Spații culturale nr. 52 (7)

Virgil DIACONU

Poezia și poezia cu un colț sfărâmat

Alături de poezia în sine, creată în scop artistic, Nichita Stănescu a scris și câteva poezii în care și-a propus să surprindă ființa poeziei, deci arta ei poetică. Ce înțeles are, așadar, poezia în aceste arte poetice, pentru Nichita? Cum este ea „definită”? În cele de mai jos voi prezenta două poezii-arte poetice semnate de Nichita Stănescu, și anume Lecția despre cub, din volumul Opere imperfecte (1979), și Necuvintele, din volumul cu același nume (1969). Să urmărim, pentru început, Lecția despre cub.

„Se ia o bucată de piatră,
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”

Poezia Lecția despre cub nu ne dezvăluie vreun înțeles al poeziei, însă ea ne atrage atenția asupra existenței a două tipologii poetice și, implicit, a două arte poetice diferite și opuse: poezia și arta poetică estetice, împlinite artistic, „perfecte”, simbolizate de „cubul perfect”, așadar de cubul cioplit „cu o daltă de sânge”, lustruit „cu ochiul lui Homer” și „răzuit cu raze”, și poezia și arta poetică imperfecte, al căror simbol este cubul ciobit, cubul cu „un colț sfărâmat”.
Poezia și poetica estetice sau autentice, pe de o parte, și poezia și poetica imperfecte, modeste, minore, pe de altă parte, sunt cele două mari tipologii și arte poetice, cele două direcții ale poeziei moderne, iar ele alcătuiesc ceea ce, în mod contradictoriu, numim poezie/poetică modernă (1790-azi).
Direcția poeziei estetice sau autentice, constituită din poezia poeților de excepție, este contrazisă, negată, de-a lungul întregii modernități, de direcția poeziei ciobite, precare estetic, de poezia cu un colț sfărâmat, iar interesant este faptul că aceasta din urmă se consideră poezie autentică, cu drepturi egale în ansamblul poeziei moderne. Poezia modestă valoric nu trebuie înțeleasă ca un accident sau ca o consecință a unei neputințe poetice, ci ca fiind rezultatul unui act intenționat: „După aceea se ia un ciocan/ şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului”.
Artistul modern nu mai crede, de regulă, că opera sa trebuie să fie perfectă, ci mai degrabă imperfectă. Imperfecțiunea este visul, spune un vers al lui Yves Bonefoi, iar majoritatea creațiilor artistice/poetice moderne dovedesc chiar acest lucru. Poezia estetică este ilustrată de un număr destul de mic de poeți, de așa-zișii poeți de excepție.
Deși în Lecția despre cub Nichita Stănescu distinge între cele două poezii/ arte poetice, el nu ne dezvăluie pentru care dintre poetici optează – pentru poetica estetică, „perfectă”, sau pentru poetica imperfectă? Dar Nichita ne comunică, în schimb, opțiunea destinatarului poeziei, a cititorului: „„Toți, dar absolut toți zice-vor:/ – Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!” . Ce poezie perfectă ar fi fost aceasta dacă n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Arta poetică a Necuvintelor

Poezia Necuvintele este și ea o artă poetică, pe care Nichita Stănescu o elaborează destul de atent, sugestiv și mai ales poetic. Să urmărim un fragment din această poezie:

„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.”

În ce constă, în mod esențial, arta poetică comunicată de poezia Necuvintele? După cum ni se sugerează în text, arta poetică constă, în principal, în relația care se stabilește între eul poetic și ființele lumii, de fapt, între om/mine și ființele lumii:
„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-ntețeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.”

Relația mea cu ființele lumii, ne face Nichita Stănescu să înțelegem, nu este însă nicidecum una obișnuită, ci una absolut stranie, pentru că, pe de o parte, ființa copacului sugerează ființa mea, ca om, iar pe de altă parte ființa mea sugerează ființa copacului; – aceste două fapte vorbesc despre empatie și comuniunea dintre mine și ființa copacului, despre recunoașterea copacului în ființa mea și a ființei mele în ființa copacului, atâta vreme cât „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete”, iar „Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi”, cât „El a întins spre mine o ramură ca un braţ”, iar eu „Eu am întins spre el braţul ca o ramură”, cât eu „Auzeam cum se-ntețeşte seva lui bătând ca sângele”, iar el „Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva”.
Relația mea cu ființa copacului este, așadar, una stranie, insolită, iar în acest tip de stranietate, de insolit, în care ființele își împrumută unele altora modul de a fi și se recunosc astfel unele în altele, stă caracterul poetic, poetic-metaforic, al poeziei Necuvintele. De altfel, această poezie este, în întregul ei, o metaforă sau o vorbire metaforică, simbolică.
A scrie poezie înseamnă, pare să ne spună Nichita Stănescu, a pune omul într-o postură poetică, într-o ecuație poetică, deci într-o situație poetică. Finalul poeziei Necuvintele este, și el, o ilustrare a poeticului – „Eu am trecut prin el./ El a trecut prin mine./ Eu am rămas un pom singur./ El/ un om singur.”
Ultimele trei versuri ne comunică echivalența dintre om și copac, identificarea omului cu ființa copacului; – versurile sunt o metaforă. Această punere a omului într-o ecuație poetică cu ființele lumii, pe care o exemplifică poezia Necuvintele, vrea să ne spună că poezia, deci poezia în general, nu este în mod esențial cuvânt, ci o punere, prin cuvânt, a omului, a mea, într-o relație ființială stranie/ poetică cu ființele lumii, o punere a omului în dialog, în comuniune cu ființa/ ființele lumii.
Înainte ca o entitate, ceva, o ființă, un fenomen, un element, un lucru etc., să fie numit, așadar să ajungă cuvânt, acel ceva este un necuvânt. De aceea, putem afirma că lumea se constituie dintr-o mulțime nesfârșită de necuvinte, iar poezia, ne sugerează Nichita, este făcută tocmai din necuvinte, deci din ființele lumii și, mai mult de atât, din relația ființială stranie, din relația poetică, ce se stabilește între om și aceste ființe: „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./ Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi”.
Limbajul, spunea Tudor Vianu, este tranzitiv: el trimite dincolo de el însuși, deci în afara sa. Și dacă limba trimite la ceea ce se întâmplă între mine și lume, poezia pune în scenă relația mea ființială stranie, insolită, poetică cu ființele lumii, cu lumea.
„Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ și cu lumea”, spune Nichita Stănescu în poezia Ars poetica, sugerându-ne că limbajul, cuvintele trebuie să trimită la referentul lor: la om și ființa lumii. „Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ și cu lumea”, deci să fie necuvinte și să prezinte ceea ce se întâmplă între mine și lume, să prezinte relația mea insolită, poetică, cu ființa lumii. Poezia dezvelește tocmai această relație stranie, poetică, existentă între necuvinte, mai precis între necuvântul care sunt și necuvintele-ființe-ale-lumii. De aceea, atunci când cercetăm modul de a fi al poeziei, deci arta ei poetică, nu cuvântul în sine trebuie să ne rețină atenția, ci ceea ce survine prin cuvânt: relația mea ființială (sau desființială) cu lumea. Poezia modernă nu este, în mod esențial, limba în sine, ca în poezia pură, dada, futuristă, după cum nu este nici limbaj obscur, ca în poezia suprarealistă și poezia absurdului, poezii care închid accesul cititorului la semnificație și referent/ființă.
Critica literară a spus, nu de puține ori, că Nichita Stănescu a reformat limba poeziei. În ce sens? Reforma lui Stănescu se înregistrează mai cu seamă la nivelul exceselor lexicale și al obscurității semantice a poeziei sale („N-ai să vii și n-ai să morți,/ N-ai să șapte între sorți,/ N-ai să iarnă, primăvară,/ N-ai să doamnă, domnișoară.”), dar acestea sunt doar reformările sărace, nonartistice ale limbajului, iar ele mai mult strică poezia, decât o slujesc. Mai degrabă, putem spune că ceea ce a făcut Stănescu pozitiv, constructiv, la nivelul limbajului, este faptul că el a repus limba poeziei în drepturile ei, în sensul că în cele mai reușite poezii ale sale limba funcționează pentru a dezveli lumea, raportul eului cu lumea și, mai mult de atât, pentru a dezveli stranietatea relației poetului/omului cu lumea, deci relația lui poetică cu lumea.
Poezia este făcută, de bună seamă, de imaginația poetică, de acea imaginație care produce/ creează situații poetice, iar nu situații banale, stupide, moarte emoțional, existențial și poetic. Și este clar că situațiile poetice nu sunt ale limbajului în sine, ale cuvintelor în ele însele, ci ale necuvintelor. Poeticul este o relație stranie dintre necuvinte. În acest fel, ni se revelează condiția magică, bizară, stranie, insolită, poetică a poeziei. Poezia este, așadar, necuvânt, este insolitarea și tensionarea existențială, lirică și poetică a limbajului referențial, nicidecum limbaj în sine sau referent în sine. „O plasă folosește la prinderea, din mare, a peștelui. După ce peștele a fost prins, plasa nu ne mai folosește la nimic”, spune LaoTse.

O miniistorie a insolitării poetice

Tehnica sau arta insolitării poetice prezentă mai sus, înțeleasă ca o capacitate a eului poetic de a empatiza cu ființele lumii, de a se regăsi în ele și de a se „identifica” cu ele, nu este născocirea expresă a lui Nichita Stănescu, ci este o modalitate generală a poeziei. De pildă, Whitman folosește în câteva rânduri tocmai acest tip de viziune poetică:

„Eu sunt omul. Am suferit (…);
Mama, osândită ca vrăjitoare (…);
Sclavul hăituit care se clatină (…);
Cuțitele ce-i străpung picioarele (…);
Toate acestea le simt, toate acestea sunt eu.” (s.n.)
Insolitarea relației dintre om și ființă, deci factura poetică a acestei relații, nu este nicidecum o descoperire a modernilor, ci e veche de când lumea. Identificarea poetică cu ființele lumii îi este atribuită, la începuturi, divinității.
„Dumnezeu este ziua și noaptea,/ iarna și vara, războiul și pacea,/ îndestularea și foamea”, spune, într-unul dintre fragmentele sale, Heraclit. Acest fragment (rupt/aranjat de mine în vers liber) exprimă formula centrală a filozofiei grecești, Unul este totul (En panta), care este o formulare prin excelență poetică. Noi vedem în ea chiar o formulare a poeticului, dintre cele mai vechi. Prezenta idee filozofico-poetică va cunoaște de-a lungul timpului o adevărată glorie, ea devenind, după cât se pare, modelul unor formulări poetice care i-au urmat.
Înainte de era noastră, Empedocle nota în manuscrisele sale: „Da, eu băiat m-am născut;/ Rând pe rând apoi, o fată, o creangă,/ Pasăre-am fost, pește mut:/ Și săream peste unde în larguri.” (Traducere Simina Noica)
Textul lui Empedocle nu se depărtează de textul lui Heraclit decât cu privire la personaj, pentru că el schimbă divinitatea lui Heraclit cu propria ființă. În rest, formula poetică este aceeași, pentru că postura ființială poetică a divinității este împrumutată, în textul lui Empedocle, propriei ființe. Nașterea succesivă a băiatului, ca fată, creangă, pasăre, pește mut, este, așadar, ilustrarea unei gândiri prin excelență poetice, metaforice. La Georg Trakl aflăm versul:
„Tu: copac, stea, piatră!”
De la greci încoace, prin Heraclit, Empedocle, Withman, Trakl, Bacovia, Rilke, Arghezi, Eminescu, Esenin, Nichita Stănescu, cel puțin, se gândește și într-un alt fel decât în modul epic, altfel decât în poezia epică sau în proză: se gândește poetic, metaforic-poetic! Se gândește într-o modalitate insolităde factură poetică, deci prin insolitarea (straniezarea) poetică a raportului dintre om și ființele lumii. Poezia poate fi înțeleasă ca fiind tocmai această insolitare a raportului dintre mine și ființele lumii. Exemplele date aici confirmă acest insolit de factură poetică manifestat în orizontul ființei.
Oricum, putem spune că poetul nu creează poezie decât în măsura în care el este capabil să relaționeze altfel, mai precis într-un mod straniu, insolit, bizar, poetic, ființa sa cu ființa lumii, decât atunci când poezia sa este configurată de viziunea insolitată și tensionată poetic, existențial și liric, deci atunci când poezia produce această stare tensională între om și ființele lumii. Să fie asta emoție poetică?

Sorin CĂLIN

Tempo di marcia

Să-mi cânt de somn veșnic,
Notele bemoli să ațipească
La căpătâiul rândului patru,
Aliniatul unu din legea firii.
Să-mi scriu de mână moartă,
Notele diezi să amorțească
La finele actului doi
Aliniate pe portativ la uscat.
Să-mi dansez de doliu,
Notele de subsol să-ncremenească
La apusul valsului trei
Aliniat în fața plutonului de execuție.
Să-mi spun de adio,
Notele de trecere să plutească
La malul mării dintâi,
Aliniatele ape de dumnezeu.

Acatalectic

Anomaliile se țin lanț,
Fac jocul fetelor din șanț,
De tăvălit la coasă
Prin iarbă deasă,
Fac loc mâinilor bătucite
Sub pânza cămeșilor pipite,
Cătând cu buzele buricelor uscate
Sărutul papilelor mamare transpirate.
Anomaliile se vând la sticlă,
Fac jocul lichidelor de pâclă,
De gusturi oțețite
Prin gurile-mbâcsite.
Fac loc muierilor la poartă,
Sub amețeala loviturilor de soartă,
Cătând cu vorbe grele de ocară
Sărutul dușmănos pentru vecinele de ară.
Anomaliile se-ntrec pe uliți,
Fac jocul bătrânilor smoliți,
De ani la sapă
Prin glod și apă.
Fac loc piciorului ce doare,
Sub coperișuri arzătoare,
Cătând fără cuvânt cu furca răscolind în fân
Sărutul fiului azi devenit stăpân.

Diana VRABIE

Anul literar 2016. Starea spiritului literaturii pentru copii din Basarabia

Modesta reprezentare a literaturii pentru copii în anul 2016 denotă o anume circumspecție față de acest domeniu, care mai persistă în cercurile noastre literare; reticență alimentată și de imensul val de subproducții, care discreditează genul, dar care ține și de o anumită mentalitate. Dacă în ceea ce privește cartea-educativă, cartea-jucărie, cartea 3D sau cele interactive, cu autocolante, cu sunete, de colorat, care, în chip evident, își au rostul și locul lor în întâlnirea copiilor cu literatura, dar care nu sunt totuși literatură, se înregistrează o imensă producție editorială, cărțile de literatură pentru copii… de calitate nu se grăbesc să inunde rafturile librăriilor. Deși, există și frumoase excepții și tocmai la ele ne vom referi în cele ce urmează.
E de remarcat că în ultimii ani capitolul de proză pentru copii este reabilitat estetic prin producții de calitate, nuvele, povestiri, schițe, miniaturi, microromane și chiar jurnale și autobiografii. Nu este o excepție nici anul 2016, care vine cu surprizele sale literare și care este superior reprezentat la capitolul proză pentru copii. Din cărțile care mi-au fost reperabile, selectez fără ezitare: Pălăriuță Oranj îl lecuiește pe Dumnezeu de răceală de Iulian Filip (Editura Junimea, Iași), Vrabia din geantă de Dumitru Crudu (Editura Prut, Chișinău), Zâmbetul florilor de Ion Diordiev, proză scurtă pentru copii, Editura Balacron, Miracolul de Mihai Vâlcu. Bun prieten al copiilor, Mihai Vâlcu, de pildă, adună în acest volum o serie de povestiri antrenante și educative, deghizate într-un cod accesibil, fără a fi simpliste, pe care le încheagă într-un registru al jovialității și al unei etici primare.
După ce în anul 2015, Stela Popa își familiariza publicul cititor cu Îngerii mării, din seria „Povești pentru Dănuț”, în 2016 publică alte două povești în aceeași serie, Sofia Păpădia și Semincioara fermecată, ambele apărute în cadrul Colecţiei „Cartier Junior”, cu ilustrații de Stela DAMASCHIN-POPA. Semincioara fermecată este o carte solară, care răspunde ludic la întrebarea picilor cum venim pe lume.
Claudia Partole reanimează tradiția romanului adolescentului miop în sensul că ne propune prin volumul Prietenul meu EleniS, un jurnal de copilărie și adolescență, un jurnal naiv, cum îi zice autoarea, în 8 caiete școlărești, formatul cărora a fost inspirat menținut în concepția grafică a cărții realizată de Vladimir Kravcenko. Este un jurnal autentic, atât cât poate fi autentic un jurnal recitit la vârsta maturității, un jurnal care relevă variabilele unui spirit deschis cuvântului într-un context când despre Dumnezeu se spunea că nu există.
Iulian Filip își concepe cartea Pălăriuță Oranj îl lecuiește pe Dumnezeu de răceală, ca pe o poveste pentru „o fetiță care nu poate adormi fără povești”. Se regăsesc toate mărcile stilului lui Iulian Filip, umorul jovial, echilibrat, ludicul, spiritul fantezist, toate consumate într-o atmosferă de basm ce coabitează cu poanta subtextuală savuroasă. În colecția „Ediții critice” a editurii „Princeps Multimedia” a apărut anul acesta și volumul Aripi și Rădăcini, care este o ediție completă a poeziilor, prozelor și a teatrului pentru copii a lui Iulian Filip.
E îmbucurător faptul că scriitorii specializați în literatura pentru maturi (deși astăzi hotarele dintre literatura pentru copii și adolescenți și cea pentru adulți e extrem de fluctuantă, întrucât până la urmă literatura se adresează „vârstei fără de vârstă a copilăriei” din stratul inocent al maturului,) se lasă seduși de tentația cărții pentru copii și chiar recidivează inspirat. Este și cazul lui Nicolae Popa, care intra foarte sigur în literatura pentru copii cu volumul Balcoane cu elefanţi, obţinând, în 2011, premiul „Cartea anului” la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret. Epopeea editorială o continuă cu Marele Ciulică(2012), o carte în care autorul descrie istoria unui copil, ai cărui părinţi sunt plecaţi la muncă în Italia și apoi, în 2015, cu volumul Ghiozdanul zburător, apărut la editura Arc.
Cam același traseu îl înregistrează și scriitorul Dumitru Crudu, căruia probabil mediul bibliotecii i-a reanimat disponibilitatea față de cartea pentru copii. După ce în 2015 debutează în materie de literatură pentru copii prin volumul de teatru, O bătrână de unsprezece ani, apărută la Prut și declarată Cartea anului la cea de-a XIX-a ediție a Salonului Internațional de Carte pentru Copii și Tineret din Chișinău, în 2016, exact la un an, recidivează cu volumul de proză pentru copii, Vrabia din geantă, editura Prut, cartea surpriză a „Salonului Internațional de Carte pentru copii și tineret”. Este șansa literaturii pentru copii din Basarabia de a se reabilita prin scriitorii de valoare, consacrațiși care conștientizează importanța unui domeniu responsabil de calitatea lectorului de mîine.
La capitolul poezia pentru copii, anul 2016 a avut parte de titlurile sale bune şi foarte bune: Puiul mamei, dragul tatei de Vasile Romanciuc, Dansul florilor de Ianoș Țurcanu, versuri pentru și despre cei mici, Copăcel-copăcel și La Mulți ani de Iulian Filip, texte de urături, colinde, semănat, sorcove; toate apărute la editura Prut, atât de receptivă față editarea cărții pentru copii. Cuvinte de alungat plânsul și nu numai ne propune Petre Popa, în ciclul de versuri pentru preșcolari, Văd lumea care mă vede. Arcadie Suceveanu deține primatul la capitolul inventivitatea titlurilor, dar și a conținutului. Un secret pe cotcodacnet, de pildă, este constituită din poezii pentru (când suntem) copii, după cum și le subintitulează autorul, toate purtătoare de titluri ludice, pregnant poetice: Moșul de pe cornul lunii, Un clește cu … rac, O silabă … de tren și ingenios intertextuale: Lupul din povestea Capra cu trei iezi, Ieduții lui Moș Creangă.
Țin să menționez alte două contribuții a aceluiași autor, în coautorat de data aceasta: un florilegiu de cântece pentru copii (cu CD), Ciupercuța balerină, realizat împreună cu Ada Zaporojan și noua ediție a „Abecedarului”, destinat copiilor din R. Moldova şi România realizată împreună Valentina Lungu.
Puiul mamei, dragul tatei de Vasile Romanciuc reprezintă o ediție de duminică, apărută de asemenea, la editura Prut, care reunește cele mai reușite poezii ale scriitorului, completate de un original alfabet onomastic, într-o concepție grafică expresivă realizată de Victoria Rață.
În fond, aceiași scriitori, care s-au dedicat genului și în anii precedenți, menținând elegant pe linia de plutire un gen atât de curtat de micii cititori.
Ţin să remarc onorabila deschidere a editurii Știința pentru reeditarea clasicilor în cadrul colecției „Câmpul de lectură”, destinată bibliotecii școlarului, în prezentarea grafică rafinată a lui Vitalie Ichim. Am în vedere ediția basmelor crengiene, în forma lor originală, necenzurată ideologic, ediția poeziei eminesciene, ierarhizată de data aceasta conform principiului tematic, mult mai accesibil uzului didactic.
Profitând de acest context, aș veni cu o sugestie privind reabilitarea statutului antologatorului și a antologiilor literare care nu au nici un statut în topurile și bilanțurile literare sau au un statut de-a dreptul ingrat. Or un antologator nu se ocupă, cum ar crede unii, de încropeala textelor sau de însăilarea lor alandala sub copertele unei cărți. Un antologator este, înainte de toate, autorul unui concept, în urma stabilirii căruia vor urma lecturi, identificări, tatonări, selecții parcimonioase, localizări, ierarhizări, renunțări, trieri, organizări etc. O antologie este, finalmente, o operație critică în care conceptul și selecția e totul.
În concluzie, sub aspect literar, anul 2016 s-a dovedit unul benefic și pentru domeniul literaturii pentru copii, cu izbânzile sale literare, dar și cu punctele de suspensie inerente. Nu ne rămâne decât un singur lucru, să ne regăsim cititorii. Salut în acest context intenția de a relansa biroul de promovare a literaturii la Uniunea Scriitorilor. Dacă cititorul nu ajunge la carte, să ducem cartea la el.

Simina Maria SIMA

(nu) sunt

mă smulg dintre pietre și tac mai ascuns decât ochiul tău limpede
ca să nu mă asemăn celor ce se coboară pe pământul tău
atât de asemănător cu tine,
atât de altfel decât mine ;
m-am smuls dintre pietre și am tăcut mai dezvelit decât buzele tale
care mi s-au agățat de gene
și îmi sărută ochii mai lesne când clipesc ;
m-am smuls dintre pietre și am devenit,
ca toți cei care se smulg din pietre,
pământ.

¤¤¤

sunt orb din naștere, lumea mea are numai miros și sunet
pe care le-am modelat astfel încât să se nască din ele un ochi,
l-am aruncat în slăvile cerului, a rămas agățat de un colț de fulger ;
din clipa aceea nu mai suport greutatea lumii pe umerii mei,
din clipa aceea iubesc ce se poate doar risipi sub mine
ca un roi de furnici care nu se vor strivite cu niciun chip
de palma mea pe care o plimb deasupra țărmurilor,
o plimb doar ca să văd unde e destul loc pentru inima mea.