cardinalului cum vor arăta la sfârșitul lucrărilor de amenajare. În fața acestei fresce, simbol al orașului Tivoli bogat în ape, este reprezentată de asemenea o fântână cu două cariatide într-o parte și în cealaltă. Apoi, sălile lui Hercule, Nobilimii, Gloriei, Vânătorii.

În sfârșit – grădina! Fântânile! Statui antice, arbori, arbuști! Sunt și flori, cale, nuferi, dar arborii-arbori (precum platanii care venind din timpul vieții cardinalului au trecut de 450 de ani), arborii și arbuștii joacă rolul principal în lumea vegetalului. Cu verdele lor, cu albul statuilor și transparențele cu irizări de curcubeie ale apei, grădina, grădinile, de fapt grădina cu grădini de la Villa d´Este reușește să fie atât de sobră în fantastica sa desfășurare, ceea ce-i intensifică deopotrivă splendoarea și originalitatea. Splendoare și originalitate care rezidă desigur și în număr – sute de fântâni, cascade, jeturi de apă pe doar patru hectare și jumătate de teren, și în sonoritate, în muzicalitate: Rilke o numea ,,grădina cântătoare”. Este, desigur, la vârful cel mai de sus al acestui perpetuu concert al naturii celebra Fântână cu Orgă proiectată și construită de francezul Claude Venard, prin tuburile căreia curenții de aer și apa fac să se audă armonios însăși melodia naturii. Dar nu e numai această fântână, clocotul, foșnetul, clipocitul, murmurul, țârâitul, susurul izvoarelor subterane, al fiecărei frunze, al fiecărui strop de apă, al oricărei mișcări de ram, al celei mai ușoare bătăi de aripă – pasăre, fluture, pește, făptură zburătoare plăsmuită în marmură -, amplificate prin mulțime și vecinătăți intră în auzul nostru, nu printr-o încordare a acestuia, mai curând printr-un soi trezire, de conștientizare acută a universului sonor în care ne-a fost dat să ne naștem și de care nu am ajuns să ne bucurăm deplin, doar din când în când, în trecere, fragmentar, până la popasul în această grădină.

Chiar să vreau – dar de ce aș vrea? – să renunț la această mare, curată și emoționantă, vitală, pentru mine, reîntoarcere la cărți prin călătorie, nu aș mai putea după o viață de lecturi. Dacă fântâna din grădina publică a Câmpulungului mă reîntâlnește și acum cu povestea lui Andersen, fântânile de aici îmi redeschid cărți ținând de antichitatea greacă și latină. Fântâna cu Orgă este încadrată de cântăreții-vrăjitori ai vechimii, Apollo și Orfeu, Cele O sută de Fântâni ilustrau ,,Metamorfozele” lui Ovidiu, Fântâna Romei ni-i aduce în față pe Romulus și Remus alăptați de Lupoaică, cele ale Proserpinei, Dianei, Neptun, Hercule reconstruiesc scene din mituri și legende care îi au protagoniști. Dar basmul nu lipsește nicăieri pentru cine îl iubește. La Tivoli ne visează și ne pândește tensionat venirea cu toate gâturile și capetele prelungi întinse în Fântâna Balaurilor. Pe lângă admirația, plăcerea, încântarea pentru fantezia și frumusețea sculpturii, arhitecturii, pentru inspirata situare în relieful terasat al grădinii, în care și scările alcătuiesc un spectacol, țâșnește atât de vie și recunoașterea paginii citite. Până și Fântâna Ovalului, simbol al orașului Tivoli, în fața căreia și noi respectăm ritualul fotografiei, este dominată de Pegas. Ne odihnim, mai exact așteptăm să ni se astâmpere bătaia inimii fermecate în Rotonda cu Chiparoșii multicentenari. Mireasma rășinilor, de la dulceața de miere a unora până la gustul amărui al altora, ne găsește și ne învăluie pătrunzător, până simțim nemăsurata bucurie a cardinalului Ippolito d´Este: niciodată oaspeții nu-i vor uita grădinile grădinii. Niciodată nu vom mai putea privi o fântână cu apa curgând în lumină, fără să auzim cum cu pași ușori vin și se așază lângă ea și lângă noi, să o vedem, să fim împreună, Fântânile de la Tivoli.

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
jurnal de călătorie artistică în Canada

Episodul 16

Sâmbătă, 28 iunie 2003, Montreal

Răsfoiesc din când în când jurnalul pe care atât de târziu reușesc să-l trec în calculator de pe caietul în care mi-am notat, zi de zi, tot ce s-a întâmplat și merită consemnat în turneul meu canadian, încât constat că, furat de evenimente și împrejurări, deseori am uitat să transcriu și câte o secvență din recitalul propriu-zis, adică acela care a făcut obiectul turneului purtat de unul singur, de la Pacific la Atlantic, într-o țară cât un continent, pe care pășeam – de unul singur, spun – pentru prima dată. N-aș vrea să ajung la sfârșitul notațiilor și să nu împlinesc și acest traseu scriitoricesc, însemnând un scenariu din basmele mele în versuri apărute în trei cărți. Primele mele trei cărți.
Desigur că cei mai mulți dintre cei care citesc acum jurnalul sunt adulți. Pe ei îi invit, așa cum am făcut-o și cu părinții sau bunicii copiilor din Canada, aflați în sală, să se reîntoarcă, măcar pentru o oră, în lumea fără margini a basmului, pe tărâmul magic al Vârstei de Aur care rămâne copilăria. Au numai de câștigat. Unii și-ar dori să rămână la vârsta inocenței, dar să aibă experiența maturului. Nu știu dacă nu e mai bună inocența în sine, uitarea realității destabilizatoare. Este, poate, un subiect de continuă meditație pentru adult.
Să nu vă surprindă, așadar, că din încercarea de a echilibra cele două planuri, cel al spectacolului și al evenimentelor din cotidian, voi adăuga chiar și câte două secvențe de recital pe parcursul unui episod, ca să readuc echilibrul necesar. O scoatem noi la capăt!
Așadar, iată continuarea recitalului. Este una dintre secvențele vesele care prindeau întotdeauna bine la public, prin mesajul din final bine receptat, chiar și de către copii, și prin ritmul alert al întâmplărilor:

Scenariul 7

Ilustrație muzicală de trecere. Interpretul scoate din valiză un purceluș, apoi rostește povestea următoare:

În lumea asta multe-s de mirare.
O astfel de poveste vreau să spun.
Un purceluș ce se-odihnea la soare
Cel mai frumos se crede şi mai bun.

Văzând că-i alb, precum e ghiocelul,
Gândindu-se apoi că e isteţ
Şi prea curat crezându-se purcelul,
A hotărât să plece din coteţ.

Cum să mănânce-n rând cu nespălaţii ?
Mai bine să se ducă printre oi.
Acolo, cu berbecii lui, fârtaţii,
Va sta la umbră, printre ierburi moi.

Zis şi făcut. Sus, unde-i stâna pusă,
Ajunge purceluşul obosit.
E fericirea între oi nespusă.
Cum l-au văzut, îndată l-au primit.

Mai bine de atâta nu se poate.
Avea purcelul brânză, lapte, zer.
Gusta cu poftă din mâncăruri toate,
Dar apăru un lup cu dinţi de fier.

Cum a văzut purcelul, n-a mai stat
S-aleagă lupul alte bunătăţi.
Era rotund, doar bun pentru mâncat
Purcelul, printre alte vietăţi.

Prietenul acuma se cunoaşte.
Când se repede lupul spre purcel,
Turma de oi ce liniştită paşte
A şi fugit. E lupul doar cu el.

S-a apărat godacul cât mai bine,
A dat cu râtul, să nu-l nimerească,
Scăpând de lup ce-n colţi nu-l poate ţine.
A stat apoi purcelul să gândească :

Atâtea oi. Curaj nu se găseşte.
M-au părăsit şi s-au ascuns de zor.
Între ai mei, n-aş fi rămas, fireşte
Singur şi mic şi fără ajutor.

Cât a putut, în fugă a pornit
Şi în coteţ s-a-ntors, cu mare greu.
*
Mai bine în noroaie tăvălit,
Dar să rămâi printre ai tăi, mereu.

M-am sculat la ora obișnuită și am intrat primul în baie. La ieșire m-a întâmpinat domnul Bota, care m-a întrebat de ce nu i-am cerut un prosop. I-am răspuns că mi-a dat unul, dar acum nu mă spălasem decât pe dinți. N-a zis nimic. Și acum cred că a avut convingerea că mă folosesc de prosoapele lui personale. După zece minute, fără ocolișuri, mi-a comunicat că nu mă mai poate ține decât până mâine, deoarece pleacă din localitate.
A fost un șoc pentru mine. Cred că ceva asemănător nu mi s-a mai întâmplat într-o viață întreagă. Chiar pe moment, deși am înclinația de a lua drept bune cuvintele oamenilor, mi s-a părut o explicație cusută cu ață albă și am reușit să formulez o singură întrebare, de fapt două: „s-a întâmplat ceva, v-am supărat cu ceva?” „O, nu!” a fost răspunsul și discuția s-a încheiat.
Mi-am făcut bagajul pentru spectacol într-o stare imposibilă, cu o mulțime de întrebări și necunoscute. Ce voi face, unde mă voi duce? Voi rămâne pe stradă, într-un oraș în care nu cunoșteam decât două persoane și pe acelea nu le puteam considera printre prietenii mei. Domnul Bota primea telefon după telefon pentru spectacolul folcloric. Am lăsat lucrurile să curgă în voia sorții, simțind că nu am nicio putere să modific lucrurile înșiruite într-o ordine prestabilită. Am plecat pe la ora 10,45. Ne-am oprit să ducem niște afișe pentru spectacolul clujenilor la biserica Sfânta Treime, iar la o intersecție ne aștepta Angela, o profesoară de muzică din Chișinău, cum aveam să aflu, care mergea și ea la Val David. Circulația era anevoioasă, așa că am ajuns abia pe la ora 12,30, deși traseul nu era lung. Într-o poiană marcată cu inscripția „Câmpul românesc” erau mese și bănci. Nu veniseră încă decât vreo opt oameni. Familia dr. Țăranu, George și fiul său, taxau cu câte 5 dolari fiecare mașină care parca și scriau pe o listă ce își alege fiecare dintre cele patru oferte: mici, cârnați, bere sau suc. M-au întrebat și pe mine ce vreau și le-am spus că nu mănânc nimic înainte de spectacol, deși adevărul era altul. Am întâlnit câteva figuri, cu unele dintre ele legându-se fire comune. Profesoara Cristina (n-am reținut numele de familie) avusese catedră de engleză la Liceul brașovean Șaguna și mi-a spus că și George Paul Meiu era la Montreal. De George auzisem din presa brașoveană că era un tânăr elev de liceu cu înzestrări excepționale în domeniul cercetărilor legate de tradițiile românești. Soțul profesoarei era canadian, avea pretenția că înțelege românește, dar nu putea vorbi. A apărut și George Rusu, care se mira că venise lume puțină și încerca să explice situația dând vina pe o biserică ce programase tocmai atunci un parastas.
Nu aveam nici scară dublă, nici cuier, nici umbrelă cu picior lung, adică principalele mele obiecte de recuzită. Ionel Țăranu s-a oferit să mă ajute cu ilustrația, dar nu avea timp să răsufle printre solicitările de mici și cartofi prăjiți. Abia pe la ora 14,30 am reușit să-i arăt textul pentru ilustrație, în timp ce George Rusu mă trăgea la o masă îndepărtată, ca să-mi facă cunoștință cu nu știu ce pictor. Figuri acre, distante în jur. Se întâmplă două lucruri când ți se prezintă cineva pe care nu-l cunoști. Încerci să te apropii, să încropești un dialog sau rămâi indiferent, lăsându-l pe celălalt, tocmai necunoscutul, să facă primii pași. Mă aflam în zona celor care adoptau în mod vizibil a doua variantă. I-am invitat pe cei care erau în jur la spectacolul meu, care urma să înceapă în curând. Au promis că vor veni, adică se vor apropia de scenă, dar bineînțeles că n-au făcut-o. Fusese un răspuns de conveniență. Erau mai importanți micii și berea comandate.
Am repetat cu domnul Țăranu, pe muțește, în spatele scenei. Din fericire, avea o minte antrenată și s-a prins repede. Mi-a dat impresia că nu vor fi probleme.
S-a anunțat că va începe spectacolul, dar lumea, cantonată prin tot felul de colțuri ale poienii, se lăsa greu. Am început cu semnalul sonor, ca să se vadă că e gata. Au venit o parte dintre ei, în timp ce alții nu s-au sinchisit. În definitiv, veniseră ca să mănânce și să bea, o activitate care nu se asocia cum trebuie, în aer liber, cu ascultarea unui text rostit de un necunoscut, cum eram pentru ei.

Am început. Erau vreo 15 oameni, dintre care o fetiță de vreo 2 ani și alta de clasa I. Scena era extrem de mică în înălțime și asta îmi crea senzația că trebuie să aplec mereu capul. Oamenii își apropiaseră mesele și băncuțele până când le-au lipit între ele. În ciuda spațiului deschis și a oamenilor împrăștiați, mi s-a părut că merge bine, dar cu un efort în plus din partea mea, o forțare, ca să fiu auzit și de cei aflați la o distanță mai mare de scenă. Fetița de clasa I era extrem de prezentă în joc. Ea răspundea, uneori ajutată de mamă, și completa cu comentarii care mă determinau să adaug și eu unele răspunsuri sau îndemnuri. Numai pentru ea și ar fi meritat să joc. M-am descurcat, adăugând noi fațete spectacolului și înțelegând, pentru a câta oară, ce rol dinamizator poate juca improvizația. Am văzut câteva figuri deschise, concentrate și plăcut surprinse de ce vedeau și auzeau și mi-au transmis starea potrivită unui spectacol închegat, în ciuda lipsurilor mele din recuzită și a spațiului impropriu pentru recitaluri actoricești. Am avut inspirația să folosesc, în loc de umbrelă, coperta volumul I de basme, ca apărătoare de ploaie deasupra capului, ceea ce a adăugat o notă de șăgălnicie și firesc.
Aplauze serioase. În timp ce mă dezbrăcam în spate, bătrânul Țăranu mi-a mulțumit la microfon, precizând că abia acum înțelege de ce Brâncuși spunea că acela care nu știe să rămână copil merge spre distrugere. Pomenea și de un cec pe care urma să mi-l dea, ca să nu mai pună oamenii să plătească. Asta am intuit că e o „figură actoricească” care dădea bine în fața oamenilor, făcea pe generosul, dar nu se va materializa niciodată. Uitase sau ignora vorba românului: „ce-i în mână, nu-i minciună”.
M-a oprit unul dintre spectatori, producătorul (așa s-a intitulat) Michael Buruiană, să-mi spună că are diferite proiecte prin țară, i-a plăcut ce fac și se gândește la realizarea unor colaborări viitoare. Domnul Bota, mai târziu, avea să-mi spună că e un potlogar care a și fost arestat pentru hoție. O lume pestriță și cu multe necunoscute. Cea mai sensibilă și plăcută remarcă din public a venit din partea unei franțuzoaice însoțită de pictorița Pașca, care se întorsese de la o expoziție vernisată la București. Din ceea ce a înțeles prin traducerea instantanee făcută de însoțitoare, franțuzoaica a considerat că spectacolul este fenomenal și a ținut să mă invite la un Festival în Canada. Nu se putea juca, însă, în românește, iar traducerea era mai mult decât dificilă. Ți-ar fi trebuit un colaborator înzestrat cu calități poetice, ca să știe să pună accentele unde trebuie și să nu strice ritmul. Chestiune pe care o puteam încerca, ca idee de viitor, dar nu prea întrezăream rezultate posibile.
Domnul Bota s-a dus la pescuit în apropiere. Am rămas o vreme singur. Nu pentru mult timp. S-a întors cu Angela și, în drum spre casă, ne-am oprit să cumpărăm ceva de mâncare. De la Metro am luat pui prăjit, roșii, pâine, cartofi prăjiți. Ne-am oprit pe marginea unei ape, am mâncat și am povestit cu Angela, care absolvise muzica, specialitatea țambal, la Chișinău. Nu avea cum să-și procure instrument și fusese nevoită să se reprofileze. Era funcționară. Participase, ca studentă, la acțiunea podurilor de flori și la manifestațiile studențești de la Iași. Acum nu mai credea că Moldova se va mai îndepărta vreodată de Moscova. Părinții ei, îmi povestea Angela, profesori de limba moldovenească, cum i se spunea oficial, au avut cel mai frumos moment din viața lor când, schimbându-se legea, au devenit profesori de limba română și cel mai trist, când au ajuns din nou la vechea denumire.
Ne-am despărțit sperând că poate îmi va scrie. Îi plăcuse spectacolul. Spunea că a fost pe gustul ei.
Mâine, cu valizele făcute, ca să mă pot apoi muta, voi merge pentru spectacol la biserica Sfântul Nicolae.
Mă opresc aici, parcă încercând să amân momentul mai dificil care va urma, momentul necunoscutului într-un oraș necunoscut, notând secvența următoare a recitalului meu. Ca un făcut, este cea mai tristă parte a spectacolului. O rosteam așezat în genunchi, cu o lumânare aprinsă în mână și îngânând, din când în când, cu buzele strânse, lăsând doar un murmur să rămână, încrâncenat, în mine, o doină de jale:

Secvența 8

Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoate din valiză o lumânare şi un chibrit, le aprinde fără grabă, ca într-un ritual, apoi rosteşte povestea următoare:

O întâmplare simplă s-a produs:
O gâză, pe un drum în calea mea
A fost strivită. Viaţa i-a apus,
Dar cine-şi va mai aminti de ea?

Oare chiar tot ce-n lumea asta moare,
Fie că-i gâză, iarbă, floare, pom,
Dispare-n urma noastră în uitare,
Deşi au suflet toate, ca un om?

Eu zic că uneori, cel ce-a murit
Şi i-ai aflat suspinul lung şi greu,
E mult mai demn să fie pomenit
Şi să rămână-n suflete mereu.

Tu, gâză ce-ai murit, biata de tine!
Tu care-ntotdeauna simplu mori,
Faci ca să plângă inima în mine,
Căci ai murit fără alai şi flori.

Ce mult aş da ca ţie să-ţi pot spune
Că s-a pierdut ceva din lumea-ntreagă
Şi că din gândurile mele bune,
Ceva de tine necurmat se leagă.

Eu tot mai cred că s-ar putea odată
Să fac ca lacrimile mele toate
Ce se pornesc din inimă curată,
Pe tine să te-ntoarcă de la moarte.

Cine pe tine te va pomeni?
Cine va şti că ai trecut pe drum?
Te va striga, când tu nu vei mai fi
Şi va privi spre iarba ca de fum?

Se-ntunecă privirea şi gândesc
Că amintirea mi-a luat cuvântul.
Stau singur şi în iarbă te privesc.
Ţi-au risipit făptura şi avântul.

Nu vei mai spune tu, la toţi ai tăi,
Cât e de mare lumea şi frumoasă.
Tu n-ai ştiut că sunt şi oameni răi.
Ei te-au oprit să te întorci acasă.

Te-au părăsit în drum, făptură mică.
E mai săracă lumea fără tine.
Şi eu sunt singur şi mi-e tare frică.
Nu mai pleca. Rămâi aici, cu mine!

(Va urma)

Lidia LAZU

ALEGERE

Doar între florile mele
Mă simt regina viselor
Ș-a nopții
Nu mă tulbură nici
Slujbele de la biserica din colț
Urlate la boxe
Ca la nunți
Nici sirenele de tot felul
Care parcă se întrec
Nici claxoanele șoferilor
Care vor să ne amintească
Același lucru
Că suntem oricând cu un picior
Dincolo

Aleg ziua aceasta
Ca și cum am câștiga împreună
Cel mai grozav concurs
Și ne privim una pe cealaltă
Cu atâta bucurie
Încât Universul întreg
Se simte mai bine
Și nu mai aleargă ca bezmeticul
Către punctul de pornire

8 martie 2017

VORBIȚI CU MINE

Vă plimbați prin casă
Și prin curte
Mă priveați parcă în treacăt
Și pe mine
Cea care așteptam să-mi spuneți
Ceva
Orice
Despre întâlnirea voastră
De dincolo
Și cam ce faceți pe-acolo
Și pe cine ați mai văzut
Și dacă ați simțit pacea divină
În care fericirea curge-n șuvoi
Dintr-o dragoste eternă
Și atotcuprinzătoare
Care poate lua orice înfățișare
Fără ca noi să ne dăm seama
Nu vă aud