Spații culturale nr. 52 (2)

Constantin ARCU

Prin lumea largă. Jurnal sud-american (II)

22.03. 2017 – Machu Picchu

Plecăm la prima oră spre faimoasa cetate Machu Picchu, supranumită „Orașul pierdut al incașilor”. E o dimineață înnorată, apăsătoare. Peste noapte a plouat și pe asfaltul cu gropi și spărturi se întinde mîzgă. Prin fața microbuzului se strecoară cîte doi-trei maidanezi cu blăni umede, murdare. Fac parte din peisaj. Oamenii îmbrăcați cu fîșuri sau hanorace trec preocupați, fără să-i bage de seamă. Duc aceeași viață aspră, nu-i greu să-ți dai seama. Din loc în loc, pe marginea străzii se văd tonete cu sandviciuri, hamburgeri, sucuri etc., la prețuri accesibile, de 1-3 soli peruani. Alături, trecătorii iau micul dejun în picioare, înainte de a pleca la muncă.
Orașul se întinde pe coasta muntelui și noi urcăm în serpentine. De o parte și alta, clădiri în construcții. Casele vechi sunt din chirpici de lut amestecat cu lînă de guano și, dacă rețin bine, cu sevă de cactus. Clădirile noi se fac din cărămidă și toate sunt la roșu. Probabil clădirile neterminate nu se impozitează și peruanii preferă să le mențină în starea asta. Am văzut un oraș întreg în construcție și nici o clădire tencuită.
La periferiile urbei observ o cale ferată, însă am înțeles că pînă la gară vom face vreo două ore. Ieșim din Cusco și ne continuăm drumul printr-un defileu împădurit. Șoseaua este relativ bună acum. Destul de repede perspectiva se lărgește și apar crestele munților acoperite cu smocuri de verdeață, arbori rari, zvelți și, în depărtare, deasupra pădurii întunecate, fășii albicioase de ceață. Treptat, pe pantele ceva mai domoale apar petice de culturi diferite. Uneori se ivește cîte un țăran cu o lamă sau două. Alteori, se văd cîteva oi legate de picioare sau împiedicate cu funii.
E vreme tulbure, cerul este întunecat. Înaintea plecării din țară aflasem pe CNN că în Peru bîntuie uraganul El Nino (Copilul Domnului) și au loc inundații și alunecări de teren. Se anunțase că și-au pierdut viața sute de persoane. Începusem să mă îngrijorez. O calamitate de felul acesta poate da peste cap tot programul. Dar furtuna face ravagii în partea de nord a țării. În regiunea Cusco și în sud lucrurile nu sunt atît de grave și elevii continuă să meargă la școală, pe cînd în zona calamitată cursurile școlare au fost suspendate. Uneori văd pe trotuar cîte un copil cu rucsac în spate, înfofolit în pelerină.
Coborîm în Ollanta, o localitate pitorească, de unde luăm trenul spre Machu Picchu. Trenul e un fel de mocăniță. Are numai trei vagoane și se strecoară fără grabă prin văile munților. Locomotiva fluieră fără încetare, iar dintr-un difuzor răzbate muzică din Anzi. Mici localități de o parte și alta, uneori lanuri de porumb. Porumbul e la mare cinste aici. În gara din Ollanta am văzut porumb fiert cu boabe uriașe, iar într-un supermarket erau știuleți cu boabe negre.
În vagon este bufet și doi angajați trec printre bănci cu o măsuță pe rotile, servind ceai, cafea, sucuri și biscuiți. Consumația intră în prețul biletului de 67 USD. M-am lecuit de ceaiurile peruviene, prefer cafea. O savurez, examinînd scene din istoria incașilor desenate pe mesele și pereții vagoanelor. În difuzor se aude o variantă instrumentală a melodiei Condorul a trecut și-mi amintesc de ultimul an de liceu (cîntecul era la modă pe atunci) și de foștii mei colegi. Mă întreb ce fac ei acum, care e viața lor de învățători. S-au împrăștiat prin satele județului Botoșani, și-au ridicat gospodării frumoase, au familii și copii de care se bucură și au scos generații de elevi. Ei lasă ceva frumos în urmă. Mie mi-a fost dat să hoinăresc prin lumea largă.
Surprinzător, la toaletă este foarte curat. În treacăt, observ că micul grup (cele două dame și avocatul) s-a restabilit. Între timp, li s-a mai alăturat o doamnă roșcată, doctoriță. Avocatul pare un cocoș printre găini. Totuși, ceva nu se leagă. Nu am nimic cu omul, însă în veci n-am să cred că are succes la femei. Nu există nici un motiv ca trei femele să se învîrtă ca niște curci bete în jurul lui. Decît, eventual… Dar ce poți spune? Iar roșcata îmi încurcă rău scenariile pe care mi le închipui. S-a agățat (din greșeală?) în îmbârligătura asta și eu nu reușesc s-o descîlcesc și s-o dau deoparte.
Calea ferată șerpuiește pe malul unui rîu gălbui, învolburat. Din cînd în cînd străbatem cîte un tunel scurt (cam cît porțiunile noastre de autostradă, notez dezabuzat). Se pare că tot coborîm, defileul devine un coridor de verdeață prin care ne strecurăm fără grabă.
Ajungem la Machu Picchu după vreo oră și jumătate. De acest oraș Inca se leagă mai multe enigme. În fapt, sunt ruinele unei așezări care timp de cîteva secole a rămas ascunsă de lumea civilizată. A fost descoperită în 1911, cu ajutorul unor băștinași din împrejurimi. Explorînd ruinele, arheologii au încercat să stabilească destinația sectoarelor, însă există semne de întrebare și în prezent. Se vorbește de sectorul regal, de sectoare rezidențiale și de unul industrial, de o închisoare și de temple în care aveau loc ceremonii religioase. Există terasele sectorului agricol și mai multe fîntîni sau băi ceremoniale; există Peștera Soarelui cu o fereastră îngustă prin care pătrunde lumina soarelui în timpul solstițiului de iarnă.
Totuși, persistă multe semne de întrebare în legătură cu Machu Picchu, iar ghidul peruvian nu se sfiește să facă referiri ironice la opiniile profilor din universitatea pe care el însuși o urmase. Bref, așezarea este înconjurată de munți greu accesibili și arheologii nu-și pot explica rațiunea pentru care incașii au construit acest oraș, presupunerile pendulînd între un rol strict defensiv și unul religios (pentru practicarea riturilor).
În continuare, coborîm și servim prînzul într-un restaurant din apropiere. Mănînc o salată de pui cu legume, măsline și grăunțe de porumb coapte, mari. Nu știu cum se face, parcă pentru a mă baga și mai mult în ceață, la masă m-am nimerit lîngă Suzana (numele pe care le voi folosi în continuare nu sunt reale). Blonda (Ilona) se afla lîngă dl. avocat, în capătul celălalt al mesei. Și parcă pentru derutare totală, Suzana a dat telefoane acasă, probabil celor două fete gemene de 13 ani. E o doamnă onorabilă, ce bazaconii îmi umblă prin cap?
Drumul înapoi în Cusco îl facem cu aceleași mijloace de transport, numai că în ordine inversă. Ajungem pe înserat în oraș; plouă mărunt și, în lumina farurilor și becurilor cu lumină roșiatică, se disting siluete grăbite sub umbrele. Într-o cotitură văd o fetiță coborînd pe cărare și în spatele ei se profilează o casă prăpădită. Mă întreb unde merge copila în puterea nopții și ce treburi poate avea într-un oraș primitiv și înțesat de pericole. Iar după cîteva zeci de metri, observ un individ înțepenit pe trotuar, cu penisul scos din pantaloni. Poate urinează, însă în lumina farurilor nu-mi pot da seama. Mi se face frică de toate relele ce se pot întîmpla în acea noapte. Și pe străzi se văd haite de cîini și-mi vine în minte un titlu de proză: Cîinii din Cusco.

23.03.2017 – Călătorind spre Puno

În Peru există enigme ce vin din adîncurile istoriei, însă altele apar sub ochii noștri. La lumina zilei. Una s-a ivit în drum spre Puno, o localitate aflată pe malul lacului Titicaca. E greu să spun ce și cum s-a petrecut.
În fond, misterele se aseamănă cu nisipurile mișcătoare și în asta constă partea spectaculoasă. Pe neașteptate te trezești afundat pînă la brîu, apoi pînă la umeri și numai ce îți acoperă gura și te-au înghițit cu totul. Nu ai cum să iei măsuri de apărare și zbaterile te afundă și mai rapid. Iar mai tîrziu, indiferent unde te-ai afla, presupunînd că se întîmplă să-ți mai pui probleme, habar nu ai ce s-a întîmplat. Încît nu-mi rămîne decît să consemnez crîmpeie de amintiri și senzații.
Din capul locului, potrivit ordinii de înscriere, devenisem posesorul de necontestat al primei banchete din microbuz și, chiar dacă schimbam din cînd în cînd mijlocul de transport, dreptul meu părea inviolabil. Nimeni nu îndrăznea să-l încalce. Toți se fereau de prima banchetă, pentru a evita orice discuție. Sau, poate, din respect față de normele agenției de turism și ca o dovadă că românii au început să se civilizeze.
Călătoream cu rucsacul alături și, dintr-odată, a mai apărut un pasager. Încerc inutil să-mi amintesc împrejurările în care s-a produs declicul, momentul în care am început să mă scufund în nisipurile mișcătoare. Nu reușesc. E greu. Rețin că rulam pe un drum spectaculos, la o altitudine de peste 4000 metri, prin Munții Cordiliera, trăind un sentiment de fericire, ca o beție ușoară. O primă oprire s-a făcut la biserica San Pedro de Andahuaylillas, o construcție iezuită, supranumită de localnici „Capela Sixtină a Americilor”, datorită interiorului decorat cu aur.
Nu fac eroarea să descriu biserica, altminteri cu un interior splendid. Cel interesat poate să caute pe Google – Iglesias de San Pedro din Andahuaylillas și află de îndată pînă și cîți dinți are preotul în gură. Mă văd silit în schimb să fac legătura între această ctitorie și apariția unui demon cu chip de înger – Suzana. Asta scriu acum, cam după o lună. Atunci habar n-aveam ce urma să se întîmple. Deși n-am idee cînd s-a apropiat de mine, revăzînd fotografiile din acele zile, o descopăr pe Suzana în fața bisericii. E un simplu instantaneu totuși, nu dă seama de vreo apropiere între noi.
Relațiile interumane au granițe dificil de stabilit, însă pot afirma cu toată certitudinea că la următoarea oprire Suzana pusese stăpînire pe mine. Asta s-a petrecut la situl Inca din Raqchi. Acolo există ruinele unor construcții și structuri tip cazarmă sau cu scop religios (există indicii ale unor ceremonialuri) și administrativ. Opinii, ca de obicei speculațiile și controversele sunt prezente. Dar cea mai proeminentă structură este Templul lui Wiracocha, marele zeu Inca.
Cum sunt un tip suspicios, încep să cred că marele zeu nu este străin de cele petrecute. Pentru că aici ambiguitățile și incertitudinile au dispărut. Rețin că ghidul peruan sărea în mare viteză de la engleză la spaniolă și înapoi, reușind un terci lingvistic simpatic, dar dificil de urmărit. Este momentul în care și-a făcut apariția Suzana. Se afla în stînga mea, ușor mai în spate, traducîndu-mi peste umăr, prompt și impecabil, toată sporovăiala peruanului despre marele Wiracocha.
Trecem de la ruină la ruină, ne extaziem în fața unor structuri pe care le reconstruim în mintea noastră pe loc, iar îngerul mă urmărește plutind pe umărul meu stîng. Suzana, înfățișarea pe care a luat-o, își face datoria de translator fără cusur. Are clasă, voce și pronunție impecabile. E stilată. Ai fi tentat să crezi că asta a făcut toată viața. Nici ca aspect fizic nu-i mai prejos. E șatenă, are ochi albaștri și o figură plăcută. Poartă blugi și o scurtă de fîș bej, iar în spate duce un rucsac de care am impresia că nu se desparte niciodată.
Încerc să retrăiesc acele momente pentru a putea fi sincer pînă la capăt. Am această datorie, chiar și numai pentru un singur cititor. Iar asta presupune întotdeauna să dezvălui stări și gînduri pe care oamenii le ascund îndeobște de ceilalți. Scrisul înseamnă și riscuri. Mi le asum, convins că se vor găsi binevoitori care să mă arate cu degetul: Iată adevărata față a acestui individ care se dădea mare și despre care mulți credeau că e demn de încredere. Iată ce-i de capul lui, n-am spus noi?!
Așadar, rețin că în timp ce Suzana îmi vorbea despre marele Wiracocha și despre incași, eu nu reușeam să mă concentrez deloc. Nu înțelegeam nimic din toate poveștile alea și nici nu încercam. Nu exista nimic mai important decît să trăiesc clipa! Iar gîndurile mi se învîrteau în jurul acelei idei fixe legată de elixirul tinereții.
Indiferent ce s-a întîmplat mai tîrziu, mă văd silit să scriu apăsat că Suzana reușește să facă un bărbat să se simtă remarcabil. Să-și amintească în fiecare clipă că e bărbat. Năzdrăvanul, presimțind că va da o mare fericire pe capul lui, începuse deja să se înfoaie și să se zbenguie. Nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Numai rememorînd acele clipe, simt cum, ca într-un celebru poem de-al lui Kavafis, senzațiile dulci mă cuprind iar și dorințele aprigi îmi gonesc prin sînge.
Vorbind despre memoria simţurilor, oamenii ar putea crede că sunt un tip frivol, gata oricînd să se tăvălească în pat cu alte femei. În realitate, nu-i aşa. Deși nu am purtat niciodată verighetă pe deget, inima mea a fost dăruită unei singure femei. M-am însurat la 19 ani, împotriva voinței unora și n-am avut bani de verighete din aur. Imediat după cununie, am scos tinicheaua de pe deget, dar am continuat să port o verighetă în suflet. M-am îndrăgostit de un milion de femei de-a lungul timpului, dar verigheta a rămas în același loc. EA știe asta și micile mele erezii n-o îngrijorează. Ia act de ele cu toleranță și ironie. De aceea nu mi-e teamă să scriu aceste rînduri cu toată sinceritatea.
Observ că, pe măsură ce scriu, încep să înțeleg cum s-au petrecut faptele. În buimăceala de atunci n-am mai făcut obișnuitele note de călătorie, pagina din carnet pentru acea zi e aproape goală. Încerc să-mi reconstitui din mers isprăvile, de care nu sunt încîntat. Pur și simplu le consemnez.
Revenind, am servit prînzul într-un local din apropierea sitului. Am stat la masă cu cele trei grații (Suzana, Ilona și Ema, doctorița roșcată). Nu știam unde se așezase avocatul, abia mai tîrziu l-am văzut în altă parte a restaurantului. Credeam că abandonase. Trăiam euforia gîndului că devenisem stăpîn peste tot haremul. Mă simțeam bine. Iar Năzdrăvanul parcă înnebunise, nu pricep ce avea în cap. Dar ce poți să-i ceri? Așa-i el, zvăpăiat și nesocotit din fire. Degeaba am tot încercat să-l fac să priceapă că excesele de entuziasm nu sunt agreate într-o societate civilizată. N-a înțeles nimic. Nici nu mai am speranțe că se va civiliza vreodată.
Din acest moment, pot s-o așez în voie pe Suzana lîngă mine. După ce am isprăvit prînzul, ne-am întors la microbuz și, în calitate de mascul alfa, i-am cerut să vină lîngă mine pe bancheta din față. Sigur așa s-au petrecut lucrurile. Tipa s-a conformat dorinței mele fără să se codească și de-a lungul drumului au început confesiunile și, odată cu ele, surprizele.
La solicitarea mea, Suzana și-a prezentat o scurtă autobiografie care m-a lăsat mut de uimire. Cu delicatețe și curățenie în purtări, Suzana mi-a transmis că era mama a două adolescente gemene, iar soțul avea o „făbricuță” cu peste 400 de angajați. Ea absolvise facultatea de drept, însă n-a ajuns să profeseze în domeniu, preferînd să conducă o fundație ce se ocupa de protecția unor copii handicapați etc.
Pe măsură ce Suzana își aduna în jur o familie adevărată, sultanatul meu cu tot cu harem se spulbera în milioane de fărîme. Eram dezamăgit, nu zic, dar Năzdrăvanul a avut o reacție cu adevărat nostimă. Auzind despre gemene și soț, făbricuță și celelalte, s-a simțit cuprins de o cumplită deznădejde, nereușind să priceapă cum se pot petrece pe lume asemenea monstruozități. Imediat s-a retras bosumflat într-un somn adînc, nădăjduind măcar la un vis frumos.
Eu însă vegheam și ceva îmi suna fals. De-a lungul anilor prin fața mea au trecut mii și mii de oameni, dobîndind cu timpul un simț prin care detectez fără dificultăți orice urmă de impostură. Nu puteam spune nimic precis, nu știam unde exista nepotrivirea. Interesîndu-mă de ce se află singură în excursie, mi-a răspuns simplu că sunt nevoiți să călătorească pe rînd în străinătate, pentru ca unul dintre soți să aibă grijă de adolescentele gemene. Fetele sunt la o vîrstă delicată, nu pot fi lăsate de capul lor. Mă rog, eu n-am avut fete. Ce puteam spune?
Îmi venise rîndul să fac mărturisiri complete și nu am ezitat s-o informez că sunt un geniu, o figură cum nu sunt multe în același veac. Cu sinceritate gratuită am recunoscut că am și cusururi, ca fiecare om. Într-un clasament făcut la repezeală situam pe primele locuri faptul că scriu rareori, urmat de neajunsul de a trage deseori la măsea. Suzana îmi zîmbea cu îngăduință și am dedus că nu pune la inimă defectele pe care le expusesem cu o nonșalanță apropiată de mîndrie. Cum nu existau motive care să împiedice apropierea noastră, am considerat că ne putem tutui în voie. Ei i se spunea simplu Suzana, iar mie Costi, deci Suzana și Costi. Costi și Suzana. Și am bătut palma.
Ultima escală în drumul nostru a fost la Pucara, unde am descoperit alte „urme” ale incașilor, iar Suzana a făcut din nou dovada abilităților sale de translator. Speranțele mele au început să renască, iar Năzdrăvanul păru interesat de noua evoluție a relației. Încearcă și el să fie pe fază, ce pot să-i reproșez?
Reluîndu-ne partea finală a călătoriei din acea zi, am fost însoțiți de o ghidă care ne-a oferit CD-uri despre Peru. Ca să obținem un discount, Suzana a plătit pentru mai multe seturi, urmînd să-și recupereze banii de la cei interesați. Eu mă anunțasem interesat de un set de 10 dolari și, cum nu aveam mărunt, i-am dat o bancnotă de 50. Suzana a scotocit în portofel și mi-a întins două bancnote de cîte 5 dolari. „Uf, Costi, îmi iei tot mărunțișul”, a adăugat.
Cu inocența băiatului de la țară, am dedus la iuțeală că din neatenție a crezut că i-am dat o bancnotă de 20, deci se cuvenea să îndreptăm eroarea. După cîteva clipe de ezitare, am rostit cîteva vorbe ce vor rămîne în istoria omenirii drept o capodoperă a stupidității: „V-am dat 50 de dolari, doamnă!” Nici n-au apucat vorbele să-mi iasă bine din gură, că mi-am dat seama că făcusem cea mai mare gafă din viața mea. Dacă aș fi putut, le-aș fi sorbit cu drag din aer înapoi. Mă adresasem la plural, ca un necioplit, deși bătusem palma pentru cealaltă variantă. Iar pe fond, cele cîteva vorbe rămîn un exemplu de școală pentru lipsa de eleganță a unui domn, de care urmașii urmașilor mei se vor rușina.
Suzana s-a executat imediat, scuzîndu-se că n-a fost atentă, însă mie îmi venea să înghit bancnotele. Cu sentimentul datoriei împlinite, tipa a ațipit, iar eu am continuat să-mi aduc reproșuri și să-mi trag, metaforic vorbind, pumni în cap. Avocatul și Ilona se aflau pe banca din spate și acum, că eu vorbeam de unul singur, le puteam auzi clar conversația. Avocatul îi relata ceva despre onorariile pe care judecătorii le reduc uneori, apoi despre nu știu ce afacere judiciară etc., părînd a fi în relații foarte bune.
Căutam să mă liniștesc, deși nu știam cum aș mai fi putut drege busuiocul, cînd l-am auzit spunînd: „Dacă vreau, o chem aici, lîngă mine”. Ce naiba? Am simțit strecurîndu-se un sentiment amestecat de neliniște și pericol, ca și cum un scorpion mi s-ar fi urcat pe șira spinării. Încercam să iau seama la drumul ce se aduna în fața microbuzului, iar în minte îmi veneau crîmpeie de amintiri cărora nu le dădusem atenție, pentru că nu prezentau interes pentru mine. Mi-am amintit că în seara precedentă îi văzusem pe toți trei mergînd să servească cina, iar Ilona vorbise apăsat de „grupul” lor, lăsînd să se înțeleagă că ar fi închis pentru alți amatori.
Încercam să arunc scorpionul ce mi se plimba pe spate, asigurîndu-mă că existau neînțelegeri la mijloc și că, în orice caz, o femeie nu putea să găsească nimic interesant la tipul acela. Poate că era un bun avocat, dar atît, mă asiguram. Din cînd în cînd aruncam cu coada ochiului cîte o privire spre Suzana care ațipise și-și ridica repezit capul. M-am gîndit să-i pun capul pe umărul meu, apoi am renunțat fără motiv. Din profil, fața ei cu buze proeminente îmi amintea vag de rechinul ciocan și mă simțeam cuprins de adîncă tristețe. Încercam să mi-o închipui alături de două adolescente gemene și de un soț burtos, patron de fabrică, fără să reușesc să scap definitiv de insecta veninoasă.

Dumitru PANĂ

Didactica frustra

singur să plângi şi vei cunoaşte
singurătatea ca pe singurul leac
împotrivă –

nu trecând peste râuri ci
mergând mereu de-a lungul râului
vei vedea –

carne pe carne în plângere doarme
ca un spasm al scoicii când firul de sânge
’i atinge carnea preapură –

tu
priveşte condorul

Carte

când aduci o carte acasă

şi se face deodată târziu

Ars

ci cuvântul are tăcerea ‘n el –
altfel nu s-ar auzi.

şi înţelesul în afara lui –
altfel cum am ajunge la el?

O femeie o carte un copil

o femeie o carte un copil

poate fi viaţa toată

poate fi chiar lumina

Nu se poate trăi

nu se poate trăi fără Kavafis .
nu se poate trăi fără Virgil Mazilescu.
o Iliada
Don Quijote
Oda în metru antic

Radu CÂRNECI

Mierla de eternitate

…s-aude mierla de eternitate
sunând adânc în aerul-cetate
iar frăgezind cu fluieru-i de ceruri
știutele și proaspete-adevăruri
dându-le miez ce-n miezul firii bate:
s-aude mierla de eternitate…

(…cu trupul tău de tânără vestală
asemenea primăverii, triumfală
bolți arcuiești împodobite-n verde
sub care drumul gândului se pierde
când steag iubirii arborezi cu fală
în trupul tău de tânără vestală…)

…minunile către minuni mă cheamă
topind în aripi ne-minuni și teamă
zboruri în sânge înnoind semințe,
regenerând credințe-n ne-credințe
și iar mă simt cu cel-ascuns de-o seamă:
minunile către minuni mă cheamă…

Polenuri

…de peste tot miresme ne-mpresoară
ca voaluri dulci în aripă ușoară
polenuri vii, ca nouri de plăcere
purtându-și auria lor avere
spre fecundări – ca lumea să nu moară
de peste tot miresme ne-mpresoară…

(…din fragede-alambicuri vegetale
nectaruri strălucind – în osanale
de-albine: imnuri aiurând văzduhuri
picură-n guri de bănuite duhuri
alcooluri fine – amețită vale! –
din fragede-alambicuri vegetale…)

…iubirea e din vis și-nțelepciune
și, iată,-n efemera mea minune
se-ncheagă haruri întărind credințe
ca fructele urcând către semințe
în care iar polenuri să se-adune:
puterea e din vis și-nțelepciune…

Fierbintele solstițiu

…soarele-n vârf, miresme-n despicare
drumuri pustii în fără-de-hotare
iar sângele pe căile învinse
de ne-rodiri, cu aripile stinse
îmbătrânea în cea îndurerare
soarele-n vârf, miresme-n despicare…

(…când ai sosit, răcoarea mea alpină
te însoțea vibrând acea grădină
de paradis: la Pomul de cunoașteri
am genunchiat acelei vechi re-nașteri
mă-mpodobind cununa ta regină
când ai sosit, răcoarea mea alpină…)

…topite veșnicii, răcoare pură
ființa mea spre înălțimi îndură
și-o frumusețe fără bătrânețe
mă soarbe în caliciul de tristețe
e-acel solstițiu, tainică arsură
topite veșnicii, văpaie pură…

Vârsta

…epuizări, anxietăți, momente:
de dincolo priviri cătând atente
cu dor ademenindu-ne spre ele
– sunet-destin în tainice mărgele
și nopți de veghe, zilelor accente –
epuizări, anxietăți, momente…

(de n-ai fi tu în teama din aorte
în gândurile năvălind cohorte
n-ar fi nici ispitirile-esențe
nici transparența dându-mi transparențe
– o, fără soare-n vârf pământul mort e! –
de n-ai fi tu în teama din aorte…)

…nedându-mă plăcerilor deșarte
ci căutând a sufletului parte
în partea dinspre umbra luminată
lumina mă lumină ca o pată
strălucitor născându-mă în moarte
nedându-mă plăcerilor deșarte…