Spații culturale nr. 51 (1)
EDITORIAL
Valeria MANTA TĂICUȚU
Vine, vine primăvara!…
Îndată ce mugurii prind a se umfla pe crengi, iar păsările rămase în patrie par a vesti sosirea pribegitelor înaripate și, implicit, a primăverii (calendaristice și astronomice), un fenomen ciudat se petrece cu poeții: devin vizibili în peisajul mai ales urban (dar nici în cătune, sate și comune nu se întâmplă altfel): străzile își leapădă cenușiul și au sunet de cascadă, amurgul e violet, iarba – verde brotăcel -, zările – de farmec pline (a spus-o un înaintaș poetic mult iubit de bunicii și străbunicii versificatorilor de azi), totul zboară, vibrează, cântă, face larmă etc. numai și numai din cauză că s-a terminat hibernarea și ursuleții lirici ies din bârlogul unde și-au consumat osânzele și osândele, pentru a se integra în noul anotimp, pentru a renaște și a se reinventa în noi și noi volume de poezie.
De sigur, poeților nu le place numai să fie văzuți cum se plimbă pe străzi, prin parcuri, pe terasele romantice ale tuturor restaurantelor cu fumatul interzis în interior, cum meditează la nemurirea sufletului în stațiile de autobuz sau cum măcar fac act de prezență la cine știe ce miting spontan împotriva ordonanțelor de urgență. Nu. Poeților le place și să fie auziți: cum recită, cum conversează, cum urlă, cum vociferează, cum devin trâmbiță de alamă și purtătorii de glas ai mulțimii. Prin parcuri au apărut deja recitatorii de ocazie, pe care, din păcate, nu-i ascultă decât derbedeii în trecere pe-acolo, abia scăpați de ora de română și în drum spre păcănele, poate și câțiva pensionari ieșiți să-și dezmorțească încheieturile și să vadă în ce hal a ajuns lumea, poate și câteva bone ieșite la aer cu odraslele de vipuri (ele, însă, nu contează, căci nu sunt vorbitoare de limbă română și, prin urmare, nu au nicio înțelegere pentru poezia care plutește și înfiorează împrejurimile).
Când nu sunt detectabili în zonele deja pomenite, poeții treziți de alaiul primăverii sunt, cu siguranță, în alte părți: în primul rând, la târgurile de carte – și nu este cătun, sat, comună, orășel, metropolă unde să nu se organizeze așa ceva, la concurență cu târgul de mărțișoare sau cu târgul de produse autohtone (șunci, cârnați, pastramă, brânzeturi, vânat, pește etc., marcând intrarea cucernică în postul Paștelui și anumite dezlegări bisericești). Târgurile de carte au devenit o tradiție și este în trend să le frecventezi, chiar dacă nici prin cap nu-ți trece să cumperi vreun volum, mai ales când este semnat de un autor de care n-au auzit decât vecinii de uliță sau de scară la bloc. Unii – respectiv, majoritatea – n-au auzit nici de Cărtărescu, de aceea privesc cu circumspecție avalanșa de titluri, coperți frumos decolorate de soare și nume care, în general, se termină în -escu. Numărul mare de edituri și numărul și mai mare de volume editate pe zi descurajează. Iubitorii de poezie se simt prinși într-un labirint din care nicio Ariadnă nu-i poate scoate, așa că preferă să-și mute atenția de la cartea reală, la cea virtuală, pe care o poți frunzări gratis, dând copy-paste la ceea ce ți se pare interesant și bun de plagiat/ parafrazat, că doar cărțile se fac din cărți, după cum spune o vorbă din bătrâni. Cu toate acestea și, mai ales, în ciuda lui copy-paste, târgurile de carte și editurile continuă să existe, așa că avem de-a face cu o situație paradoxală (un filosof actual, mare iubitor de papion și abureală națională, i-ar spune „pur mioritică”): puțini citesc, puțini cumpără, dar avem cel mai mare număr de cărți pe cap de locuitor din Europa, la concurență cu numărul de biserici.
Când nu hălăduiesc pe la târgurile de carte, poeții abia treziți de primăvara cu alaiul ei de flori pot fi găsiți la acțiuni cultural-mondene, organizate, cu precădere, de aleșii locali, desemnați de partidele de guvernământ să ia pulsul culturii și să raporteze cât mai e până ce ea își dă duhul. Nu există primărie, cămin sau centru cultural care să nu bifeze cu mare drag „Ziua mondială a poeziei”, moment în care tot românul își amintește că s-a născut poet și că trebuie să se comporte în consecință. Dacă nu reciți – în biserică, în bar, la vreo școală sau pe scena nu contează cărui așezământ – un poem personal, înseamnă că ești lipsit și de cultură, și de spirit civic. Universul este în așteptare, până și statuile poeților trecuți în nemurire lăcrimează de emoție sub coroanele din flori artificiale, cu care le acoperă iubitorii de muze și muzee, și parcă așteaptă, neliniștite, să fie îngropate de cascada de texte lirice scoase la aer și la soare, în vântul de primăvară, după visul geros al tuturor nopților de iarnă.
Lume bună și (ne)bună, cu sau fără talent, cu sau fără volum, oameni de bine și oameni de rău, politicieni, preoți, funcționari, medici și alte categorii cu organ pentru cultură – cam acesta este publicul venit să se bucure de poezie și de recunoașterea ei mondială, chiar dacă lansările de carte, medalioanele, comemorările, lecturile publice, întâlnirile cu cititorii, ședințele de cenaclu ș.a.m.d., reunite sub genericul de „Ziua mondială a Poeziei” nu sunt stropite cu bere și parfumate cu mici decât întâmplător și mai pe înserat, când ochii curioși s-au închis și vigilența publică este la cota de avarie.
Compunerile școlare se terminau într-un mod care s-a transmis din generație în generație; încă mai există acele propoziții nemuritoare, care garantau, mai întâi, nota de trecere, iar, mai apoi, sensibilitatea artistică și gustul estetic al viitorilor consumatori de cultură, și una dintre ele, „Ce frumos e anotimpul primăvara!” nu numai că este justă, dar se potrivește perfect și cu târgurile de carte, și cu „Ziua mondială a Poeziei”.
Magda URSACHE
(Im)presarii literari
„Cerul de cărţi deasupra, legea critică în mine” e o formulare splendidă a profesorului de cronică de întâmpinare Nicolae Manolescu. Dar cerul e cam înnorat, de vreme ce încăierarea „canoanelor” e maximă, iar conflictele şi tensiunile, marca lumii noastre literare dintotdeauna, s-au acutizat până la blocarea dialogului democratic, a argumentelor şi contraargumentelor, ca între 22-işti şi „caietişti”. Lângă suplimentarişti nu-i loc pentru convorbirişti ori dacişti, la noi, la Ieş. Cât despre humanitarişti şi poliromişti, ei bat război cu restul pieţei de carte.
Querella etnicişti – universalişti, autohtonişti – occidentalişti, sincronişti – conservatori s-a amplificat nepermis, dar s-a şi simplificat aberant, ca-n anii cincizeci, folosindu-se chiar termenii critici de atunci, de pildă „cârdăşie” ori „şovăielnic”. Lupii de stepă dau năvală peste mioritici, prospăturile peste tombatere şi aşa mai departe.
Se declară incompatibilităţi pe viaţa şi pe moartea celuilalt, parcă spre a proba că scriitorul român e altericid. Când N. Florescu a aflat în revista exilului „Luceafărul” textul lui Emil Cioran, semnat cu iniţialele Z. P. şi l-a publicat în „Jurnalul literar”, s-a trezit tras în justiţie, ca autor de piraterie literară, de Gabriel Liiceanu. Humanitas avea exclusivitate asupra a tot ce-a scris Cioran, chiar texte necunoscute, descoperite de cercetători dedicaţi muncii, cu ani de lucru în biblioteci.
Lovinescienii îi desfid pe călinescieni, zeletiniştii şi drăghiceştii îi desfid pe năişti. „Năist” a fost Eliade, „năist” a fost, deopotrivă, Sebastian, dar trimis la zid pentru asta e numai Eliade, care trebuie musai de-tabuizat; i se face alt „dosar de cadre” ca membru doctrinar al Gărzii de Fier şi antisemit. N-a fost nici una, nici alta.
Memorialistul Marino credea că din cauza istoricului religiilor ar fi intrat în vizorul Securităţii. Hermeneutica (din 1980), dar şi versiunea ei franceză sunt „cărţi care mi-au complicat enorm existenţa.” Ba chiar s-ar fi compromis scriindu-le: „ nu gândeam la fel” (v. pag. 24 din Viaţa unui om singur). Culmea e că Introducere în hermeneutica lui Eliade e cea mai bună carte a eruditului lexicograf de idei literare. Dar pentru cine n-a nutrit „dispreţuri” Marino? Cei mai „marinizaţi” au fost „tinicheaua” Călinescu şi „căpitanul filosofic” Noica.
Da, tribunalul civico-moral funcţionează, dar numai unii sunt vulnerabili şi vulneraţi: Bogza e absolvit de stalinism acut, ca şi Beniuc ori Nina Cassian. Nu şi dejismul lui Arghezi, fostul condamnat public de Sorin Toma, ca „poet al putrefacţiei” şi amuţit civic un deceniu. Nu şi cedarea „monstruosului” Călinescu. Numai că, atunci când ai fost şeful de cabinet CC / PCR al lui Popescu – Dumnezeu, ca Mircea Horia Simionescu, e mai bine să nu te revolţi pentru ce a mâncat Călinescu de la comunişti. Şi asta pe urmele Ilenei cea din Vrancea. Nu-l văd pe G. Călinescu aşa cum îl văd fosta combatantă de la „Lupta de clasă” şi Crohmălniceanu, ci aşa cum îl vede cercetătoarea Cornelia Ştefănescu, în G. Călinescu sau „seriozitatea glumei estetice”: un Socrate condamnat să bea cucută ideologică realist – socialistă. „Ceea ce mă sperie, nota pe blog Vasile Gogea, e «rezistenţa», «durata» amneziei de îndată ce se «instalează»”. Se cenzurează trecutul, adaug eu, iar anume pagini din el ne dezbină, ca şi cum n-am fi destul de dezbinaţi.
Fireasca şi aşteptata revizuire a valorilor, reexaminarea, regândirea lor în sensul bun, al reintegrării în circuit a scriitorilor nedreptăţiţi, s-a schimbat urât la faţă, într-un revizionism maniheic. „Sfădăliile” nu mai contenesc între iconoclaştii şi iconodulii Eminescului. Mulţi critici se află ori în flagrant delict de encomiu ori în flagrant delict de injurie. Arghezi e „mare prostituat”, dar cine a scris într-o „tabletă de cronică” despre Stalin: „un ţar proletar cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al noului imperiu”? Miron Radu Paraschivescu, un „cobai” nevinovat? Se vânează culpa morală a lui Cioculescu, atacat că i-ar fi plăcut „spiritul pandur” al lui Adrian Păunescu, nu şi culpele morale ale lui Sami Damian, Zigu Ornea, Paul Georgescu…
Nicoleta Sălcudeanu pune întrebarea corectă: „de ce revizuirea a alunecat în revizionism” (v. Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) şi află destule cauze. Să le vedem: în primul numar „22” n-a publicat Goma, ci Brucan. Ia să fi fost Paul Goma membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, nu Pavel Câmpeanu! Ia să fi fost Goma preşedinte USR, (măcar membru de onoare), nu Dinescu! Îmi aduc aminte titlul cu care a debutat prozatorul, într-un an de relativ dezgheţ, ’66: Când tace toba. Deşi titlul a fost dat de redacţie, Goma n-a tăcut, nici n-a fost toboşar al vremurilor noi şi a plătit refuzul căluşului şi zgărzii cenzurii cu închisoare (6 ani), cu eşec social, cu des-ţărare. Pomul social n-a dat roade pentru el nici în ne-socialism, când a fost re-marginalizat, re-exilat. Culoarea curcubeului a fost carte topită de Humanitas, cum că nu se vinde (mai exact, nu se cumpără, că de vândut Goma nu se vinde). N-a intrat pe scenă în lumina reflectoarelor. N-avem Kundera? Dar cehul a fost poet stalinist, cum n-a fost nicicând mereu nedreptăţitul Goma. De altfel, adevăraţii disidenţi s-au „bucurat” in corpore de un astfel de tratament. Şi Dumitru Ţepeneag, expulzat de Ceauşescu, prin Decretul din ’75 a fost re-marginalizat în România. Justiţiarul social Ţepeneag publicase în noiembrie ’71, în „The New York Times” articolul A gândi în România este o crimă. Pamfletul Ceauşescu I-ul, rege comunist, care i-a adus răzvrătitului Virgil Tănase ordin de suprimare, nu-i pomenit cât cel al lui Mircea Dinescu.
Aparatul de represiune nu glumea, jucai leapşa pe murite (titlul său, tipărit de Ed. Adevărul, Bucureşti, 2011), dacă te revoltai fără spate dinspre Moscova sau dinspre Vest. Virgil Tănase e mai tradus (scrie în franceză pentru Gallimard) în Japonia decât în România. Bani a avut ICR-ul pentru costisitoarele turnee ale Ninei Cassian.
Nici nemulţumiţii, îndărătnicii, nesupuşii, pe care a luptat atâta Goma să-i adune într-o mişcare de rezistenţă, n-au avut parte de recunoaşterea meritată. Nici Ileana Mălăncioiu, nici Cezar Ivănescu, nici Marius Robescu.
Gheorghe Grigurcu, temperament de revoltat împotriva directivelor, tiparelor, turcirii noastre balcanice, a rămas arbiter poesiae în Amarul Târg. Iar Luca Piţu, cum se ironizează singur, „postuniversitar, doctor indocent, văduv după Univer-secumetrialitatea Cuzana.” E mai talentat Patapievici decât Piţu? Nu. Dar e în vitrină prin marketare, are distribuitori de merite şi de premii, are agenţi literari buni, are editură forte. Una-i Humanitas, alta-i Opera Magna din Iaşi, a lui Vasilian Doboş. Patapievici „ne lasă, după Gabriel Liiceanu, senzaţia că a descins printre noi direct din paradisul culturii”; cultura a intrat în Patapievici „precum cămaşa aceea mitologică, cămaşa lui Nessus, în trup, care îţi arde trupul şi se absoarbe în el şi se face una cu el. El este, cultural vorbind, «în pielea goală», pielea lui e haina lui şi acesta este cultura.” N-aveţi sentimentul că vă aflaţi într-un loc liturgic?
Un manager mereu surprinzător e şi Dan C. Mihăilescu, văzând în „magnetizantul” Patapievici „speranţa noastră eseistică.” E onestă oare critica piaristică a lui D.C. Mihăilescu, luat de ispita encomiului când descoperă „bunul simţ înnăscut” al lui H.-R.P., „niciodată narcisiac”? Eu cred că sare căluţul (roz, cu zvastică pe crupă) când afirmă că trebuie alăturat lui Mircea Vulcănescu şi lui Mircea Eliade; ba îi şi întrece. Chiar faptul că schilodea berze cu acul îl arată pe H.-R.P. ca un „revoltat” de mic. Ceea ce l-o fi făcut să propună – eseistic- votul cenzitar!
Şi cum acest „Kirkegaard de Bucureşti” e şi propriul imagolog de succes, talentul lui Luca Piţu, eseistul mereu şocant referenţial, pierde competiţia, nu numai cu Patapievici, dar şi cu „marfa de lux pentru export”, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie.
Respectăm adevărul că biografia scriitorului e opera lui? Din contra, accidentele de compromis sunt eliminate din CV-ul „alor noştri” ca o coajă de pe cartof. Grupul de prestigiu constituit postdecembrist ridică sau coboară cum doreşte. Aştepţi selecţia naturală lăsându-te în voia …„globalizării”, clachezi sigur.
Campaniile pentru compromiterea adevăraţilor disidenţi au fost făcute ca să intre alte capete prin gaura din tricolor, să urce alţii pe baricada civică. Nu Goma, ci Gabriel Liiceanu care, după Dan C. Mihăilescu, deţine rolul greu: să „re-virginizeze spiritual.” Şi V. Tismăneanu, „ingeniosul” (rău temperat, aş adăuga eu), trebuia să-şi facă loc pe scenă, ca procuror în procesul comunismului, bucurându-se de critica pasională, euforică, energizantă a lui D. C. M.
Ce să mai evaluăm riguros? E mai confortabil să recomandăm, să dăm referinţe ultrapozitive. Buna-credinţă în evaluare s-a demodat. Te conformezi protectorilor şi încremeneşti în admiraţie, ba mai dai şi interesul personal drept datorie civică, a fi manager fiind mult mai rentabil decât a fi critic.
Omul care aduce cartea la PROTV şi care îşi spune (şi este) „samsar de cărţi”, descoperă excepţionalisme peste excepţionalisme în tipăriturile a două-trei edituri. Cumpăraţi-l şi citiţi-l, aşadar, pe „iradiantul” Crohmălniceanu (cineva se întreba dacă scriitorii activişti mai au succesul de pe timpuri; Crohmălniceanu are, chiar postum, Râpeanu şi Dodu Bălan n-au). Şi nu vă feriţi de interregio, pardon, „expresul” Mungiu, artista căreia Dan C.-ul e-n stare să-i laude şi „dicţia” şi viziunea atee, de sorginte utecistă. Mediocraţia dă tonul. Iosif Sava, cu vocea-i radiogenică, a consacrat-o „cea mai deşteaptă femeie din România.” Mi-a sunat destul de disonant, mărturisesc. De atunci Alina Mungiu-Pippidi ne ţine din şoc în şoc cu comentariile ei abrupte şi minimalizante. Răstignirea lui Iisus „e o mistificare şi conştientă încă”, spectatorii care n-au aplaudat piesa Evangheliştii fiind nişte „sălbatici”. Cât despre studenţii pe care i-a păstorit, o, ei „şi-au creat un univers cultural care nu are nimic românesc”, câtă vreme cultura română nici nu există.
Noica vorbea de şase maladii ale spiritului contemporan? Mă tem că spiritul critic nu suferă doar de şase boli. Inconsecvenţa şi mistificarea (numită şi critificţiune) sunt primele două. Voi reveni cu simptome şi cu diagnostice.
Mihaela MALEA STROE
Sireaca limbă română…
Că, periodic, funcție de stăpânitorii care vin călare pe tăvălugul istoriei, limba română se îmbolnăvește de nefericite influențe străine, nu-i o noutate. Că, într-un fel sau altul, mereu s-au găsit apărători ai ei care, fie artistic, prin ironie și pamflet, fie didactic, prin studii, articole și „pastile”, au pledat pentru păstrarea duhului limbii, iarăși nu-i o noutate. De la Alecsandri sau Caragiale, care amendează excesul de franțuzisme, la Maiorescu (supărat pe jurnaliștii români loviți, în Ardealul timpului, de damblaua germanismelor) sau Eminescu („Prea v-ați bătut joc de limbă”…), mai apoi la C. Tănase (cu „der, die, das” și „davai ceas”), au existat mereu spirite lucide care să se ridice împotriva exceselor „modernizării” nocive a limbii române.
În zilele noastre… istoria se repetă. Au fost și sunt voci autorizate, puternice (Magda Ursache, Rodica Zafiu, George Pruteanu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu – lista este lungă, amintesc doar câteva nume) care au atras și atrag atenția asupra noilor „stricători de limbă” postdecembriști, loviți acum de damblaua anglicismelor. Lor li se alătură uneori, cu aceleași bune-intenții, și vocile din umbră, de pe bloguri (Diacritica, Moshe Mordehai și semnatarii comentariilor aferente) sau anonimii dascăli de română de școală (ceva mai) veche (înțelegând aici prin „veche” – temeinică).
Se scriu și se spun multe despre suferințele prin care trece limba română astăzi, se spun și se scriu, dar cam fără efect. Explicabil: apărătorii limbii se luptă cumva cu morile de vânt, pentru că stricătorii de limbă sunt muuult mai mulți, mai prezenți, mai consecvenți, mai agresivi, mai inventivi și total impermeabili când ar fi vorba – eventual – să se corecteze și, dacă nu o respectă, măcar să nu mai schingiuiască limba maternă. Cu siguranță, indivizii acestei specii au un fel de rezistență nativă, sunt imuni la orice vaccin cultural care le-ar putea mări numărul de circumvoluțiuni pe creierele altminteri mai neted-lucii decât gheața unui patinoar olimpic înainte de competiție.
Nu de azi-de ieri, stricătorii de limbă (sintagma este deja consacrată) se aleg, în special, din rândurile politicienilor și jurnaliștilor, s-a mai spus, s-a analizat, s-a consemnat. Lor li se adaugă, ceva mai recent, unii dintre făcătorii de reclame și unii dintre traducătorii de filme. Las deoparte aspectele discutate și răsdiscutate (invazia turbată de anglicisme, greșelile frecvente de tipul „care” în loc de „pe care”, „locație” – folosit impropriu și abuziv sau deja celebrele „succesuri” și „almanahe”, sensurile corupte ale lui „a aplica” și „determinat”, limba de lemn de ieri, limba de lemn de azi etc.). Las la o parte și cultul – că deja, vai, nouă!, putem vorbi despre un cult – al licențiozității (cotidiene și literare) și sindromul Tourette despre care vorbea, cu mare dreptate, într-un articol din „Contemporanul”, Magda Ursache, înțepând cu vârful condeiului avalanșa de înjurături din stradă, filme, literatură…
Mă întorc la reclame, gândindu-mă la ce impact au – dacă nu altfel, măcar prin repetitivitate – și cât de ușor pot impune auzului public forme incorecte, anglicisme, barbarisme, cât de ușor și de eficient perpetuează instrumentele de schingiuire a limbii. Să vedem: câți citesc (au citit) articolul din „Dilema Veche” în care Rodica Zafiu atrăgea cândva atenția asupra lui „într-un final” – structură „contagioasă”, impusă de jurnaliști, un hibrid prețios la care s-a ajuns „prin contaminarea între în final şi într-un tîrziu”? Și câți sunt cei care, pironiți în fața televizoarelor/ calculatoarelor, de zeci de ori pe zi, din sfert în sfert de oră, într-o reclamă la crema adezivă Corega, o aud pe protagonista reclamei spunând „într-un final, la nunta fiicei mele, m-am hotărât…”? „Dilema Veche”, dacă nu mă înșel, o citesc cei care, oricum, sunt prieteni cu limba maternă. Ceilalți, cei mai mulți, vor fi „victimele” jurnaliștilor și făcătorilor de reclame. Din păcate, nu vocea Rodicăi Zafiu (profesor universitar dr.) se face auzită și ascultată, ci vocea soacrei mici din reclamă, soacră fericită că a găsit soluția lipirii protezei de gingie și poate să fie din nou „ea însăși”. Cine pierde? Limba română. Pentru că două structuri cu nuanțe subtile, distincte odinioară (în final și într-un târziu), s-au redus, prin stăruința jurnaliștilor și a publicității, la una singură, seacă, inexpresivă.
Tot prin reclame, dar și prin traduceri/subtitrări incorecte, se pervertesc, în ultima vreme, contaminate cu sensuri din engleză, cuvinte care, în limba română, aveau înțelesuri clare, chiar „specializate”, unele identice, în primul lor sens, celor din limba lui Thatcher, altele diferite. De pildă „epic” sau „dramatic”. Nu știu dacă asta se întâmplă din pricina snobismului ori a ignoranței fudule a celor care concep/interpretează reclamele sau traduc replicile din filme. Dau doar câteva dintre numeroasele posibile exemple: „Întotdeauna ajungem la epica poveste a căsniciei tale” (subtitrare) , „Ai reduceri epice pentru sute de produse Fashion Days”, „Marți prinde o seară epică la Procinema”, Van Damme „[…] va face șpagatul lui epic”, „Urmărește o incursiune epică în trecutul unei Românii fascinante” (film despre Epoca de aur), „… micul lui dejun s-a schimbat pentru totdeauna pentru că a creat omleta epică” (reclamă la cașcaval Muller). Dacă „poveste epică” în limba română are iz de pleonasm (în context n-ar prea merge nici al doilea sens al lui „epic”, mai rar utilizat în română, cel de „grandios”), dacă „seară epică” și „incursiune epică” sunt, la limită, acceptabile, „reducerile epice”, „șpagatul epic” și „omleta epică” intră în zona barbarismelor. Similar, „Lupul este un prădător dramatic” (subtitrare la film documentar), „crema X vă va schimba dramatic înfățișarea” (reclamă mai veche, la o cremă de față). Sigur că nici un vorbitor/receptor de limbă română sănătoasă și curată nu va cumpăra o cremă menită să-i schimbe „dramatic” înfățișarea, chiar dacă respectivul ar ști că, în engleză, „dramatic” poate să însemne și „impresionant”, „neobișnuit”, poate „spectaculos”.
Tot de la „specialiștii” în traduceri/subtitrări cetire: „Am vrut să-ți amintesc de o fată netemută care a plecat singură la L.A.” (netemută în loc de neînfricată, netemătoare, adică exact antonimul, întrucât netemută ar fi persoana de care nimeni nu se teme), „Am început să verificăm activitatea lutistului” (lutist în loc de lutier, personajul din film crea viori).
Alt barbarism care s-a răspândit deja, via reclame și nu numai: „a face o aroganță”. Sigur, verbul a face suportă multe (sau să zic „este andurant la maxim”?) – poți face o ciorbă, poți face curte (la propriu și la figurat), poți face pe nebunul/ pe prostul/ pe deșteptul, poți face în pantaloni (de frică), poți face curat/curățenie, poți face gălăgie, poți face minuni, poți face mătănii… Dar poți face, oare, chiar orice??! Cum să faci o aroganță? Dicționarul spune: „AROGÁNȚĂ s. f. Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie disprețuitoare; înfumurare, impertinență. – Din fr. arrogance, lat. arrogantia.” Să substituim și să vedem ce iese: „am făcut o purtare obraznică și sfidătoare”, „am făcut o atitudine de mândrie disprețuitoare”, „am făcut o înfumurare”. Mmdaaa, modernizarea nocivă a limbii române! Sau te pui cu mass-media?! Da, dacă în loc de „a face o aroganță” inițiatorul sintagmei ar fi spus „a comite o aroganță” poate am fi putut negocia, dând aroganței un nou înțeles, acela de „infracțiune”. Căci, într-adevăr, inițiatorii (dar și utilizatorii) unor astfel de bazaconii lexicale sunt un fel de infractori, de torționari ai sensurilor firești ale cuvintelor în spațiul privat al limbii române.
Repetiția (și ce e mai repetitiv decât reclama?) ne direcționează creierul, susțin psihologii, iar Radu Paraschivescu spunea într-un interviu (redau cu oarecare aproximație ideea) că există o legătură între cum gândește și cum vorbește cineva. Este valabil și pentru „stricătorii de limbă”. Dacă limba pe care ei o vorbesc este cum este, atunci gândirea lor este un talmeș-balmeș. Necazul vine însă din faptul că indivizii ăștia au tupeu, au acces la „microfon”, au „priză”, au mare audiență și, deci, capacitatea (ei ar spune capabilitatea) de a-i strica și pe alții… în vorbire și gândire.
De aceea este momentul să revin la Magda Ursache și la ce spune domnia-sa în „Limba română, o necunoscută”: „Mă tot gândesc acum la SSLR – Serviciul Securităţii Limbii Române, vizându-i pe cei nepăsători, din ce în ce mai nepăsători de stricarea limbii.” Ar fi, negreșit, nevoie de un asemenea Serviciu, și pentru nepăsători, dar și pentru cei care și-au făcut din alterarea limbii o îndeletnicire.
FESTIVALUL – CONCURS NAŢIONAL DE CULTURĂ ŞI LITERATURĂ
„PRIMĂVARA ALBASTRĂ”
Seria a II-a – Ediţia a XIV-a 17 – 19 Mai 2017
oraş Pucioasa – Judeţul Dâmboviţa
REGULAMENT
Festivalul – Concurs „Primăvara albastră” are drept scop descoperirea, stimularea şi promovarea creaţiei literare a tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 35 de ani, nemembri ai vreunei uniuni sau asociaţii scriitoriceşti, respectându-se libertatea democrată a exprimării literare, marcată de o relevantă valoare estetică şi ideatică.
Condiţii de participare:
– tinere talente literare cu vârstele intre de 14-35 ani
– să nu fie membri ai Uniunii Scriitorilor sau a altor forme asociative scriitoriceşti
Concursul este organizat pe următoarele secţiuni:
• Poezie – (5 lucrări)
• Proză – (3 lucrări a 3 pagini)
• Teatru scurt – (2 piese de un act)
• Jurnalism – (reportaj ; 2 lucrări a 4 pagini)
• Istorie si critica literara (eseu;2 lucrari a 4 pagini)
Lucrările vor fi expediate până la 15 mai 2017, data poştei, cu precizarea „pentru concurs” – pe următoarea adresă:
luminitagogioiu@yahoo.com
sau
LUMINŢA GOGIOIU
Biblioteca “Gh.N.Costescu” Pucioasa, str. Fântânelor, nr. 7, oraş Pucioasa – Jud. Dâmboviţa.
Lucrările vor purta un motto, iar într-un plic închis vor fi trecute acelaşi motto, numele şi prenumele concurentului, data şi locul naşterii, adresa, telefon.
