Spații culturale nr. 52 (10)
Acolo
Acolo unde e pustiu
sufletul topit
curge pe pământ ca un soare fluid
acolo stă frica de șerpi
nu ajung toți trandafirii și crinii să umple spațiul din mine
golul
dintre mine și cuvânt
păcat înmărmurit
nu ajung toți trandafirii
și crinii
pe scara timpului
adun cu răbdare binele
puținul bine
Își strigă satisfacția țepii…
cutremurată
fericirea răsare din mine
ca o floare din tină
purtată de o chemare
scuturată din vâltoare
deșteaptă-n mine plinul
Întregul
Seninul.
Recompuneri
Mă doare violetul și roșul
Și tot ce-nsemni tu
Fiecare clipă are-n carne
Răul făcut
Rănile
Regretele
Mai sunt în urmă oameni
Cărora le sunt datoare
Cu răbdare
Ne-nghite însă tropotul culorilor
Al cailor nechezând sălbatic
Nu mai știu încotro sunt
Întreagă aș vrea să rămân
Sunt datoare cu un zâmbet, o floare
Fiecare clipă are-n carnea ei speranța
Și doare și tace
Liniștea din cuvânt
A rămas între noi filă albă, nescrisă
Așteptând cerneala de viață
A mai rămas ceva de spus
Ceva în plus
Pentru a recompune/ salva
Suava imagine
a
Pașilori în doi.
Peste lume
solzi de stea, lumină-n șuvițe
presărându-și de taină
fiorul
Vocile nopții-mirese
își leapădă-n cadențe,
vălurile peste
diminețile răscolite de aroma săruturilor.
Pe genele zării, lacrimi
războaie se sting
Înghițite sunt
Troienele cavalcade
De-o pace adâncă…
Vacarmul din mine
Încet, încet, se topește.
Eram….
atât de frumoși odată
până am început să vedem ce-i în jur și-n noi
să ne pierdem prin ierburile-nalte
o mână, un picior
goi rămânând
de ochi,
de aripi,
de trupuri… Am început să uităm frânturi din ce ne-a legat, mănunchiuri de mângâieri
pictatele săruturi, multele povești
copaci mureau câte puțin din înălțimea lor
crescând în noi durerea țipătului lor
împuținat și mut, cerul…
neîmpărtășiți de albastrul lui
ne trezim, deodată,
săraci de noi,
singuri ,
tăcuți …
atât de frumoși eram…
Prea mult
Prea multă fericire
se miră și ea…
nu știi ce să faci
sparge timpanele
asediul ei,
devorarea.
În noapte, tăcut, se scurge
timpul plictisit …
așteptarea ca o povară
capitulezi în fața ei
cucerind spaima ta de nefericire
îți mistuie visele, dorințele
singurătatea
îți dă târcoale
din prea multă fericire
plângi
potolit, până la dizolvarea ei în particule infinitezimale.
Silabisiri ale fericirii
Co-pil, joc, pa-să-re, soa-re
jind de înălțimi, liniști albe
rămân ascunse
În noi
cămări cu fructe dulci mirositoare
raze –
Binecuvântare
rostuirea rosturilor
nu mai credem în ce ni s-a predat era o
lecție de fericire pe care nu ne-o aducem bine aminte
sau nu am învățat-o
a deveni,
cam târziu
sunt ram pentru frunza de ieri
fragedă adiere de mâine
Fericiiiii-rea
Tânjește după mine
Viață la puterea a doua, întîia apoteoză.
Ecou de veșnicie
Un cântec rupt din pământ
Ai crede că-i plânsul de piatră
Cărări de argint străbătând
Sălășluiește sub ape.
Teii
în viers duios
își scutură floarea
în cânt violinic șoapta de cer mă-mpresoară
și soarele încape-ntr-o strună
adăst o secundă mai lungă-n înviforatul lut/ trup
să pot visa liniștit
veșnicia.
***
Azi,i eri, ieri și azi, scoică a timpului…
nopți albe,lungi, precum iarna la poluri… văd
primăvara mea, răsărind după dealuri
Aprilie, mai, perpetue jocuri de-a vacanța/ și norii risipesc în cerneri domoale/ abur de viață/ pe căi nebătute de pași omenești
Gândurile, ca niște păsări călătoare/ies din soarele călimară/ vesel, sprinten carusel
Se scurge sunetul mării/ Într-o nouă geometrie.
Singurătăți
În ziua asta tristă/ în singurătatea mea e loc/ poate/ pentru un sunet/ bătaia unei inimi/
pentru o chemare/ crepusculare, mâinile se agață de gratiile lunii/ imagini disparate mă nasc din nou ca pe o poveste frumoasă ,fereastră sau cer / și mă cuprind de raze… floare de așteptare,/… silabe de mângâieri/, binecuvântare/ se vor umple nopțile cu șoapte de lumini/ tremurul unei iubiri… /
În ziua asta tristă/ un fior în toate,/ dulce-amăruie, ploaia cu acordurile ei/ ca niște ecouri de departe/ în hotarele ființei, ritmuri haotice, duioase/ tresărind, visez mai departe poezia.
Conjugarea fericirii
Fericirea se conjugă
Se divide transversal
Simplu joc de-a somnolențele, de-a trezia
În parametrii normali
Fericirea se conjugă, bolnavă de timp
Pe același drum pietruit de amintiri
Piramide înălțate prea mult spre cer
e târziu, prea târziu în priviri…
Nopțile se scurg în sângele dimineților netrezite
ochiul mare al lumii ne privește dintr-un vârf de copac.
Femeia cu ciorapii roși în genunchi
În după amiaza aceea de sâmbătă, autobuzul 6 a sosit mai târziu ca de obicei în stația de lângă parc. Te-am văzut coborând. Trenciul gri-verzui și rochia neagră lăsau să ți se zărească ciorapii tricotați roși în genunchii firavi ca de adolescentă, deși erai femeie în toată firea. Te chema Lena. Numele ca și povestea ta le aflasem de la bunicile ce-și plimbau nepoții pe aleile umbrite de platani. Veneai în parc la sfârșitul fiecărei săptămâni. Când zăreai prichindeii alergând, chipul ți se lumina ca o narcisă de aprilie. Aduceai în rucsacul pe care îl purtai în spate daruri pentru cei mici. După ce primeau mașinuțe și bomboane de ciocolată, băieții și fetițele acceptau să se joace cu tine de-a prinselea și de-a vânătorul și porumbeii. Tu întotdeauna erai vânătorul și te bucurai când reușeai să-i strângi în brațe pe cei mici, chiar și pentru o clipă. Le simțeai mirosul proaspăt și le mângâiai obrazul moale care-ți aducea aminte de celălalt prunc, al tău. Chiar și însoțitoarele copiilor se obișnuiseră cu tine. Te priveau cu îngăduință și își șopteau una alteia „A sosit Lena. Împarte dulciuri și jucării”. În răgazul dintre jocuri priveai cu invidie la tinerele mame cu doi sau trei copii și îți aminteai vorbele bunicii „Astea nasc precum iepuroaicele, unu-n brațe, unu-n mațe, altu-l atârnă de corcoațe”. Cred că nu ți-ar fi displăcut să fii în locul lor!
Spre seară, după ce copiii își luau la revedere, rămâneai singură: doar tu cu gândurile tale. Fruntea ți se încrunta și cocul din vârful capului devenea și mai argintiu deși, din când în când, te străduiai să-i redai culoarea naturală. Te îndreptai fără grabă spre colțul din dreapta al parcului, unde te aștepta un prieten. „Am sosit”, îi șopteai stejarului cu un cap mai înalt decât confrații săi. Te așezai lângă tulpina copacului și scoteai ce mai aveai în rucsac: căciulițe și cămășuțe albe, roz, și albastre. Privirile ți se rătăceau printre crengi spre vârful „împăratului”, așa cum îți plăcea să-i spui stejarului sub ramurile căruia te rugai până adormeai. Când noaptea se pregătea să facă trecerea spre ziua următoare, sirenele mașinilor din parcarea învecinată cu parcul începeau să urle ca nebunele despletite din ospiciul în care, cândva, ai fost dusă și tu. Luna roșie, mare cât cupola unei biserici, se răsfăța pe cele două nave laterale ce cuprindeau întregul parc. În mijloc, vedeai cum farurile aprinse transformau stejarul într-un policandru. Te așezai în genunchi și pe coate și în sunet de orgă neacordată porneai în călătoria din jurul zidurilor aprinse. Ai fi vrut ca atunci când osteneai să poți să-ți rezemi capul de ceva, dar fierbințeala din jur te obliga să mergi mai departe împreună cu mulțimile pestrițe care ți se alăturaseră. „Rugăciunile devin mai puternice, însutit, chiar înmiit, dacă sunt rostite în cor”, îți răsuna în urechi glasul călugărului întâlnit la clinica de psihiatrie. Nu te ridicai până când nu ocoleai locașul de foc de trei ori, nevoință care dura până în zori. „Dacă nu pot să ajung acolo unde mi-a fost scris canonul, atunci am să fac asta aici”, îți spuneai îmbărbătată de cuvintele călugărului chel și fără barbă: „poți să te rogi și lângă un mărăcine și dacă o faci din suflet, dorința ți se va îndeplini”. În a șasea săptămână de rugăciune ți-ai privit genunchii zdreliți și plini de sânge. Nu simțeai nici un fel de durere. Încrezătoare, ai întins brațele către pântecul ,,împăratului”. Mâinile tale s-au împreunat cu palmele aspre ale stejarului. Țipătul ascuțit al cucuvelei ți-a întrerupt gestul.
,,Ia-l, este al tău. Ți-l dăruiesc”, a murmurat călugărul de pe jilțul din vârful stejarului, întinzându-ți pruncul îmbrăcat în haine din lemn.
***
S-au veştejit eroii printre glastre,
iar vorba lor prin sfere-i prinsă-n game.
Acum, doar eu mai plimb o dâră de curaj,
dar nu-i al meu, ci-al fetei din miraj,
ce se întinde plastică în rame
cum se prelinge sunetul din astre.
Am mers silit spre groapa ce li-i pat,
am cântărit în fals, cuvinte strecurate;
aceasta de li-i dat,
eu mă ascund în mine,
ca stupul ce se-ascunde de albine,
și paşii dizolvați în urmele furate.
Dar hai, din nou să credem în eroi,
iar vorba noastră despre împrumuturi,
să o hrănim cu înălţate scuturi,
ce or să pară ziduri de cetate.
Din ei să creştem numeroase Troi,
cu mâini care cerşesc,
din nou Antichitate!
…Pe voi, eroilor de humă, uscată doar la soare,
chiar dacă iar mă doare,
în mine vă-nfrăţesc.



