Spații culturale nr. 52 (12)

Adrian BOTEZ

CATRENE DE NOAPTE

hulubul hărţuit de noapte
s-a tras la cuibul lui de şoapte
iar din răşini de luni rănite
răsună glasuri răstignite

spălaţi cu raze bal de cer
prinţii dansează dar tot pier
e un măcel de armonie
a fi nu vreau ce spui să fie

vreau cântec – stih şi voie bună
să sting feştile de minciună
prin stih senin – prin cânt de strune
s-aduc lumina iar în lume

jos măşti penibile – de glod!
rege de roade – crai şi Plod
lor – magii mistici de norod
să ne rugăm – în sfânt exod!

Octavian MIHALCEA

DESPRE NUANȚELE SUFLETULUI

În volumul lui Costinel Petrache, Aripi de frunze (Societatea Scriitorilor Militari, București, 2017), asistăm la hipertrofierea unei ideatici sentimentale de cea mai bună calitate, care își extrage esența din zona inalterabilului filon romantic. Sunt avute în vedere marile teme existențiale, totul învăluit liric, sinteză ontologico-estetică făgăduind variate extensiuni. Prin fața noastră defilează o întreagă gamă a trăirilor problematizante, ce își găsesc sublimarea la nivelul acestor atașante versuri. Câteodată, fluența poetică ce ne transportă spre zone ideale beneficiază de inserții apropiate abstractului, întru accentuate potențări. Imnurile închinate transcendenței subliniază fundamentala propensiune spre verticală pe care o presupune sufletul poetic. De asemenea, femeia și iubirea sunt încadrate unui registru al transfigurării vizând holismul. Paradigma amorului idealizat are o incontestabilă funcție soteriologică. Prin mesajul său liric, Costinel Petrache vizitează generoase arealuri conceptuale, acolo unde sunt prezente notabile accentuări axiologice. Constanta sacramentală are valoare de veritabil fundament în raport cu desfășurările metaforizante ale cărții: „era în toiul ninsorii când Cerul/ vivând tumultuos de munții de nea,/ îmi sporea hiperbolic misterul/ și-n gându-mi înfrânt doar foc ajungea.// fulgi-mi păreau rătăcire de fluturi,/ stinși pe pământ în salbe de-nfrângeri,/ și ținte pe invizibile scuturi/ în posturi, dinainte de îngeri.// și parcă ninsoarea a taină venea,/ visam cumva necuprinsul din noi,/ Înaltul în leagăn de aripi curgea-n/ brațele-n care eram amândoi.// în cele din urmă, totuși, misterul/ mi-a fost limpezit de-alesul Sinod/ care, în veghe, deține tot Cerul,/ ninsoarea spre el fiindu-ne pod.// când tot necuprinsul de pur nepătat/ era un Înger născut născut dinadins/ să-i fie lui Domnu-n cerescul palat/ dovada supremă de alb în preanins,// văzându-l, deodată, și Domnul tăcu,/ căci Îngerul lumii erai tocmai Tu.” (erai tocmai Tu) Dragostea ia amplitudine și atinge anumite teritorii eterate unde primează un deosebit nivel al fineței interioare. Femeii îi sunt rezervate ample atitudini sensibile menite să reliefeze nivelul acesteia, statură în siajul devoționalului. Moralitatea va fi întotdeauna unul dintre principalele repere ale poetului, cu nedisimulate propensiuni eroice. Opacitatea exteriorității, cumva inevitabilă, tinde să-și pună maculanta pecete asupra naturii sensibile. Rezultă stihuri în profundă accepțiune romantică, de unde putem deduce condițiile care au participat la ivirea filonului liric din Aripi de frunze. Legătura cu misterul transcendenței prezintă o deosebită acuitate. Ca în această poezie, particularizant aspectată expresionist: „Doamne, ce lume, nimic nu e nealb,/ chiar Cerul îmi pare rupt dintr-un crin,/ în sânge îmi ninge și parcă mă scald/ cu morți de zăpadă, doar ei mă mai țin…// neliniști tronând în chip de icoană,/ biserici postume, toate în var,/ oriunde ai privi totul e rană,/ orice speranță respiră-n zadar…// lacrimi de ceară, aceeași zidire,/ rugi, disperare, mult chin și nesomn,/ dă-mi Doamne, Te rog, bilet de ieșire,/ voi fi mult mai bun, în Lume, ca om !” (ce lume…)
Prezenta retorică evidențiază multiple accepțiuni metafizice. Uneori, adierile panteiste determină considerabile fioruri ideatice. Finalul vieții telurice, urmat de potențiala mistică revitalizare, iată enigma ce, sublimată estetic, semnifică incomensurabilul din noi. Situați la nivel livresc, pe urmele lui Nichita Stănescu, cu inubliabilele versuri: „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?”, vine și tușanta fulgurație lirică: „iar aici, sub fruntea tălpilor tale,/ buzele mele…/ ce zici?” (să împărțim Cerul) Accentuata plurivalență hermeneutică vine să confere poeziei lui Costinel Petrache amplitudinea propensiunii spre verticală. Rugile, omniprezente în volum, denotă neîncetatul contact cu spiritualitatea etajelor superioare ale Ființei. Seraficul prezențelor angelice ar putea fi desprins dintr-o fascinatorie pânză art nouveau. Mutabila imagine a toamnei inspiră o seamă de poezii din carte. Dialectica autumnală, cu inevitabile ecouri bacoviene, generează pătrunzătoare nostalgii, spații enigmatice apropiate crepuscularului. De undeva, la orizont se profilează mereu dezirabilul profil al Absolutului. Integrată unui cadru aparte, iubirea este reprezentată în zodia definitivului. Marul, simbol completitudinar, întregește de-a dreptul misteriosofic scenariul poetic, cu adânci reverberații: „din mărul amintit în prag de iarnă,/ când îl râvneam înzăpeziți de jind,/ un iz, în nări, acum ni se destramă/ și crengi de vis se-apleacă hohotind.// îl așteptam cu sufletul la gură,/ ne tot rugam să îl vedem în geam,/ și-n văzul nostru, fragedă măsură,/ livezi-nfloreau din ram în ram.// dar zilele treceau din vamă-n vamă/ iar noi ne înglodeam în așteptări,/ habar n-aveam că mărul e o rană/ pe care o purtăm etern în nări.// și, tot așa, dorindu-ne noi poama,/ la Dumnezeu urcam pe câte-o rână/ și-o tot mințeam din când în când pe mama/ că l-am văzut cu mărul nostru-n mână.” (Vis de măr) De multe ori, conștientizarea limitelor umanului aduce în prim-plan existențialistul weltschmerz. Imaginea mereu pulsatorie a părinților induce bineștiutul dor, odată cu persistența întrebărilor despre nepătrunsele labirinturi sufletești. Nu în ultimul rând, coperta I și ilustrațiile de interior, aparținând artistului plastic Alex Ivanov, impresionează prin transfiguratoria atmosferă creată. Putem remarca, la nivel plenar, dramatismul mesajelor lirice din Aripi de frunze, parcă nesfârșite detalii despre nuanțele sufletului.

Ion HAINEȘ

FLORENTIN POPESCU: „FURCA ȘI ALTE POVESTIRI”

Ultima carte a lui Florentin Popescu (dar nu cea din urmă), Furca și alte povestiri, Editura RawexComs, 2016, ne înfățișează o ipostază mai puțin cunoscută a autorului: aceea de povestitor. Autorul are plăcerea de a povesti simplu, firesc întâmplări dramatice sau comice din viața reală (sau imaginară), care cresc unele din altele (povestiri în ramă), alcătuind o imagine complexă a unor realități mai vechi sau mai noi pe care le-am trăit.
Nu întâmplător, cartea poartă un motto din Umberto Eco: ,,Eu sunt un proustian: eu găsesc sensul vieții în amintirile copilăriei!”. Și, într-adevăr, chiar prima povestire, Furca, cea mai bună dintre toate, stă sub semnul acestei confesiuni. Mai concret, un profesor universitar ține în casă, în holul apartamentului său, o furcă țărănească, cu care mama sa îl amenințase pe tânărul activist de partid din anii `50, care venise să controleze dacă țăranii ascund sacii de cereale, sustrăgându-se de la predarea cotelor obligatorii. „Omul trimis de partid a zărit și el sacii. A făcut ochii mari și s-a uitat țintă la mama, așteptând o explicație. La rându-i, mama, crispată, avu o reacție bruscă și cu totul neașteptată. Luă furca aflată alături, o îndreptă către pieptul colectorului și, scrâșnind din dinți, îi spuse aceluia încet, ca să nu fie auzită din curte: ,,Dacă spui ceva, te omor! Bag furca asta în tine! Și ar fi păcat să mori atât de tânăr!”
Speriat, omul, coborând scara care ducea în pod, le comunică celorlalți: ,,Nu, n-au ascuns nimic, tovarăși! Putem pleca!” Scena este de un realism dramatic impresionant care, prin maniera descrierii, trimite cu gândul la Marin Preda sau la neorealismul italian al filmelor din anii `60. Autorul se obiectivează în personajul-narator care, în finalul povestirii, face o mărturisire: ,,Fiecare din noi ducem cu noi toată viața amintirile copilăriei. Printre ele există întotdeauna una care le umbrește pe toate celelalte, pentru că ni se afundă în suflet și ne vorbește despre un timp, despre o vreme în care ne-am maturizat”.
Impresionat de această întâmplare, profesorul universitar conchide: ,,La plecare m-am mai oprit o dată în fața furcii din hol și pentru o clipă mi s-a părut că pe coada ei se mai văd încă urmele de odinioară ale unor palme. Ale mamei”. Este un amănunt cinematografic care, prin tehnica acestei maniere, subliniază valoarea de simbol și de emotivitate a acestui obiect – FURCA – și o fixează în mintea cititorului pentru multă vreme.
Florentin Popescu are harul de a alterna drama cu comedia și, în acest sens, el imaginează o povestire hazoasă, tot din lumea țărănească, Cocoșul. Bătrâna Floarea, octogenară și trăind singură în casa răzlețită de la marginea satului, îi dăruiește preotului, în Vinerea Mare, un cocoș. Dar neastâmpăratul cocoș, depus de popă în altar, iese din sacoșă și provoacă un tărăboi ieșit din comun. Preotul își întrerupe slujba și, împreună cu enoriașii, încearcă să prindă afurisita de pasăre. Dar degeaba. Circul continuă și la cimitir, dar orice efort e inutil. Nebunaticul cocoș scapă cu viață până a murit de moarte bună. Povestirea are și un sens ironic. Ea vizează dorința de căpătuială a preotului tânăr, care rasolește slujbele și cere mereu bani pentru biserică pe care și-i pune în buzunarul lui. Hazul nu e gratuit. Părintele întrerupe Prohodul și, intrând în altar, începe să alerge după cocoș. Obosit după atâta alergare, ,,îi curg șiroaie de transpirație pe față, dar nu se lasă”. Credincioșii aleargă și ei să prindă pintenogul, se organizează în patru grupuri care caută prin cele patru colțuri ale curții bisericii și apoi în cimitir. Insistența pe aceste scene ține de talentul comic al autorului.
Tot de ideea amintirii, a îndepărtatei copilării, este și povestirea Bica. Dornic să cunoască viața satului românesc de ieri, să afle povești și legende, să descopere tradiții seculare, naratorul este invitat de un coleg al său să meargă împreună în satul său natal. Evident, între satul de ieri și satul de azi e o mare diferență. O dezamăgire. Și, totuși, cei doi merg împreună la biserică și la cimitir. Impresionantă e povestea unei bătrâne, Bica. Trăiește singură la margine de sat, singură, tăcută, înconjurată doar de găinile ei. Când moare, oamenii o găsesc privegheată de toate păsările pe care le crescuse cu dragoste și cu care trăise împreună în aceeași încăpere.
La un cenaclu literar, o doamnă vine cu un cățel în brațe (bishon), pretext pentru a se discuta despre condiția câinelui în viața omului. Se spun fel de fel de povești, în care se subliniază fidelitatea acestui prieten al omului. (Recunoștință). Printre altele, povestea câinelui care nu s-a dezlipit de mormântul lui Mozart până când a murit de foame și de sete.
Pe aceeași temă, prietenia dintre un cal și un câine dalmațian. Un cal este mușcat de un șarpe în pădure și moare. Câinele, prietenul său, nu-l părăsește câteva zile la rând suferă, plânge, urlă și, în cele din urmă, moare și el sfâșiat de sălbăticiunile din pădure. (Doi prieteni).
O poveste tragică, asemănătoare cu Două loturi de I.L. Caragiale, este Jucătorul. Eroul ei este un funcționar modest, un redactor la o mică editură din București, împătimit al jocului la ,,Pronosport”. După nenumărate nereușite, iată că el (,,Conu Mișu”) devine câștigătorul marelui premiu, veste care îi provoacă un atac de cord, spre stupefacția colegilor săi.
Un alt caz ciudat, paradoxal, este al studentului Izbășescu Vasile, care face o cerere de emigrare în Uniunea Sovietică! Omul este un naiv. Fascinat de propaganda politică, el crede că în Uniunea Sovietică curge lapte și miere și, de abia după ce istoria îl contrazice, după moartea lui Stalin, el trăiește un șoc nervos. Aflăm, în finalul povestirii, că după ce și-a luat licența, a fost repartizat ca profesor într-o comună din Dobrogea și că nu s-a mai auzit nimic de el. (Cerere de emigrare).
Alte povestiri aduc întâmplările mai aproape de noi. Ne amintim cu toții de zarva care s-a făcut pe tema gripei aviare, pretext comercial de a aduce în țara noastră carne congelată din America sau din Uniunea Europeană. Un bătrân țăran, hâtru din fire, pentru a dejuca planurile celor care voiau să ardă de vii toate găinile, hotărăște, împreună cu ceilalți, să taie toate păsările și să facă un chef strașnic. O lecție dată profitorilor corupți care au făcut atâta vâlvă! (Din vremea gripei aviare).
Și alte povestiri (Farsa, Măriuca, Rezervația, Empatie) sunt la fel de interesante și demonstrează toate talentul de narator al lui Florentin Popescu, plăcerea de a povesti simplu, firesc, de a se mișca lejer atât pe coordonata dramatică, cât și pe cea comică.
Hotărât lucru: Florentin Popescu este un scriitor polivalent, capabil oricând de noi și noi surprize, dovadă multiplele fațete ale scrisului său.

Stan BREBENEL

Nici un mister nu rămâne pe vecie

Acesta ar fi, în esență, mesajul pe care îl transmite cititorului prozatorul băcăuan Adrian Lungu în romanul „Taine”, apărut în anul 2015 la editura Ateneul scriitorilor. Volumul a fost „nășit” de trei importanți scriitori din urbea lui Bacovia: Calistrat Costin – consilier literar, Ioan Prăjișteanu – redactor și Petre Isachi – prefațator. Despre mister, Andre Malraux spunea, după cum ne atenționează Adrian Lungu în motto-ul folosit, că „cel mai mare nu este că suntem aruncați la întâmplare (pe pământ)… ci acela că, în această închisoare, găsim în noi înșine imagini destul de puternice pentru a ne contesta neantul”. Iar Albert Einstein spunea că „Cea mai frumoasă și cea mai profundă trăire omenească este misterul”. Plecând de aici, Adrian Lungu țese în jurul unei familii, formată din Titi și Dorina, o serie de întâmplări care se desfășoară, în mare parte, sub imperiul tainelor. Acțiunea se petrece în zilele noastre. Pe lângă aceste două personaje apar și alte „cupluri”, aparent fără nici o legătură între ele, însă autorul are grijă ca acest lucru să se dezlege mult mai târziu. Astfel Toma și Iorgu, cu mai tinerii Alex și Sandu sunt personaje cheie în desfășurarea acțiunii. Așa cum sublinia și Calistrat Costin, autorul se folosește de tehnica flash-ului pentru a spori misterul acțiunii, trecând de la un personaj la altul în „miniaturi prozastice de tot pitorescul, spre deliciul cititorului”.
Revenind la tema romanului, aceasta este axată pe modul în care își duce existența o familie aproape reușită formată din Titi și Dorina. Dacă în plan profesional activitatea lor este ireproșabilă, în viața de cuplu nu totul merge cum ar trebui, în pofida faptului că au și doi copii. Dorina are multe rețineri în a-și manifesta feminitatea, cu toate că Titi își dă toată silința în satisfacerea partenerei. Concomitent cu viața lor este arătată și traiectoria profesională și socială a doi indivizi: Toma și Iorgu. Primul era strungar, iar al doilea, tractorist. Revoluția i-a prins în închisoare, la Jilava, ca urmare a unor fapte antisociale. Fire foarte descurcăreață, Toma a ajuns inginer la puțin timp după eliberare și mare om de afaceri. Trecutul dubios a fost un avantaj pentru el, reușind să obțină statutul de deținut politic. De aici, foarte multe înlesniri și uși înalte deschise. A devenit unul dintre cei mai apreciați aranjori, combinatori de către liderii formațiunii politice de la putere. În acest fel a dobândit o imensă avere și a devenit foarte puternic. Este exemplul cel mai elocvent a ceea ce s-a străduit epoca ceaușistă de a forma omul nou și a ieșit omul-lichea, iar prototipul pare a fi un personaj din zonă supranumit „șobolanul rozaliu”. Toma l-a ajutat în „carieră” pe prietenul, tovarășul de detenție și cumnat Iorgu. Acesta a ajuns în Consiliul de administrație al societății de transport în comun, după ce și-a „completat” studiile. Cu bani se putea obține orice diplomă. Viața le surâdea din plin. Toate le mergeau ca pe roate. În desfășurarea acțiunii mai apare un „cuplu” cu rol important: Alex și Sandu, doi studenți la seral și angajați la compania de transport în calitate de controlori de bilete. Spre finalul romanului, acțiunile se precipită și rând pe rând ies la iveală tainele din viața eroilor. Astfel, la ieșirea din pușcărie, după ce au ajuns în orașul natal și cu aburii alcoolului în cap, violează o tânără în parcul orașului, fără ca acest lucru să aibă consecințe asupra libertății lor. Pe victimă aveau să o întâlnească în mai multe rânduri, când numai privirile ei au vorbit. Victima era Dorina, ce a rămas traumatizată pentru totdeauna. Titi, soțul Dorinei, lasă mașina personală la un service, în timp ce încearcă să rezolve câteva probleme personale, adică plata unor utilități. Pentru deplasarea de la un loc la altul folosește transportul în comun, unde are loc o întâmplare cu urmări dramatice. Nenorocul lui a fost faptul că i s-a intersectat traiectoria cu a celor doi controlori de bilete. Verificând călătorii privind posesia legitimației de călătorie ajung și la Titi. Ca un făcut, acesta nu reușește să găsească biletul prin buzunare. Sandu, care era mai golănaș, îl somează că va fi amendat dacă nu prezintă buclucașul tichet, ajungând să-i fie cerută șpagă pentru micșorarea sancțiunii Ca să fie coincidența perfectă, șofer pe autobuz era Iorgu, din cauza penuriei de conducători auto, cel care îl identificase mai demult ca fiind soțul Dorinei. S-a iscat un conflict și Titi cade din autobuz și se lovește cu capul de bordura trotuarului. Panică, agitație, remușcări din partea lui Alex, însă totul are un final fericit pentru victimă, care a primit primul ajutor aproape ca la carte.
Finalul este apoteotic. După acest eveniment nefericit, are loc pedeapsa divină. Iorgu, la volanul Fiat-ului său, are un accident de circulație foarte grav, într-o intersecție, cu Land Rover-ul condus de Toma, totul sub privirile înspăimântate ale Dorinei. Victimele erau pline de sânge, dar trăiau. Nu i-a fost prea greu să-i recunoască. Nu după mult timp, un zâmbet de mulțumire îi acoperi întregul chip, odată cu sunetele de sirenă ale ambulanțelor.
Pentru a colora un pic atmosfera cenușie și tensionată autorul introduce și câteva personaje pitorești, cum ar fi studenta Greta, fosta soție a lui Toma, Corina sau Adela, femeia de la partid bună la toate. În afară de drama unor personaje, Adrian Lungu face și un portret veridic al societății românești postdecembriste, în care nonvalorile au roluri importante în destinele a milioane de oameni, unde hoția, parvenitismul sunt ridicate la un nivel superior.
Concluzionând, putem spune că Adrian Lungu este un romancier ce și-a dovedit măiestria nu numai în acest roman, ci și în cele anterioare: „Armistițiu cu anii copilăriei” (2009), „Maria” (2010) și „Eroarea” (2014). Arta de narator îl face să dea noi sensuri cotidianului banal, făcându-l pe cititor să citească cu plăcere ceea ce scrie.

Silvia Ioana SOFINETI

Mihaela Meravei: Cinci degete, Ed. Ex Ponto, 2017

Poetul, crede Mihaela Meravei, poate fi imaginat în ipostază de taumaturg, capabil să facă minuni și să vindece orice boală folosindu-se doar de „apa vie” a cuvintelor, de „fluviul de lumină” pe care-l poartă cu sine orice poem. „Viața pe verticală” (titlul primului ciclu din volum) nu-i idilică, ci presupune efortul permanent al urcușului, teama de orbecăire prin ceață, obstacole și o stare de veghe în fața primejdiilor cunoscute sau doar bănuite, care îmbolnăvesc mintea și sufletul: „de la un timp m-au încolțit corbii/ îmi ciugulesc pielea/ până în măduvă îmi pătrund/ flămânzii…// închid ochii să nu mi se reverse/ teama din gând// în alt timp păsări albe/ ridică pânza de ceață/ din colțuri// nu știu câte noduri mai am până sus/ nici câți nori de trecut” („viața pe verticală”).
„Căutător de pepite”, orice poet vindecă și se vindecă trăind într-un iluzoriu Eldorado al cuvintelor cu încărcătură prețioasă, a căror atingere transformă orice zbor frânt într-o renaștere: „când mi s-au frânt aripile/ m-ai prins în palme/ din suflet ți-ai făcut culcuș/ să-mi pot odihni neodihna/ privire în privire/ gând în gând/ m-ai renăscut” („poezie”). A scrie devine echivalent cu a cunoaște, prin simțuri, ceea ce mintea nu poate cuprinde și nici nu înțelege deplin; cuvântul, devenit material poetic, nu are valoare fără încărcătură afectivă, fără efortul depus de poet de a-l remodela: „eu încă scormonesc/ pământul aspru/ îl ud cu râvnă/ din lut îmi modelez cuvânt// el se întoarce bumerang/ în mine să-și lase amprenta” („în mine timpul bumerang”).
Mihaela Meravei scrie o poezie a simțurilor („nu privi chipuri rătăcite pe stradă/ mai bine amestecă în tine/ curcubeul sufletului meu/ pe cerul inimii/ ființa mea îți va alina/ simțuri ascunse” – veșnică primăvară), singurele răspunzătoare pentru înțelegerea vieții, a dragostei, a morții și a poeziei: „când m-am rătăcit în miez de viață/ orbecăind prin pădurea simțurilor/ fără să mai îmi aflu poteca/ ți-ai presărat grijile/ pe liniile palmelor/ să-mi lumineze drumul spre înapoi” („încredere”). Desigur, „pădurea simțurilor” poate aminti cititorului de acei „codri de simboluri” din „Corespondențe” de Baudelaire („Natura e un templu ai cărei stâlpi trăiesc/ Și scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață/ Prin codri de simboluri petrece omu-n viață/ Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc”), adică de modul în care se împletesc poezia cu misterul lumii, cu hățișurile în care te poți rătăci în efortul de a înțelege cu mintea și nu cu sufletul.
Al doilea ciclu, „simțuri elementare”, dă profunzime/ clarifică ideile poetice schițate doar de primul ciclu: „prin fiecare logodnă a cuvintelor sale/ poetul e un Christ,/ se naște și ia asupra sa povara iernii/ căzute pe lume” („douăsprezece aripi”), jertfa lui din iubire purificând și salvând lumea: „oricât am crescut/ în mine a rămas bobul copilăriei/ și dacă am iubit,/ ura nu m-a putut încolți;/ am plâns, am râs, am visat/ pentru că înainte să învăț mersul/ am înțeles zborul păsării;// mă acopăr cu tine Tată-Cerule/ și acum, aici,/ mă împărtășesc/ lumii” („cu sufletul în palme”). Dimensiunea mistică a poemelor este dată de smerenie și de „rugăciunea singurătăților”, nicidecum de orgoliul tigrilor albiți de viață, camuflați „într-un cerc vicios” – metaforă pentru lumea care-și ține vânătorii „înfășurați în puf de păpădie” („camuflaj în alb”). De altfel, păpădia, cu sugestia de fragilitate și evanescență la care trimite, apare și într-un alt ciclu al volumului (volum intitulat „Cinci degete”, adică cinci cicluri, fiecare cu semantica/ simbolistica sa). „Duminica păpădiei” celebrează nașterea poemului din cuvinte care nu și-au înstrăinat sensul și pe care poeții autentici le primesc înainte de a se naște, pentru că ei există întâi ca entitate spirituală și abia apoi se mută în trup și se arată lumii puțin, cam cât rezistă întreg puful florii de primăvară: „precum un puf de păpădie/ am sărutat cuvântul înaintea nașterii” („duminica păpădiei”).
Ce semantică are lumina o sugerează ultimul ciclu al volumului (chiar așa intitulat, „semantica luminii”); prin alăturarea de semantemul „tainiță” trimite la taină, la loc unde se păstrează comori ce nu pot fi revelate ochiului profan; prin sinestezie, lumina este înflorire auzită („stoluri de cuvinte/ pregătite să înflorească lumina până când/ în sfârșit va fi auzită”; văzută, metaforic, ca eternă curgere, lumina își face drum ca o apă, dar ei i te poți adresa și ca unui prieten-martor („lumină simți cum au înflorit cireșii”. Mihaela Meravei este o poetă îndrăgostită, bolnavă de lumină („de lumina aceasta de care/ mi s-au contaminat/ toate slovele/ ca de cel mai adânc și mai misterios/ cancer al iubirii/ nu mă poate vindeca/ nicio incertitudine” – „urcare liberă”) care, deși adoptă stilul confesiv, păstrează suficiente sentimente tainice pentru sine: „nu mai am loc în cuvinte”, spune ea în final, conștientă de limitele care „au încercat să-mi sfâșie de viu sufletul/ până la mutilarea literelor și pierderea cuvântului”.

Distribuie: