Spații culturale nr. 52 (1)

Editorial

Valeria MANTA TĂICUȚU

Ghici: ce-a mai rămas de scos la licitație?

La revoluție – sau ce-o fi fost ea – eram (mai toți) virgini politic. Adică habar n-aveam ce-i cu political correctness, cu jocurile de culise, cu sforile, țepele, tunurile, cu manipularea și alte ciudățenii de care doar cei puțini aleși, de un roșu încă proletar și cu epoleții crescuți în carne, erau cât de cât familiarizați. Între timp, după ceva mai mult de-un sfert de secol, ne-am dumirit și am început să ne blestemăm ingenuitatea (virginitatea) politică. Am căzut în cealaltă extremă, a perversității ridicate la rangul de stil modern, cool și select de viață. Și am ajuns cam în situația acelui tânăr din Galaţi care acum ceva vreme îşi scotea la licitaţie virginitatea. Asta da, ştire de presă, preluată de mai multe canale TV, spre bucuria şi interesul întregului popor amator de noutăţi! Că licitaţia începea de la 2000 de euro, că tânărul avea noţiuni de marketing şi suficient tupeu ca să se folosească de ele contează prea puţin. Contează, de exemplu, că mentalitatea românului a început să se schimbe, să devină una europeană şi chiar să depăşească graniţele Europei, să semene cumva cu modul de gândire american, unde orice este posibil, inclusiv să-ţi asiguri, de exemplu, pe bani grei, un pachet de ţigări scumpe, să fumezi apoi ţigările şi să pretinzi despăgubiri, iar, în urma procesului cu compania de asigurări, să şi câştigi acest proces. Modul de gândire românesc „tradiţional” lua în discuţie numai virginitatea fetelor: ele erau nevoite să demonstreze, în noaptea nunţii, că nimeni nu s-a folosit înainte de trupul lor, că sunt neprihănite, prin urmare, şi că pot intra în noua casă ca proprietate fără cusur a soţului şi a socrilor. În caz că cearceafurile nupţiale nu se pătau corespunzător, urma scandalul public, trimiterea (pe grapă sau în căruţă, cu alai şi multă ruşine) la casa părintească, fireşte, cu solicitarea returnării tuturor cheltuielilor făcute cu nunta. Nu se făcea caz de virginitatea bărbatului, dimpotrivă, experienţele lui sexuale de până atunci (şi chiar şi de după aceea) erau considerate normale şi fireşti, chiar prilej de mândrie masculină, ca expresie a unei discriminări care a rezistat, la noi, secole întregi.
Povestea cu licitaţia virginităţii vine, probabil, din ţările asiatice; tânărul din Galaţi o fi văzut un film de oarecare succes, „Memoriile unei gheişe”, care i-a furnizat ideea de a face bani simplu şi uşor; în definitiv, nu se prostituează, face doar o afacere, iar în biznis ce nu este permis? Sau, şi mai probabil, tânărul o fi preluat ideea din producţiile cinematografice americane siropoase, în care, mai ales la petrecerile mondene din cluburi, sunt „licitaţi” burlacii momentului: pentru o noapte petrecută în compania unuia dintre ei, destule isterice îşi pun economiile la bătaie, fiindcă prezentul este tot ceea ce contează, iar clipa se cere trăită din plin.
Tânărul cu licitaţia va fi ştiut toate acestea şi multe altele: a preluat ideea de undeva şi nu s-a jenat s-o aplice, fiindcă nu părea să fi avut obsesia originalităţii şi nici intenţia de a intra, prin atitudinea scandaloasă, în gura presei. Intenţia lui, mărturisită cu onestitate, a fost aceea de a face bani. Bani necesari pentru terminarea studiilor (motivaţie menită să impresioneze sufletele sensibile şi să dea un aer de respectabilitate licitaţiei); bani de care duce lipsă, fiind orfan de mic (alt loc comun al discursului în faţa camerelor de luat vederi); din păcate, cum, mai devreme sau mai târziu, toţi devenim orfani, acest mod de a atrage simpatia şi compătimirea nu prea mai funcţionează: oare există vreun român care să nu se simtă orfan? Fie că-ţi dispar părinţii biologici, fie că-ţi pleacă (uneori după gratii) părinţii spirituali (de la şeful de partid până la şeful de post comunal), zi de zi, ca român, te simţi orfan şi, în buna tradiţie strămoşească, n-ai de ce să te simţi solidar cu ceilalţi, căci fiecare trebuie să-şi asume condiţia de orfan şi să-şi poarte această cruce de unul singur.
Prin urmare, tânărul cu licitaţia virginităţii n-a putut nici să impresioneze, nici să scandalizeze, nici să reuşească în afacerea pe care o visa rapid şi avantajos încheiată. După toată publicitatea pe care şi-a făcut-o, n-a avut decât o clientă, dar şi aceea dispusă să ofere o sumă jignitor de mică. Speranţa, însă, moare ultima. La 22 de ani îţi poţi permite să aştepţi. Mă întreb, totuşi, ce profil psihologic are un tânăr virgin la 22 de ani, într-o ţară în care viaţa sexuală începe, din păcate, pe la 12-13 ani? Cum s-a păstrat el neprihănit până la această vârstă? Dacă ar fi avut o infirmitate, o malformaţie, dacă ar fi făcut parte din vreo sectă sau, pur şi simplu, dacă ar fi avut un fizic respingător, ar mai fi fost ceva de înţeles. Dar să fii frumuşel, isteţ, să ai o constituţie de bodyguard şi să ieşi din adolescenţă virgin pare cel puţin ciudat pe plaiurile noastre. Nu-i exclus ca tânărul să mintă, bazându-se pe lipsa de educaţie sexuală a generaţiei sale (ştim cu toţii că acest tip de educaţie se face formal/ superficial în şcoli, aproape deloc în familie, iar mass-media are alte griji); în aceste condiţii, cum să verifici dacă virginitatea tânărului este reală, iar, dacă ai câştigat licitaţia acesteia (presupunând că eşti suficient de tâmpită încât să licitezi şi să câştigi!) şi constaţi că ai luat ţeapă (scuze!), cui să te plângi? Justiţia română, poliţia şi alte organe abilitate iau în calcul, după moment, interes şi alte criterii (politice) doar fapte mari de corupţie, fapte care, prin amploare şi consecinţe, aduc atingere acelui political correctness, fapte care contravin normelor europene, euroatlantice şi eurosovietice etc. Ce face omul cu corpul lui nu constituie fapt penal, cum nici ceea ce fac alţii cu corpul tău nu contează.

Mihaela MALEA STROE

Hi [hai] să vorbărim în massmedieză!

Mă întorc la „sireaca limbă română” despre care scriam în numărul anterior al „Spațiilor culturale” și, recunosc, massmedieza mi-a fost inspirată de vangheleza amendată de doamna Magda Ursache. Multe și stranii variante (vangheleză, ebaeză, becaleză, romgleză) bântuie azi ca vârcolacii pe teritoriul de drept al limbii române! Cel mai eficient – vârcolacul cu massmedieza, de vreme ce el asigură și răspândirea celorlalte anomalii.
Reluând problema publicității, mă voi opri întâi la două reclame absolut tâmpite. Una la iaurt: „Ai văzut noile ambalaje Danone? Pe cât de gustoase, pe atât de arătoase!”, cu varianta „[…] noile ambalaje […] și frumoase, și gustoase”. Evident, un must have. Sau masthev? Dacă ambalajele sunt gustoase, ispita de a le cumpăra va fi mai mult decât mare sau, în massmedieză, va fi epică sau dramatică! Cealaltă reclamă te îmbia să cumperi o pizza hut, „[…] apoi savureaz-o cu ambele mâini!”. Până să intru în coliziune cu reclama asta, n-am știut că mâinile noastre sunt dotate cu papile gustative. Sigur, prima reacție este să râzi copios, dar după aceea te cam apucă plânsul, deoarece reclame de acest soi demonstrează de câtă capabilitate (sic!) intelectuală dispun făcătorii lor și ce catastrofice (sic!) influențe pot avea respectivii.
N-aș vrea să fiu suspectată că mi-a pierit simțul umorului, dar, dacă mă amuză o reclamă cu substrat, cum a fost aceea de promovare a unui produs antibalonare, și care, într-o română cu pronunțat accent moscovit, asigura potențialul cumpărător că „tăiem gazele definitiv” (apropo, reclama a fost retrasă, pesemne a supărat rău pe cineva), sunt multe altele al căror pretins umor aproape mă deprimă. Cât de mare este riscul contaminării cu bălăriile pentru care mass-media are drept de autor, scuzați, copy right, o arată mass-media însăși. Nu rețin ce canal tv a lansat (într-un elan zărghit al dorinței de epatare, nu ca să avertizeze, onest, că știrile sunt născociri) un mutant lexical: „poveștiri”. Numai că, prin contaminare cu mutantul repetat zilnic, o informație culturală, care s-ar fi cuvenit să beneficieze de limba română literară (cine mai știe ce înseamnă asta?), s-a surpat în ridicol: Editura Muzeelor „[…] a tradus în spaniolă trei dintre poveștirile lui Creangă”. Serios?!
Cu dezacorduri, anacoluturi, contorsionări ale topicii limbii române, numai dacă nu vrei nu-ți umpli sacul menajer sau pe acela destinat deșeurilor toxice după ce urmărești câteva emisiuni împănate cu zeci de reclame și transmise neapărat în intervalele orare de maximă audiență. Așa, ca să se confirme importantul rol educativ al audio-vizualului!
Repetitiv, aproape cu frecvența reclamelor, este și avertismentul: „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau împreună cu părinții ori familia”. Cât de greu ar fi fost ca el să sune limpede românește: „Acest program poate fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul părinților sau împreună cu familia”?.
Ce să zic? Greu la deal cu boii mici! CNA-ul are grijă de multe pe lumea asta, mai cu seamă reclamele ascunse îl dor până-n rărunchi, dar grija pentru păstrarea limbii române în forma ei literară, nestâlcită, nesiluită, nu apare nicăieri. Să ne mirăm?
Neobosită este mass-media și în strădania de a îmbogăți limba română prin schimbarea categoriei gramaticale: în reclame, substantivele – comune sau proprii – sunt silite, vor-nu vor, le place-nu le place, să devină verbe. Cremvurști – a cremvurșteri, frișcă – a frișcui, bomboană – a bomboni, Crăciun – a crăciuniza (la nu știu ce produs Hyundai receptorului i se promit: „premii crăciunizate la reîncărcare”), ștrumf – a ștrumfi („îl ștrumfești pe frigider”), majusculă – a majuscula. Brrr!!! În fine, a emojiona. Ei, cu a emojiona am avut un pic de furcă până să-i deslușesc taina, întrucât nu părea să derive direct din „emoție”. M-am gândit că inventatorul o fi imitat limba spargă a Ninei Cassian, dar nu. Pe gmail poți orna propoziția virtuală cu… emoji (emojiconi? emojicoane? emojiconuri? ce gen or fi?) și de-acolo ne-am pricopsit cu verbul împricinat. Mai complicat va fi fost efortul celor care au inventat reversul – verb, și încă la negativ, silit să devină substantiv: devoratorilor de semințe Nutline (sau Nutlain?) li se promit „premii de nuplecabilitate”. Foarte cool! Sau foarte cul? Că nu știu, zău, dacă mai avem parte de scriere fonetică ori am zburătăcit-o și pe aceea în eter.
Desigur, toți ne-am amuzat uneori, în cerc restrâns, între prieteni, „prostindu-ne” și inventând sau stâlcind, în glumă, cuvinte. Totuși, când „prosteala” și stâlceala se manifestă public, oficial, sistematic, repetitiv, când au impact mare și sunt virulent contagioase, nu este deloc amuzant, ci maladiv. Este, vorba humuleșteanului nostru, „cumplit meșteșug de tâmpenie”, generator de turbulențe în gândire, cu repercusiuni asupra vorbirii/ exprimării și reciproc (revin la ideea lui Radu Paraschivescu), iar de-aici, iată gata-preparat un nou cerc vicios! Dacă la asta adăugăm (fie-mi îngăduit să repet și eu ceva ce am spus în articolul precedent) ceea ce susțin psihologii, anume că repetitivitatea direcționează gândirea, avem și validarea științifică a ideii și confirmarea că televizorul funcționează cu succes desăvârșit ca „tembelizor”. Nu e (de) glumă, este realitate patologică.
Îmi permit o paranteză, o observație fără legătură cu siluirea limbii române, dar în legătură cu puzderia de spoturi publicitare. Cuvântul care apare foarte des în reclame este distracție (cu tot neamul lexical autohton, plus cumetrii de import fun, funny, entertainment etc.). Apare peste tot, în reclame la băuturi răcoritoare, bere, ceai, scutece, pastă de dinți, detergenți, filme, jocuri, rechizite, baterii, piscine, tabere, tricouri, cereale, cafea, festivaluri, pantofi, șampon, biscuiți, telefoane, cremvurști, mâncare pentru câini, înghețată, brânză, pufuleți, creme de plajă, medicamente, canale și emisiuni tv, seriale, cursuri interactive, malluri (moluri?), fast-fooduri (fastfuduri?) ș.a.m.d. Sunt sute de exemple. În „colecția” mea – modestă, incompletă – ele ocupă câteva pagini A4, prea mult să le reproduc aici. Oricum, distracția este omniprezentă, de parcă ar fi garantul calității produsului căruia i se face publicitate. Or, nefiind așa, m-am întrebat de ce acest abuz de „distracție”. Reclamele sunt repetitive, în reclamă cuvântul-cheie la care mă refer fie apare o dată, fie se repetă, la rândul lui (din cât am urmărit – între două și șase ori într-o singură reclamă!), estompând sau deturnând scopul comercial. Astfel, produsul este cel care devine garantul distracției, iar distracția devine scop. Nu scop comercial, desigur, ci existențial. Cumperi sau, după caz, frecventezi „produsul”, casă ai, vorba unei reclame, „liber la distracție!”. Îi întreb pe inițiați (psihologi, sociologi): nu cumva, prin repetarea insistentă a cuvântului-cheie, creierele receptorilor sunt direcționate să aspire la un modus vivendi legitimat exclusiv prin distracție?! Întreb și eu, nu dau cu parul. Și am rezerve în privința faptului că o să-mi răspundă cineva.
Închid paranteza și revin la… massmedieză.
Fără să am specializare în vânzări, cred că „prosteala” din reclame nu asigură o cerere mai mare pentru produsul propus. Ea rămâne, simplu, fără nici o justificare, un mare deserviciu adus limbii române și vorbitorilor ei. Azi-mâine o să ne pomenim, după ilustrul model oferit de mass-media, că ciorbărim, cozonăcim, murăturim, gogoșerim, aspiratorăm, prăjiturim, paharim, lingurim, ciocolățim, naftalinăm, farfurizăm… De butonat, deja butonăm de zor cu toții, intrarea triumfală a butonării în vocabularul activ deja s-a petrecut. Cine știe? Poate se vor da și premii consistente pentru efortul de nurespectabilitate a normelor firești. Dacă tot este, azi, la loc de mare cinste nefirescul, de ce nu?
Și când te gândești că pe noi, consumatorii, ne costă triplu gogomăniile servite „pe sticlă” de agresorii calificați ai limbii române! Întâi la figurat, prin scâlcierea limbii. Apoi, de încă două ori, la propriu: o dată prin abonamentul tv. A doua oară… fiindcă producătorii plătesc din greu pentru reclame și, fără îndoială, își recuperează paguba umflând prețul produselor pe care noi le achiziționăm (culmea, de cele mai multe ori le cumpărăm pentru că ne sunt necesare sau pentru că ni le-a recomandat o cunoștință, o rudă, un prieten, nicidecum pentru că ne-ar fi convins vreo reclamă).
Ce să mai vorbim? Pardon, ce să mai vorbărim? Aferim, mass-media!

Lucian Mănăilescu

Oraşul de gheaţă

Insula Honshu e un fel de Titanic, care scufundă,
noapte de noapte,
oraşul Tokyo, în valurile pacifice.
Undeva, acolo, Nabuyuki Tsujii, un tânăr autist şi orb,
îşi improvizează viaţa într-un univers paralel
cântând la un pian care are toate clapele negre.
El cântă şi, pe deasupra lui, pe cerul de sare
al Japoniei, trec păsări nebune
şi un tsunami de aplauze cutremură
geamurile metropolei şi despre fericire
nu mai vorbesc decât tonomatele muţeniei.

Pe o stradă pustie şi plină de oameni
de la marginea lumii, ucraineanul Estas Tonne
îşi acordează chitara, el cântă ca şi cum
ar trage cu mitraliera, el cântă ca şi cum ar muri,
în timp ce, pe lângă el, trece un carusel
al grabei, cu adolescenţi şi îngeri,
şi păpuşi Matrioşca, şi linii de tramvai ruginite…
El cântă oriunde, pentru că nu mai are patrie,
nici în cer, nici în iad, şi cântecul lui
se înfăşoară, ca un şarpe constrictor,
în jurul realităţii fragile.

17 ianuarie 2007, ora 751: o dimineaţă străvezie
îşi risipeşte paşii în staţia de metrou „L’enfant Plaza”
din Washington, D.C.. Printre reclame multicolore
şi umbre, un necunoscut cântă la vioara lui Stradivarius,
dar nimeni nu realizează că Dumnezeu
se află acolo şi că se numeşte Joshua Bell.
Din când în când câte un trecător surd
se opreşte şi aruncă, cu milă şi indiferenţă,
câţiva cenţi în tocul trist al viorii şi timpul
se fărămiţează şi un bilet la spectacolul
celebrului violonist, de la Kennedy Center
costă 200 de dolari şi el a câştigat, într-o oră
abia 32, insuficient ca să se poată vedea pe sine
pe eşafodul de ovaţii al serii…

Martie 2017: o primăvară cu cearcăne
împodobeşte oraşul de gheaţă Harmin,
turiştii au plecat de mult şi sub zidurile
transparente ale palatelor închipuirii
un adolescent acompaniază vântul cu
fluierul lui hulusî, până i se topesc buzele,
până când zeii se gîrbovesc de lumină
până când un câine de pripas i se opreşte
la picioarele, privindu-l în ochi omeneşte.

Ecaterina ȚARĂLUNGĂ

Râmnicu Sărat și istoria

Într-o bună zi, o mașină, care trecea pe un drum din oraș, s-a prăbușit doi metri într-o groapă ivită chiar sub roțile ei. Dincolo de faptul că drumul acela fusese făcut cândva fără să se țină seama de planurile vechi ale Râmnicului, care i-ar fi spus constructorului dacă așterne o cale de rulare pentru vehicule grele deasupra unui gol sau nu, întâmplarea a fost menită să lumineze o pagină de istorie medievală a orașului pe care, altminteri, cotidianul n-ar fi indicat-o în nici un fel locuitorilor săi.

Bănuiala istoricilor – altfel și ei grăbiți și implantați în cotidian, a dus la ideea că acolo, în groapa unde se zăreau niște ziduri vechi, ar fi continuarea pivnițelor construite odinioară de Constantin Brâncoveanu spre a face din ele pușcărie pentru niște șerbi neascultători. Acest mod de a percepe trecutul nu provine însă decât din paralela mentală cu faptul că, după al Doilea Război Mondial, la Râmnic chiar a fost o pușcărie rămasă până astăzi celebră prin aceea că adăpostea și pedepsea zilnic cu bătăi și nemâncare pe aderenții fostelor regimuri și partide din perioada interbelică, nedoriți în socialism.
Nimeni însă n-a aruncat o privire mai aplicată asupra istoriei vechi a orașului. Las deoparte faptul că, dincolo de Evul Mediu, Cotul Carpaților, unde se află plasat Râmnicul, a fost locul unei civilizații atestate din Epoca Bronzului (Neolitic), pusă probabil deasupra unei civilizații și mai vechi, cu repere megalitice, așa cum s-a atestat arheologic atât mai sus, cât și mai jos de actualul oraș.

Încă din Evul Mediu timpuriu, Ștefan cel Mare, acela care se căsătorise cu Maria de Mangop, ultima din dinastia Gavras, a Regatului de Mangop (tribul tracilor taurici la origini, condus de dinastia lui Spartakos și aflat în Crimeea, numită de antici Taurida, regat rămas ultima parte liberă de otomani a fostului Imperiu Bizantin), a purtat bătălii la granița orașului cu Laiotă Basarab, domnul Țării Românești, pentru a impune o conducere mai puțin supusă Islamului (în fapt era o intenție de Mică Unire). În amintirea acelei bătălii, Ștefan cel Mare a și construit lângă oraș, chiar pe locul luptei, la Trei Fântânele, o biserică în onoarea celor căzuți. Nu știu dacă se mai păstrează sau nu ceva din acea ruină, dar în copilăria mea am văzut-o, mai exista inclusiv pictura murală din interior. Dar disprețul prezentului pentru trecutul din care provine este notoriu nu doar în orașul nostru, ci la români în general. Mai nimeni nu se uită în urmă (și prea puțini în viitor), astfel încât nația trăiește suspendată într-un prezent continuu, nevoită să reia mereu și mereu aceleași pasaje ale cotidianului, fără cunoașterea traseului identitar a cărui parte este chiar viața lor. Astfel, a fost celebrată vechimea Liceului Ștefan cel Mare, pentru a da probabil iluzia că ne raportăm la trecut și îl venerăm, dar nu este păstrată biserica făcută chiar de Ștefan cel Mare. Așa îmi și explic atitudinea cetățenilor, dar mai ales a autorităților, și față de groapa aflată în plin drum, îngrădită și lăsată acolo unde e, fără nici o explicație și fără nici o urmare.

După perioada lui Ștefan cel Mare (1457-1504; Mușata, din care se trăgea, era din neamul Basarabilor Țării Românești, prenumele ei însemna Frumoasa și este capăt de drum pentru dinastia moldoveană a Mușatinilor; Ștefan a ajuns domn aproape imediat după căderea Bizanțului – 1453 – în mâna otomanilor), a venit pentru spațiul nord-dunărean și vremea adăpostirii fugarilor bizantini din calea musulmanizării. Cantacuzinii, Duca, Paleolog au provenit la origini din aceste migrații, aparținuseră dinastiilor de împărați bizantini și au încercat să oprească valul otoman folosind bariera Dunării și a Carpaților pentru protecția identitară a unui neam creștin încă de la fundamentele sale (având în vedere faptul că atât Constantin cel Mare, fondatorul creștinismului, cât și Justinian, fuseseră la origine traci, entitate uriașă – după Herodot și Strabo – căreia aparținuseră dacii înșiși).
Brâncoveanu era Cantacuzin după tată (Brâncoveni a fost doar numele moșiei unde s-a născut) și Basarab după mamă. Pentru el proiectul bizantin rămăsese viu dincolo de căderea Constantinopolului. Considera că spațiul fostei Dacii (întotdeauna zonă de refugiu pentru fugarii întregii lumi tracice) este locul unde el poate fi continuat. Se considera apărător și promotor al acestui proiect, a plătit cu viața lui și a întregii familii pentru viabilitatea acestui proiect. Visa neabătut la unitatea (și deci la puterea) entității nord-dunărene românești nu doar pentru a pune o barieră în calea musulmanizării Europei, cât și pentru a transmite, prin români, strălucirea culturală, comercială și economică a fostului Bizanț. Avea concurența Poloniei și a Rusiei în acest sens, și ele moștenitoare ale fostei străluciri bizantine și păzitoare ale Marii Bariere Continentale dintre Baltica și Marea Neagră. Or Râmnicul fusese, de pe vremea vikingilor (sec. 9-10 d.H.), parte a Drumului Chihlimbarului, care legase spațiul nord-vestic al continentului de Grecia Antică (și Mediterana de Est).

Orașul Râmnicu Sărat a fost punct de vamă între Moldova și Țara Românească (el și nu, ca mai târziu, Focșani) și definea deci hotarul comercial dintre două provincii ale aceleiași identități care stăpânise cândva Carpații de la un capăt la altul. Râmnicul a fost locul unde se aflau depozitele de mărfuri și erau vămuiți cei care transportau vin, miere, cai, grâne, sare, chihlimbar, unelte și arme. Râmnicu Sărat nu despărțea, ci unea două provincii românești. Chiar numele lui este atestarea unui trecut foarte vechi. Sărat nu vine de la salinitatea pârâului Râmnic, ci aparține unui areal topografic extrem de vechi, care definește una din cele mai temeinice preocupări ale locuitorilor: mineritul și extragerea de sare. Salonic, Salona (în Dalmația, astăzi Split), înseamnă sărătură (aromânii spun și azi Salonicului, Săruni) și atestă capete de drum comercial (Via Egnatia) între Bizanț și Roma. Tot astfel, Salonta, Râmnicele (Sărat și Vâlcea), Râmnicelu atestă existența unor drumuri comerciale foarte vechi și necercetate de istoricii noștri altfel decât punctual, fără imaginea întregului și fără relația dintre fapte.

Pentru Brâncoveanu, Râmnicul a fost la fel de important ca și pentru Ștefan cel Mare. Groapa din asfaltul orașului contemporan nu e o fostă pușcărie, ci este un fost depozit de mărfuri, ca și pivnițele din curtea fostului sediu al Muzeului de Istorie (devenite azi sală multifuncțională), dotate cu o biserică impresionantă în stil brâncovenesc (ieșit din alăturarea arhitecturii spătești de la noi de stilul bizantin, nici ea refăcută). După treptele care se văd, depozitele aveau mai multe nivele, zidul avea cărămizile puse în stil bizantin. Cărămida însăși trebuie să fi fost arsă pentru vecie, din moment ce se păstrează până astăzi nedistrusă de timp. Tot orașul este construit pe astfel de încăperi ale depozitelor, iar o cercetare topometrică după metoda rezonanței ar arăta amploarea și locul vechii așezări. Metoda este folosită de arheologi pentru identificări de așezări istorice. A fost folosită la Troia, dar și în Bulgaria, la Plovdiv (fosta Eumolpias tracică, atestată în mileniul al III-lea îH). Pentru că, altminteri, orice construcție grea poate ajunge din prezent în acest trecut impresionant al orașului despre care aproape nimeni nu mai știe nimic…. Ba chiar, în graba prezentului, îl desconsideră….

(Fotografii realizate de Mihaela ION)

Distribuie: