Spații culturale nr. 52 (11)

Cărți prezentate de:

Valentin POPA

Lumile dispărute ale Cameliei Iuliana Radu

Cu un debut editorial întârziat din cine știe care motive (Floare mică, Editura Etiquette, 2009), Camelia Iuliana Radu (născută în 1959 la Slatina, dar cu o copilărie, adolescență și o tinerețe petrecute la Brăila, până în 1990, și de atunci, ploieșteancă) revine în 2016 pe piața de carte cu un volum surprinzător – Desaparecida – Editura Tracus Arte, în care ni se prezintă ca o poetă ce impresionează prin prospețimea expresiei lirice. De remarcat este și faptul că între anul debutului și cel al tipăririi Desaparecidei poeta a publicat circa zece volume, din care numai în 2015 – cinci. Un adevărat desant editorial, oarecum neobișnuit în practicile de marketing ale poeților.
Poemele din Desaparecida sunt precedate de un avertisment, intitulat Străina, în care ne mărturisește cum a ajuns să se servească de Lisabona și de cultura portugheză ca de un pretext pentru inspirația lirică. Totul s-a datorat unui eveniment cultural – un festival de poezie de la Sighet (noiembrie, 2013), în care unul dintre poeți (Lucian Vasilescu) s-a auzit povestind cuiva despre Lisabona – dar și unul cosmic (sau mai degrabă meteorologic) când soarele a dispărut de pe cer timp de 33 de zile, ceea ce i-a transmis poetei frisonul lumilor dispărute. Cuvântul care dă titlul cărții – Desaparecida – înseamnă în limba portugheză „Dispăruta”. Volumul transmite cititorului emoțiile îndurate de poetă în spațiul imaginar al unei Lisabone care nu se arăta (Lisboa-Desaparecida) ca oraș modern, ci ca unul cu străzi înguste, rămase ca mărturii ale unei epoci dispărute. Cartea este de fapt un poem imens, compus din circa 80 de micropoeme, câte unul pe pagină, ca un imn închinat unui oraș de pe vremuri, privit, simțit, admirat de pe holul unui hotel, prin ușa de la intrare care se deschide din când în când, lăsând să pătrundă imagini, ecouri, emoții ale unei ființe misterioase care este orașul „dispărut”, dar și ca un imn dedicat unei întâlniri literare care a lăsat urme durabile în conștiința poetei: „Mă întrebam însingurată / lângă bărbații copleșiți de poveste / de unde venise în holul vechi / ca un nor seductiv / senzația stranie // culorile scurse de pe fațadele înalte / păreau a-și sorbi unele altora respirația / într-o stradă îngustă ca un spațiu echivoc / dintre doi obraji străini atrași subit electrizați / când tramvaiul galben trece și umple golul senzitiv cu o ispită” (p. 15).
În universul acesta „electrizat”, „confuz”, străina, care este poeta, rătăcită printre participanții la acel festival, receptează imagini senzoriale stranii, aude sufletele cum „țes imagini” și frunzele îngălbenite cum murmură. Toate experiențele senzoriale de acest tip se produc pe holul acelui hotel, cu ușile de la intrare uneori larg deschise, prin care orașul misterios din imaginația excitată de relatările acelui poet se exprimă, dorind parcă să demonstreze că „Lisboadesaparecida”, trăiește și deci nu trebuie trecut în lista „lumilor dispărute”.
Atmosfera se completează cu imaginea unor bărbați-fantomă („bărbații de cenușă”) care parcă plutesc prin spațiul acesta vrăjit și uneori se aruncă „direct în brațele femeilor / ieșite pe balcoane” (p. 23) Uneori bărbații invocați sunt îmbrăcați în negru și apar ca niște „găuri misterioase”. Obsesia străzilor tot mai strâmte, a unei Lisabone dispărute, văzută însă sau, mai degrabă, imaginată din holul acelui hotel de la Sighet, Corona, se amplifică pe măsură ce se avansează către mijlocul volumului. Dar poemul dezvăluie, cu o ușoară unduire epică, fiecare episod al acelui festival de poezie germinând și desenând într-o atmosferă ca de abur coagulări de emoție lirică. „Desaparecida s-a spart / au ieșit fire de melancolie / pui crescuți în locuri străine / cu instincte străine / iar noi le spuneam atracții / deși / la masă / alături de alții/ vorbeam despre poezie” (p. 36) Autoarea nu uită nici episoadele erotice care se conturează uneori la aceste întâlniri între poeți. „…vorbeam și ne îmbrânceam pe dinăuntru / așa cum trupurile caută să spargă pielea și să alunece / sorbitor / în aceeași carne dureroasă / ne-am rupt tăcerea și mai ales nerăbdarea / ne-am împins unul în altul până am simțit istovirea / și armistițiul” (p. 32) Nici detaliile minore și prozaice, precum o convorbire la telefon, a unuia dintre participanți, nu sunt ratate când ele pot servi cristalizării unei emoții: „Lucian poetul povestitor / plecase în piața din Sighet / el credea că vrea să cumpere ceva / pierzându-se pe străzi / apoi a vorbit la telefon / într-un târziu nu s-a mai recunoscut din mulțimea / poeților / în care se scufundase cu bună știință / pândind momentul ieșirii în larg / în adânc // LisboaDesaparecida nu mai era a lui ” (p. 42).
Obsesia orașului dispărut o însoțește pe poetă și după spargerea festivalului și despărțirea de poetul care i-o provocase, sau de poetul cu care petrecuse mai multe clipe de intimitate, ce fusese târât prin trenuri murdare de bărbații cenușii, când „doar LiosboaDesaparecida” îi „ascundea trupul autentic / sub altă lumină / nemărturisită” / dar el nu știa, ci numai poeta. (p. 61)
Intenția autoarei de se servi, ca pretext de inspirație poetică, de un festival de poezie i-a reușit în întregime. Atmosfera generată cu mijloacele poetice dintre cele mai moderne reușește să acapareze interesul cititorului de poezie prin elementele de mister, prin decorul post-romantic întreținut de ușa deschisă a holului unui hotel, de tramvaiul galben care marchează ca un metronom scurgerea timpului, de mișcările stranii a două categorii de bărbați (cei îmbrăcați în negru și cei de cenușă), prin referirile obsesive la orașul dispărut („LisboaDesaparecida”) și la străduțele înguste, medievale, ireale parcă, prin obsesia erotică ce pulsează în mintea autoarei, prin frecventele invocări ale elementelor de banalitate ce vor inunda din nou existența poetei după încetarea experimentului liric la care participa. Ca mijloace stilistice, nu vom întâlni prea mult nici metafora și nici comparația lămuritoare, ci doar pe cea provocatoare ( „vei trece dintr-o încăpere a zilei în alta / ca un budist dintr-o mantră în alta” – p. 64); vom întâlni, în schimb, asocierile surprinzătoare între evenimente și epitetul șocant, ca în scenariile onirice. Un suprarealism discret plutește în majoritatea poemelor acestui volum: „nemulțumirea abătea suficient atenția / cât să nu mai vedem corpul care se strânge / își întărea țepii de apărare / și totul devenea război / ură și zid // dincolo / în alcovul minciunilor rodea încet un miez / nautic și fără sens imediat / își întindea aripile de unt și ne stropea oasele” (p. 65)
Camelia Iuliana Radu se dovedește prin acest volum din 2016 o poetă pe deplin formată, cu o voce lirică inconfundabilă (ceea ce este esențial pentru valoarea unui autor), cu un admirabil curaj al experimentului literar. Tema dispariției lumilor, odată cu trecerea timpului, își găsește în această autoare un reprezentant de primă marcă.

Petre ISACHI

*„Calcanul de Aur” – Sub umbrela poeticii americane

Nu întâmplător, pe coperta I a cărții, poetul „până-n unghii”, Theodor George Calcan, adaugă un simbol reprezentațional – o statuetă a șarpelui Glykon, din secolul al II – lea d. H., descoperită pe același teritoriu unde a fost exilat Ovidius, Tomis, capitala Pontului Euxin, și expusă la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța – tocmai pentru a arunca/ ascunde cheia de lectură în controversata mitologie romană, înmânând-o chiar legendarului șarpe-zeu, dacă ar fi să ne luăm după Lucian din Samosata. Dar la ce bun o cheie de lectură, dacă înăuntru/ înlăuntru (citește în spațiul și timpul poemului) va fi un înăuntru și acolo un alt înăuntru, la infinit? Răzbim noi cumva la lumină! Mă resemnez eu să spun, asemenea lui Iona din tragedia cu același nume de Marin Sorescu! Dar ce altceva își poate dori un poet, copilul unei eternități capricioase, fascinat de semantica generativă și de poetica ilocuționară, decât să-l pedepsească pe fratele său, cititorul, oferindu-i cu generozitate oglinda propriului spirit?
Cititorul va fi înțeles, deja, că Theodor George Calcan procedează asemenea reginei Olimpia, care – se zice – i-ar fi povestit fiului, vestitului Alexandru Macedon, că tatăl său nu ar fi fost regele Filip, ci însuși Zeus-Amon! Legenda explică comportamentul ulterior al cuceritorului! La braț cu Glykon, într-un an de grație, „anul șarpelui”, poetul își propune – și reușește – să taie nodul gordian (al mediocrității!) din spațiul estetic al liricii autohtone, uzitând de teoria actelor de vorbire a lui J. L. Austin: actele locuționare (a spune/ scrie ceea ce se spune, conform sistemului fonologic, gramatical – morfo-sintactic -, semantic și pragmatic al limbii române); actele ilocuționare (actul de a enunța/ a aserta este sublimat în conformitate cu niște modalități prescrise în codul lingvistic, în interiorul unui cadru de convenții și circumstanțe: de a face o concesie, de a pune o întrebare, de a insinua o mirare, ordin, doctrină, religie, revoltă, neliniște, melancolie, frică etc.); actele perlocuționare: includ consecințele enunțurilor, dar emitentul nu are decât un control limitat asupra lor. Voi exemplifica cu unul din titlurile poemelor lui T. G. Calcan. Am deschis cartea la întâmplare. Actul locuționar: „Sufletul merge pe jos și supranaturalul călare”; Actul ilocuționar: Sufletul este imanent, divinul deasupra; Actul perlocuționar: Nu putem cunoaște nici propriul suflet deși merge „pe jos”, cu atât mai puțin supranaturalul ce merge „călare”; altfel spus: totul ne este permis și-n același timp, totul ne este interzis! Rugându-vă să observați că titlurile discursurilor lirice sunt adevărate poeme într-un vers, ce pot concura cu cele ale lui Ion Pillat: Noe se îmbată respirând ozon dintr-un nor, Alerg retorica între doi copii nenăscuți, Un gând adânc de pribeag traversează cenușa sticlei, Meduza își leapădă visul și Cristoph Carrol o fotografiază, Vântul cu ochii închiși, aude cum cerul îngust ne cutreieră trupul, Sclipește ceva și nu știu dacă e așchia osului tău, Pe stinsa mea vedere zarea zorilor stă gata gata să cadă etc., voi juca, cu permisiunea D-voastră, mai departe, rolul „cititorului nebun”, interogativ, dubitativ, cucerit „de pendulul lui Albert Camus” și de tot imprevizibilul lumii. Adică reiterând „drumul lui Stephen Dedalus”!
Voi remarca că pentru a rămâne „rege al nemărginirii” , Theodor C. o curtează și pe zeița Athena, se știe, iubitoare a științelor, care continuă să țină în mână și la pieptu-i, șarpele din care s-au născut Dionysos, Satana și – după unele mituri – împărații Lumii. Deja, poetul trăitor mulți ani în orașul Tg. Neamț – topos poetic mitizat și eternizat artistic de Ion Creangă – m-a cucerit (fără arta seducției nici un poet nu supraviețuiește!) mergând de mână cu Athena și poetizându-i sapiențialitatea mitică, cu aroganța și libertatea americanului Bob Dylan. Prin volumul Anul șarpelui Glycon, – în opinia noastră – poetul T. G. C. intuiește necesitatea unei schimbări de paradigmă în poezia viitorului, după o nouă poetică „transgresivă, iluminatoare, revivificatoare”, cum spunea undeva, Simona Popescu. Scriitorul propune în esență, o schimbare a imaginarului, respectând funcția fabulatorie originară a poeziei, pe care o conjugă intertextual cu semne și simboluri livrești, ce selectează din start cititorii. Este modul original al poetului de a vâna „iepurele postmodernist”, de a transfigura procesul devorării lucrurilor de către semne și de a actualiza poetic bovarismul adevărului.
Dar nu doar Glykon și Athena sunt coautorii acestei cărți atipice, în care poezia este simultan retorică barocă „între doi copii nenăscuți”, este mimetică, dramatică, autonomă, este simbolism reprezentațional, dar și discursiv, este joc secund sublim, tragic, absurd etc., totul într-o libertate „ca un plagiat” (v. „Plagiat de libertate”), ci și de Borges, Joyce, Umberto Eco, Sabato, Beethoven, Socrate, Damasio Alonso, Eminescu, Cioran, Eliade, Rilke, Byron, Voiculescu Eliot, Poe, Ungaretti, dar și Euridice, Clitemnestra, Ofelia, Daphne, Chagall, Ezra Pound, Faust, Ceasornicarul din Strasbourg, Noe, J. P. Sartre, Calipso, desigur, frumoasă, Van Gogh, Apollo, Virgiliu, Heidegger, Da Vinci, Rembrant, Pascal, Nietzsche, Pitagora, Bruchenthal, Cezanne, falsul Mefisto, Dedalus, Oedip, Roger Caillois, Husserl, Wagner, Racine, Tristan, Parsifal, Adam Puslojiic, Giovanni Papini, Hamlet, Dali, Silvia Plath, Albert Camus, Shakespeare etc. Cu siguranță că am uitat să notez tot atâtea „semne” și simboluri ce confirmă (im)perfecta neantizare a unei lumi în care culorile rămân totuși neschimbate (v. Culorile lumii rămân neschimbate). Cititorul de elită poate fi mulțumit. Poemele „imperfecte” ale poetului ieșean, stabilit de câțiva ani la Bacău, nu dau semne că ar repeta descoperirile predecesorilor și ar shakespeariza cu ratații…
Mi se pare important să vă spun că tot ce am scris eu până acum despre enciclopedismul simbolico-poetic al „calcanului de aur” Theodor George C., Calistrat Costin, un alt poet băcăuan obsedat de fenomenul neantizării și cucerit pe viață de ironia socratică, a concentrat în sintagma: „un livresc de tip superior”. Așa-mi trebuie, dacă nu m-am născut poet. M-aș fi putut face, dar nu m-au lăsat Eminescu, Arghezi, Blaga etc. Acesta este primul rol al predecesorilor geniali: să oprească invazia impostorilor, astăzi marii cuceritori, prin rețelele de socializare, ai literaturii! Iată însă cum ne implică amicul lui Glykon și al Athenei, contaminat de cel ce ne-a lăsat moștenire 11 elegii, Noduri și semne, Necuvintele etc., dar după ce și-a construit un zid mitic, nou, menit să-i apere poezia – un fel de amantă a lui Ezra Pound, desigur, infidelă, de vreme – trece/ vine – ce ne recomandă tiranic: „ Zidul cel nou construit/ Are nevoie de un cap pe măsură/ Așadar, tu, Cititorule, / Retează-ți repede capul/ Sau rănește-ți-l numai/ Cu versul ori cu poemul/ Pe care tocmai l-am scris” (v. Domiciliul Caro).
Este momentul să amintim că în „surzenia” lor beethoveniană și neliniștea wagneriană, în care coexistă „un viscol de corespondențe” barbiene, poemele atipice, spuneam imperfecte, din vol. Anul șarpelui Glykon, aduc un „Elogiu cititorului nebun” ce „s-a ajuns pe sine/ Și-n treisprezece chipuri diferite/ Poate privi înspre pasărea/ Ce ciripește pe sârmă”. Desigur, un „nebun” independent, necontaminat de „iluziile colective”, gata să trudească eminescian, „pe câmpiile firii”. Parafrazându-l pe Arhimede, am putea spune de dragul spusului, dați-mi un „nebun” în/ de sprijin și voi schimba omul! Nu aceasta își propune însă autorul, atunci când ne vorbește „despre imperfecta neantizare” și despre fascinația drumului începutului continuu, ci să ne determine să ne pătrundem de farmecul sfânt și unic al poeziei din existența, „fiesta și forța petelor Albe”, care-i particularizează lirismul și retorica barocă, voit ermetică, gnomică.
Un lirism-fluviu ce are energia sublimă a Dunării la Cazane și măreția fluviului Volga la vărsarea prin cele nouă brațe, în Marea Caspică, stare poetică postmodernă ce confirmă competența comunicativă a Eului poetic, contaminată de poetica americană și de arta „conservării sensului” – am folosit sintagma lui Noam Chomsky și a discipolilor săi – două calități în afara căruia un scriitor nu există. Autorul, un slujitor credincios, aș spune borgesian, al Bibliopolisului, pleacă de la convingerea că structurile de suprafață ale discursului poetic sunt produsul conservării sensului, al operațiilor transformaționale aplicate de emițător, asupra structurilor de adâncime fundamentale. Regulile transformaționale sintactico-morfologice și fonologice reconfigurează structura de adâncime, într-un enunț aparent accesibil al limbii. La orice poem v-ați opri, veți remarca transformarea reflexivă a demersului poetic și rațiunea oricărui cuvânt de „a fi o rană deschisă”, deși, pretinde machiavelic scriitorul, „poemele sunt mute și banale”!? Doar „mut tălmăcești toate semnele”, susținea Blaga.
Configurația structurii de adâncime prin conservarea sensului – semantica generativă – menține în atenția lectorului, lirismul-fluviu, subteran al volumului, dar și culorile neschimbate ale Lumii, încât „Daphne poată să sară peste abis”, prin posibilitatea producerii unui număr infinit de sensuri. Astfel, poemele „ce se scriu singure” și se pretind autonome (exemplific la întâmplare: Aglutinăm cuvintele, sau poate, Drumul secret; Peste vârfuri de brazi argintii, zgomot de pași de licornă; Pendulul lui Albert Camus; Drumul lui Stephen Dedalus; Vreau să aprind în ochii tăi câteva stele de carne; Oasele noastre simfonice cad etc.) se integrează lirismului-fluviu, inefabil, al Textului ce dă acest titlu mitic, deschis, ambiguu, interogativ, criptic – Anul șarpelui Glykon. Lucidul poet ce scrie „cu marea/ Și cu pietricelele ei multicolore” este conștient de pierderea sensului poeziei biciuite „de Pitagora” (v. Pitegora biciue des poezia), mai ales că totdeauna se va găsi și grăbi cineva să-l transfigureze pe „Z” de la Zero, după principiile semanticii generative și ale poeticii ilocuționare!
Echilibrată, livrescă și neostentativă mi se pare centrarea autorului asupra Textului-în-sine împreună cu referința, adevărul și sensul acestuia – aspecte locuționare – ,dar și asupra efectelor acestuia – aspecte perlocuționare. Astfel, Textul „Calcanului de aur” (citește: Theodor George Calcan) pare un discurs abstras din „sensul zilei de mâine”, fără o forță ilocuționară tiranică, încât toate semnele, simbolurile, ideile, metaforele rămân cantonate, devin puncte „de intrare” în oricare dintre poemele volumului. Pentru că nu am oferit cititorului, un poem care să ilustreze stilul baroc, inconfundabil și inimitabil al lui George, mă voi opri unde s-a deschis cartea, la p. 195: „Ce mă apropie de femeia/ Cu voaletă de culoare mov/ Dincolo de cearceaful galben și jilav/ E tocmai sentimentul acesta/ Că pot trece cumva/ Cu capul prin zid/ Dincolo de peretele alb/ Și de cercul acela de cretă/ Desenat sidefiu/ De o mână hieratică și tremurătoare/ Un punct geometric devine,/ Poate deveni/ Oricând și oricum/ Un punct de intrare/ Sau mai precis trambulina/ Pentru saltul mortal/ În trandafiriul neant./ Scrisori de dragoste, fragmente/ De jurnal poate neterminat,/ filmulețe de prezentare,/ Scurte reclame televizate,/ Înregistrări audio,/ Recomandări de lectură,/ Cărți de plastic și de hârtie/ Copii lăsați singuri și iubiți inegal/ Și fără spaimă, fără angoasă și fără rușine/ Brusca apropiere de lumină/ Șansa unui tablou retușat în rogvaiv/ De mai multe ori/ În mai multe etape pointilist./ Simt cum se stinge timpul în mine/ Marea se zbuciumă și se lovește/ De țărm/ Și visele mele transparente și movulii/ Fac la fel/ Caii, poeții și frumusețea strălucitoare a lunii,/ Sunt învinse aparent de roboți,/ De tehnica și de viteza/ De execuție/ În prezența tăcerii trecutul se concentrează/ Devine o piatră gelatinoasă/ Cumva transparentă/ Vulturul se avântă nesigur în spațiu/ Gestul extravagant/ Și sensul umbros și obscur/ Își dau mâna și se amână/ Unul pe celălalt în derivă/ Între salon și țărână/ Șestov și Mefisto/ Se-ntind amar și ironic/ Fiecare cu câte o seceră ridicată în pumn/ Da, în limba germană/ După câte cunosc/ Moartea poate să-și schimbe/ Mult mai ușor sensul și sexul/ Altfel spus, genul/ Înveșmântată în giulgiu albastru/ Îngroapă vestigii/ Semne și sepii ușor vineții, dar/ Ochii și fluturii rămân cantonați/ Undeva… într-o altă poveste.” (Despre Cezanne și falsul Mefisto)
Lirismul-fluviu reflexiv al vol. atipic, Anul șarpelui Glykon curge subteran din poem în poem, întotdeauna „într-o altă poveste”. Povestea ispitei care fecundează Lumea. Poate și de aici voluptatea indeterminării și jocul de-a incertul care fac farmecul inefabil al retoricii lui Theodor George Calcan, poetul „mult mai nebun ca nebunii”, o retorică ce i-a fost dictată, probabil, la urechea stângă, de „Amanta lui Ezra Pound”. Amantele – se știe – sunt născute ca să ne învețe arta trădării. Desigur, același Pound care credea utopic, că „nici o corabie nu-și poate scufunda geniul”. Cu excepția corabiei numită România!

*Theodor George Calcan, ANUL ȘARPELUI GLYKON, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015

Tudor CICU

Acolo unde se dialoghează cu zeii… își pierde urma inorogul

Cu noul său volum de poezie (Își pierde urma inorogul… – 166 pag. – apărută la Ed. Ex Ponto, 2016), Ion Roșioru, poetul care și-a făurit o manta lirică personală prin forța debordant-halucinantă a imaginației, revine la genul consacrat (elidele) prin volumul de versuri Mir(easmă) de nard. Spuneam atunci că mai întâlnisem această specie literară în poezie la Macedonski și Esenin, în poeziile lor de dragoste, poezii alcătuite prin împerecherea a două versuri rimate. De această dată poetul Ion Roșioru ne stârnește, prin cople (gen nou, de origine andaluză) și elide, emoția revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene și freamătul pădurilor din munții Buzăului (locurile natale) și, totodată, îi readuc și cititorului îndrăgostit de poezie, imaginile unor tinereți ce nu pot fi uitate. Gândul poetic, boltit pe un cer numai și numai al poetului, este plin de semne și tâlcuri. Iar cititorului toate astea nu i se vor mai părea doar intenția poetului de a locui poetic într-un spațiu numai și numai al lui. Mesajul poetic răzbate din fiecare vers care îți oferă și ție, în ipostaza de cititor, libertatea de a te plimba la nesfârșit într-un templu poetic aparte. Împerecherea a două versuri cu semnificații diferite, dar conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, a potențării unui sens anume. Fiindcă în contact cu ființa suprapersonală a speciei nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-și oferi decizia pertinentă, ci situația de a prezenta oikumenicos (în sens de universal) spiritul, ființa poetică: „De trei ori s-a dus zăpada și de patru ori a nins:/ Arde becul la intrarea casei cu stăpânul stins!/ Curtea-i tot mai fără leațuri și garaju-i devastat:/ Insu-a fost de primărie fără datină-ngropat!/ O buleandră putrezește în fereastra fără geam:/ Unii spun că noaptea-n casă fac nălucile bairam!/ Niște țigle stau să cadă și s-a rupt un căprior:/ Nu-i exclus ca după moarte prin spărtură să cobor!” (Niște țigle stau să cadă…).
Ceea ce-l apropie de marii săi înaintași (în accepțiunea noastră) este: atmosfera, misterul, căutările ideatice (aproape aforistice), scormonelile lingvistice, taina rostirii și modul de a atinge veșnicia din absolut. Natura maladiv-pesimistă a poeziei din cople și elide, cu suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină ființa poetului capabilă de un „optimism” interior-ascuns, însă pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri târzii”.
Respectul față de limba română, ca atare, este dominant și frapează prin acuratețe. E o încântare să-i citești volumul și să constați diversitatea temelor atacate. Să exemplificăm (prin titlurile și conținutul celor 10 cople cu varațiuni și 220 de elide) câteva: 1). Rătăcirile nostalgice într-o lume a iubirii și în afara ei (vezi: C-un ban de vamă…; Trilul sturzilor din târg; Din păcate-i fără leac; Tu ești soră cu norocul; Oare unde-s, Doamne, anii; Tu întețești povestea mea; Un pustiu fantastic: eu; Încerc zadarnic să exist; M-a înghițit nezarea lumii etc.) 2). Evocarea satului natal și a trecutului îndepărtat, a unui trecut intersectat cu lumea basmului și amintirilor mirifice (M-am întors la țară, coplă cu varațiuni); Celestul mit a năpădit-o; Spre și dinspre moară; Ci ieșind să nu-l mai strig; Amintirile de mâine; Am fost termite amândoi; Albă altădată, casa… ; Un toiag de ceară pură; De ce vremea ta rămâne?; Au murit de ger și ei… etc.). 3). Cântecul îndepărtat al tinereții, readus privirii, ca-n oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate (În lotca lunii noi; L-am strigat în cer să-l pasc; Niște țigle stau să cadă…; La un lat de fluviu roșu etc…). 4). Tărâmul celor care nu cuvântă. Cu trecătoarele figuri ale satului: Drușca Alambrușca, coplă cu varațiuni; De trei zile; Gardul lelei Magdalena; S-a născut să moară crin; Umbrei morarului îi ducem etc…) 5). Tema morții, în cele mai diverse ipostaze (Soarta-i soartă, zaru-i zar, coplă cu varațiuni; Voi muri definitiv; Cineva din soarta noastră; N-o să am aici pe nimeni; Mă chemase astăzi moartea etc…) Și unde „moartea noastră cea de toate zilele” nu-i, în fond, decât o călătorie ludică ca o mișcare permanentă spre ceva în care nu se întâmplă nimic în afara acestei deplasări ludice. Poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, până într-o zi când Moartea ne va arăta un căpețel de lumânare ce stă gata să se stingă. 6). Lumea dezamăgirilor, a spaimelor și părerilor de rău (Drept care mă bate gândul; C-un ban de vamă; Cândva eram al tuturor; În zadar te-am așteptat etc.). Chiar și umilințele, necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile și speranțele, toate acestea i-au fost date ca „material” pentru arta lui poetică, pentru a-și cânta dragostea și alina suferințele, neîmplinirile. 7). Lumea lecturilor și a personajelor cu care încearcă să se identifice (De ce?; În vis te strâng la piept; Rămân ca Lică Sămădăul etc.
Elidele lui Ion Roșioru, cu aplecare spre poezia de dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o notă dominant nostalgică plină de regrete: „Perechi, îndrăgostiții lumii mă vor pustiu de parcul lor/ Ești tot mai toamnă viitoare. Sunt tot mai ultimul cocor”. Sau: „N-a fost să fie: drumul nostru s-a frânt în clopotul de apă/ Exact în clipa când destinul în soartă se forța să-ncapă”. Și toate acestea pentru că: „Fantomele înfierbântate golesc ulcior după ulcior:/ Dau recitaluri de elide și-ncep să fiu în ochii lor”.
Într-un anotimp al regretelor târzii, în care undele „fondului de trăiri afective și ideatice” împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de conviețuire între concret și abstract, varațiunile din cople adăpostesc în spatele unei rostuiri simpliste, un neprevăzut al rostirii: „M-am întors la țară. Casa n-are geam./ Morții își arogă viața ce-o mai am!// M-am întors la țară. Caut coasa-n beci./ Îmi surâd doar paingi și butoaie seci!…// M-am întors la țară. Tata e pământ./ Peste el își cerne floarea teiul sfânt!/…/ M-am întors la țară. Țara-i cimitir./ Ca o vulpe vântul schiaună-n ceair!/…/ M-am întors la țară. Râde greu blestem./ De-o să mor temeinic e de cât te chem!/…/ M-am întors la țară. Nu mai sunt fântâni./ Cine să mai spună pilde din bătrâni?/…/ M-am întors la țară. Ceru-aici e corb./ Vino cât cu ochii pot să te mai sorb! (M-am întors la țară, coplă cu variațiuni).
Sau (dinspre concretul lumii imediate spre poveste) să mai redăm și aceste versuri dintr-o altă coplă în care simți cum sufletul poetului își înalță agonia spre acele întinderi învinse de elementele obsesive ale nevinovatelor întrebări adolescentine: „Mă iubește? Nu mă iubește? Și dacă NU! Ce mai înseamnă viața noastră?” Cităm: „Pastorul avea o fată cu descântec în cuvânt:/ N-am crezut că fără dânsa o să fiu ca frunza-n vânt!/…/ Pastorul avea o fată și-o avea numai pe ea:/ Ignoram c-avea să-mi facă prăbușirea și mai grea!” (Pastorul avea o fată, coplă cu varațiuni).
Drumul dinspre poezie spre cititor („Mă străduiesc să storc poeme de foc din cel dintâi Cuvânt!”) trece atât de aproape de suflarea Creatorului. Poetul cu flașneta sufletului e mereu gata să-ți destăinuie fericirea acestor „trecători” din viața sa. Până când „un alt poet va scrie pe dig și va visa/ Că-n lotca lunii intră ondina-n viața sa”, vă îndemn să-i citiți cartea de poezie. El se află, deja, pe înălțimile unde se dialoghează cu zeii.

***
Să iubești, să visezi, să speri…
Scris ca o parabolă a celei care nu-și pierde speranța, romanul autoarei Diana Dobrița Bîlea „Îngerul Linei” (apărut în 2016 la Editura EX PONTO), descrie detaliat parcursul unei copile „răpite/ fugite/ rătăcite” (printr-o întâmplare a sorții) din satul natal aflat undeva pe la Dunăre, la nouă ani, în București, printre copiii sărmani ai străzii din lumea canalelor subterane. Un bun prilej de a face rechizitoriul lumii „normale” care proclamă umanismul, la suprafață, dar promovează, conștient sau nu, în profunzime, opusul acesteia. De remarcat sunt observațiile atente asupra fiecărui mediu social în care îi cade pradă personajul-copilă, scoțând în evidență că pe tot parcursul unei vieți de umilință în care e lovită, rănită, abuzată de bărbați și de femei… ,omul nu trebuie să-și piardă speranța câtă vreme mai are puterea de a iubi și visa. Cu „Îngerul Linei” (253 pag.), Diana Dobrița Bîlea readuce romanul pe linia picanteriei și senzaționalului începute în literatura feminină cu Hortensia Papadat Bengescu și continuată cu Sanda Movilă, aceasta din urmă evoluând tema pe temeiul unei drame a inadecvării personajelor la pulsul vremurilor și trăirilor sufletești. Ca și în cazul celor două scriitoare, Diana Dobrița Bîlea își alege personajul romanului din rândul celor cărora le lipsește forța de a-și depăși statutul existențial (Angelina e doar un copil de nouă ani, neștiutor), din rândul celor care visează frumos și caută norocul la prima răspântie din viață. Dar, din nefericire (în cazul multora), visurile acestor personaje nu sunt decât niște inutile încercări de a-și căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în victime și orice zbatere de a scăpa din sfera de acțiune a unui mecanism social atât de complex și pervers este sortită eșecului. Părăsind lumea de la suprafață, cu oameni simpli și dramele lor, autoarea își conduce eroina prin lumea canalelor și tenebrelor, printre alți oameni simpli care, deși trăiesc în vertijul unei societăți care i-a abandonat undeva la periferie, iată-i în câmpul nostru vizual grație talentului scriitoarei, cu acea forță epică și halucinatorie a faptelor din viața nenorocită a fiecărui locatar al canalelor bucureștene. Nenorocirea are și o parte bună: ne învață să-i cunoaștem pe oamenii adevărați. Destinul fiecăruia (ne dă de înțeles autoarea) se făurește prin caracterul pe care ți-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de nenorociri. Personajul Dianei Dobrița Bîlea trece dintr-un plan al subconștientului în conștient, personalizând ideile într-o confesiune încărcată de dramatism. Modalitatea prin care ni se adresează acest personaj „aruncat” printre evenimentele nedorite ale Destinului pare derutantă, dar stilul folosit de autoare, printr-o construcție epică susținută retoric, are o țintă precisă: morala e totdeauna una înaltă, superioară convenției sociale. Autoarea mânuiește, subtil, vâltoarea sufletelor trecute prin malaxoarele caznelor. Din ce este alcătuită lumea canalelor? Dincotro vin, știu foarte bine și amintirile pe care le deapănă unii altora sunt un fel de colac de salvare a sufletelor lor zdrențuite de boli, griji ori umilințe. Încotro se duc, nici ei nu mai știu. Are, fiecare, povestea lui. Moartea îi culege de pe drumuri și-i adună în „familia” destinată la noi rătăciri ale vieții. Romanul are o curgere alertă și secvențele cinematografice îl fac atrăgător la lectură. Stilul scrierii lui este unul confesiv și provocator în derularea incitantă a acțiunii. Angelina, fata-copilă ne stârnește admirația.
Angelinei i-a fost hărăzit să-și urmeze destinul, până la cei nouă anișori, alături de mama Lina pe care bătăile îndurate din partea celor cu care împărțea patul și nefericirea trăită zi de zi „o făcuseră să-și piardă în mare parte mințile și, încet-încet, căzuse în robia băuturii”. Treburile casei și grija pentru mama ei o determinaseră pe fată să abandoneze școala. Avea o bunică, dar numai când era în toane bune o ținea lângă ea. Încercările fetei de a-și convinge mama să-l abandoneze pe străinul bețiv Fănică se dovedesc zadarnice. Lina moare în bătaia pumnilor lui. Rămasă fără bunică, fără mamă, Angelinei nu-i rămâne decât calea „statului” (cum aude la cineva) care să-i ofere adăpost. Ascunsă (de teamă) printre saci cu cărți, într-o Dacie papuc, Angelina ajunge fără voia ei în București și e salvată, de pe drumurile care nu-i arătau nici o direcție în viață, de aurolacul cerșetor Acordeon care o conduce în lumea canalelor, la „familia” celor năpăstuiți de soartă. „Aici nu se ajunge niciodată din greșeală” (avea să-l audă Angelina pe alt locuitor al canalelor – Regizorul -), dar că viața toată e o greșeală, trebuia reținut. Și asta, pentru că om al străzii e sinonim cu urâtul, cu mizeria socială, spune undeva autoarea. În canal erau și suflete adevărate, avea să constate Angelina. Cum erau „tati” Pantera, Acordeon, regizorul, pilotul etc. Dar și oameni fără inimă, declasați și parveniți precum cel care o vinde unui proxenet din lumea de la suprafață. Calvarul Angelinei continuă până la fuga ei înapoi, la cei care o ocrotiseră, în canal, când reîncepe să spere. „Nu uita că în ziua în care vei înceta să mai visezi, nu vei fi altceva decât o moartă ambulantă” îi spune regizorul. Angelina se află o vreme dinaintea dilemei: se temea de lumea drogaților și parveniților din canal pe de o parte, iar pe de alta „se temea de ceea ce ar fi putut să i se întâmple dincolo de capacul ce despărțea cele două lumi”. Salvarea vine din partea doamnei Elena, o profesoară care îi devine asistent maternal. Aceasta o aduce la locuința ei. Mai târziu îl cunoaște pe David (fiul unui secretar de stat), scrie o carte despre lumea celor năpăstuiți din canale și lansarea acesteia e încununată cu succes. Autoarea conduce cu pricepere intriga. Angelina, fata „reușită” în lumea celor de la suprafață după căsătoria cu David, se dovedește împlinită odată cu găsirea tatălui natural și venirea pe lume a fetiței Lina.
Eroina romanului ne apare în complexitatea caracterului ei un învingător în confruntarea cu timpul. În antiteză cu racilele întâlnite în tenebrele subterane, „calitățile” în noua societate au devenit: furtul, delațiunea, adulterul, mitocănia, loviturile pe la spate, dușmănia, limbajul penibil și politica fără principii. Se derulează, sub ochii cititorului, cinematografic, secvențe scurt-simpliste ale acestui mecanism în societatea post-revoluționară. Sfâșiată de tristețea a tot ce n-are margine în frângerea unor destine peste care alternează secvențial mici salvări (vezi soarta Regizorului ori a lui Acordeon), autoarea surprinde și simțăminte precum iubirea, furia, nebunia, deznădejdea și nenorocul (care, și ele, fac parte tot din această viață). Nu lipsește din carte mesajul acuzator a celor din canal către lumea celor de afară: „Mi se pare că parcă ați vrea să faceți ceva pentru noi, dar pariez că niciunul dintre voi nu știe cum… Și nimeni n-o să facă nimic, ca de obicei…”.
Cartea „Îngerul Linei” pare scrisă sub amprenta parabolei despre puterea speranței; parabolă ce ne reamintește cum o fată sărmană și căreia medicul ei nu-i mai dăduse nici o șansă, i se destăinuise colegei de cameră că atunci când și ultima frunză din iedera cățărată pe zidul din fața geamului ei se va ofili și va cădea, atunci se va sfârși și viața ei. Colega de cameră destăinuie povestea sfâșietoare a fetei unui pictor ce locuia la parterul blocului. Și după o noapte rece, cu vânt și tare ploioasă, de toamnă, când bolnava se ridică din pat să vadă dacă ultima frunză mai era la locul ei, minunea se înfăptuiește. Frunza era tot acolo, mai vie și verde ca oricând. Inima bolnavei începe să bată cu putere, readusă la viață de minunea dumnezeiască. Doar trupul bătrânului care pictase toată noaptea (cu trudă) liana și frunza pe zid avea să fie găsit fără vlagă, la temelia zidului, a doua zi. Interesul prozatoarei pentru femeia numită Angelina înseamnă reîntoarcerea scrisului feminin către lumea oamenilor simpli, sau revenirea la romanul cu reflecții despre iubire și fatal, despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e posibil.

Distribuie: