Fărădelegea lui Călin – Cotul tivil
Întrebarea este cât?
Cât în sus, cât în jos. Gândul spre cei care s-au trezit ,,peste noapte” cu poduri deasupra și aceia cărora le trec trenurile pe sub așternuturi. Categorii extensibile la mult prea multe cazuri de-ți stă mintea-n loc și putința dă greș. Așa determinându-se imobilul în volumul unui teren nu mai adânc de cinci metri și o gură de aer peste care plutesc toate obiectele posibile. Un subsol și un spațiu deasupra. Indeterminabile. Din seva lor înfruptându-se terții exploatatori de resurse minerale, de izvoare și ape subterane. Doar ce curge peste sol și se intersectează cu proprietatea face din stăpânul de drept unul în fapt (și-un pic de freatică). Să se rețină totuși: în condițiile (restrictive) legale. (Art. 559)
Oooo, e-atâta sfadă la construirea unui gard…. Centimetrii și milimetrii sunt sfadă și motiv de bătaie. Pot veni experții, poate legea conchide că soluția împarte cheltuielile grănițuirii egal, degeaba, peste noapte, muierea sau rațiunea, soacra sau vreun chibiț de-și pierde vara pe șanț se trezesc nedreptățiți, furați. Atât cât trebuie unui scandal monstru, niciodată aplanabil și rezolvabil. (Art. 560)
Bine că nu se cer limite teritoriale și în sus, și în jos alăturate lungimilor și lățimilor, cu îngrădire, s-ar fi lăsat păgubaș deținătorul bucății de pământ să înalțe o casă. (Art. 561)
Pârloagă să fie, ruină de mai stă-n picioare precum casele moldovenești de poveste, e a lui, a proprietarului, doar pieirea sau uzucapiunea bunului pot face stânga-mprejur și da altcuiva bunurile…. O altă versiune ,,oferă” posibilitatea de a renunța la bunuri. Încheie o declarație autentică și scapă de povara pogoanelor de pământ, de construcții sau de obiecte diverse. Numai când părăsește ce-i al lui și după înscrierea în cartea funciară. Deci, ia-mă, Doamne, stinge-mi… dreptul de proprietate. Dară sunt musai și alte metode de a ,,scăpa” persoana împroprietărită, îmbogățită c-un acaret și mai mult de atât, de povară. Și nu oricum. Prin expropriere și doar pentru o cauză…. ,,Nobila” utilitate publică. Nobilă pentru maniera de deposedare. Cu onoare și ,,… justă și prealabilă despăgubire…” Desigur, se pune problema divergențelor…. A celor de natură pecuniară, nicio clipă pentru gestul ilegalo-legal, vrei, nu vrei, ce era al tău nu va mai fi. Nici judecătorul implicat…. Numai pentru cele bănești, nu și pentru cele de principiu, măcar, sau de drept. În privința infracțiunilor ori contravențiilor… Cu mult mai bine. ,,Raptul” obiectelor cu caracter ,,operațional” ilicit. (Art. 562)
La imprescriptibilitate s-ar cuveni inexistența vreunei excepții. Pentru bunurile de revendicat, acelea care sunt ale unuia, dar au intrat cu sau fără voia lui în posesia altora. Dobândirea e dobândire și nu poate avea alt calificativ în afara bunăvoinței unuia și a celuilalt, proprietar până la înstrăinarea prin cele mai uzuale moduri: vânzare, cedare, moștenire…. Adică o bună-credință, ce prisosește oarecum în Al. 3. Iar când nu se poate, la judecată, după a cărei hotărâre se poate cere oricărui posesor restituirea proprietarului de drept. Acea opozabilitate…. (Art. 563)
Da’ m-am cam săturat să mă postez ca boul vițel la poartă nouă – dovadă a incurabilei prostii: din noiembrie anul trecut și până azi, de la debutul noii ,,Fărădelegi…”, nu s-a schimbat nimic în intelect (oi mai fi și regresat între timp) -, ,,Acțiunea negatorie”, oricât de legată de nu-ul omenesc, trebuie să fie ea altfel când intră-n ițele legii. Și-mi doream de la Codul Civil acea explicație, nu frazarea pretenției proprietarului, într-o intentare contra pretendenților la un drept real. De fapt detaliul necesar există, însă stă ascuns între adaosul negației și o particulă lexicală umflată, ,,vreunui”. Până la urmă se discută despre o acționare în justiție, și ea trebuia subliniată, și despre oricare drept, mai puțin cel de proprietate, asupra unui bun. Logica sparge astfel până și subiectul și-l ,,denobilează” de titlul conferit, cel de proprietar. După concluziile personale, imprescriptibilitatea posibilității de apelare la instanță. (Art. 564)
