Spații culturale nr. 77 (7)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Liceu, cimitir…

Au trecut ore, zile, săptămâni. A venit toamna în marele oraș, respirația ei a devenit respirația mea. Cocorii rămân pe deasupra, în zarea de sticlă, în zarea de fum. Zborul lor aritmetic vine dintr-o poruncă mai mare decât aceea a cupolelor poleite, a crucilor azvârlite în cerul ațos. Jos e vuietul negru al mașinilor de fum, el secționează arterele orașului în căutare de sânge. Ferestrele se închid spre pustiul dinlăuntru, culorile zac în panouri publicitare cu promisiuni. Rupem rugăciunile în două, învățați rapid să mestecăm hamburgeri și shaorme în stațiile de autobuz, printre porumbei debusolați, ori în burta de balenă a metroului. Care e ținta, care e scopul acestei mișcări volatile în cerc?
Cocorii țipă spre mine, frunzele cad pe alături și toamna își pregătește armele de vânătoare. Ea singură știe cum se cucerește un mare oraș, o mare minciună.
Trec pe lângă umbrele din plastic, pe lângă haine cu miros de subsol și naftalină, cu fluturi morți în buzunare.
Câte o palmă de la vânt, de la ploaie și de la cer înviorează mișcarea în cerc, volatilă, pe străzi cu clădiri și statui înfipte în ele.
Neon, reclame luminoase („Nora-lux – plăcere înghețată”, „La visul imaginației, magazin second-hand” ș.a.m.d), lumea de pe lume pe străzi, câini, claxoane, scrâșnete, înjurături, strigăte, pocnete (confecționate artizanal sau șterpelite din stocul de Crăciun, pocnitorile sunt o realitate a fiecărui sezon), fluierături, hohote, toate pe un fundal de manea dulceagă, dedicată fraților care știu ce-nseamnă să ai dușmani.
În zona mondenă BRD se aud vaietele lui Adi Minune: „Niciodată nu se poate/ Să nu ai dușmani mulți, frate/ Doar din cauza la femei /Că cheltuie mii de lei”, în timp ce, peste drum, pe treptele de marmură ale unei farmacii, formația „Generic” hibridează maneaua cu hora de la Socola: „Mă vorbesc dușmanii mei/ Că sparg miile de lei/ Ce le pasă la dușmani/ Ce fac io cu-atâția bani?”. Mai expresiv, mai plin pe sine și cu capsa deja pusă, un alt manelist-minune tună și fulgeră: „Ce moare dușmanii mei/ Că am faimă la femei”, în vreme ce o duzină de mucoși, al căror loc ar fi trebuit să fie de mult în cortul părintesc, frământă nisipul rămas de la implementarea pavelelor în trotuar. Domnișoare cu fuste multicolor plisate își sticlesc aurul din cozi, gură și urechi și, trecând ca nălucile prin fumul de trabuc cu iz de mititei și bere, par întruchiparea suspinelor de dor emise pe frecvență înaltă de alt copil minune al manelisticii de bordel: „Mai dă-mi un sărut/ Că-mi place așa mult/ De-acuma poți pleca/ Cu inimioara mea”.
Toate bune și frumoase, numai că mă plictisesc de moarte. La seral, bate vântul prin clase, în afară de mine, abia dacă mai vin doi-trei băieți de raft din supermarket și vreo amărâtă care nu știe exact de ce se află acolo. Profesorii nu se omoară, vin pe la sfârșitul orei și ne dau teme pentru data viitoare: eseuri tâmpite, pe care le poți obține prin copy-paste de pe internet, că oricum nu le citește nimeni. Timpul trece, ambele tabere fac act de prezență și toată lumea e mulțumită. Eu, nu. Nu cred că-mi pot permite risipa de timp și pedalatul în gol. Patru ani pe o bicicletă fără rost nu-i chiar idealul meu de educație.
Merg apatică spre liceu, în lumina tulbure a sfârșitului de zi. Astăzi n-am în orar româna, doar istorie, informatică, geografie și matematică. La informatică n-avem încă profesor, la istorie și geografie mă descurc acceptabil, datorită lecturilor aprofundate din biblioteca doctorului Făiniță și pentru că am parcurs, cu memoria mea fotografică, manualele de la cap la coadă, iar doamna de matematică e o scumpă. Acum câteva săptămâni, când a intrat în sala de clasă și a văzut că numai eu mi-am rupt din timp ca să fiu prezentă, m-a întrebat dacă nu am altceva mai bun de făcut, că și ea s-ar duce acasă, a avut ore de la 12 și s-a săturat. Am rugat-o să-mi dea niște teste, pentru lucru la domiciliu. „Păi n-ai destule în manual?”. Când a aflat că le-am rezolvat pe toate, întâi a crezut că fac glume proaste, de cameristă la hotelul „Crizantema”. Într-un sfert de oră, s-a lămurit că treaba era serioasă și a uitat că e obosită și că a vorbit toată ziua cu tabla și cu pereții. Ne-a dat afară din liceu paznicul de noapte, neobișnuit cu pasionații de matematică în nocturnă. „Dacă aș fi întâlnit, în primii mei ani de carieră didactică, un singur elev ca tine, mi-aș fi iubit mai mult meseria”, a suspinat doamna, hotărâtă să mă învețe tot ce știe, în cel mai scurt timp și cu maximă eficiență.

(Fragmente din vol. „Îngeri S.A.”)

Diana TRANDAFIR

Împlinire

a început să ruginească
chiar și glonțul abia rătăcit
Totul se descoperă
desferecând buzele
spărgând lacătele
depănând amintiri
Doar astfel ființele și obiectele
au șansa să se prefacă-n imagini
Nisipul se pietrifică într-o perlă de mare
scoasă cu târnăcopul
din netrăitul trăit

Axa lumii

încerci rezistența mătăsii în șoaptă
privim spre tavan
prin oglinzi neîntoarse
linii curbe curenți
Devoțiunea nu transpare prea clar
grâu copt și totuși un chip
Ar fi trebuit să fie și lacrimi
însă nu
Înfășurată în mine
și în toate diminețile reci
răsucite-n cearșafuri
nu mi-aș dori să fiu altceva
deși există
nenumărate feluri de-ngheț

Speranță

strada aceasta plină de glasuri de oameni
de câini și de păsări de curte
e ca o proiecție mută în cinematograful de vară
sau poate că strada e un fel de parfumerie
ce ține locul pădurilor de altădată
toate topite acum
în lujerul unor begonii
pline ochi de culoare
Vara plouă torențial pe strada cu plopi
însă aerul rămâne la fel de fierbinte
Se spune că marile speranțe
sunt atrase magnetic
de marile orașe
Prin fața cazinoului
curcubeul se plimbă desculț
de aceea sunt pline de sori
așteptările

Nu noi

primordială – iluzia
Seara coboară albă
săpând fiecărui porumbel
câte-o fereastră în piept
Șoarecii nu-și găsesc locul
Mă strângi în brațe
ca și când aș fi din nou
o imensă
mână-nghețată

Diluviu

anotimpul ploios a chemat păsările
și mai aproape de ape
Când cobor în luntrea poveștilor
simt laolaltă depărtarea și cerul
Strig blana câinelui pe numele de alint –
nu-mi răspunde
În sacoșa în care a plouat ca într-o groapă
nălucirea prinde
conturul unor desene cu molii
Înciudată că zeii și-au lăsat
miresmele tulburi pe mal
scriu poemul acesta
cu mâna fărâmicioasă
absentă

Mâine

dimineața aruncă o parte din mine –
sunt un pământ nou-nouț
Caut dunga zilei de ieri
însă e altceva
cu bolta ritmată a cerului
Peste noapte
i-au crescut noi rânduri de carne
Pipăi apoi zidul fumuriu
brăzdat de-ndoieli
pe care se cocoață liane
încărcate cu ace de pin
Mâinile
dezmiardă nașterea templului
dar cărțile nu povestesc niciodată
despre această risipă

Paul SPIRESCU

Prefer să tac

Prefer să tac pentru că-mi vin în gură
numai cuvinte cu parfum de-njurătură
tocmai în ceas de cuminecătură

și cât sunt eu de simplu și de prost
chiar dacă nu mai are niciun rost
prefer să rămân totuși cum am fost.

Chiar dacă mă bârfiți nu mi se pare
că voi o să-mi suflați în lumânare:
e unul mult mai drept și mult mai tare…

zburând din vis în vis, din carte-n carte
e unul mult mai sus și mai departe
să mă conducă dincolo de Moarte…!

Relativitate restrânsă

Poate-i târziu: am obosit de mult să mai răspund le telefon
mă poartă lumea asta, mereu, din întrebare-n întrebare.
Din ce în ce mai rar mi se întâmplă, parcă, să visez
că mă-ntâlnesc prin somn, să cochetez cu Ursa Mare.

Aș face-un semn cumva către prietenii din veșnicie
dar e târziu și e-ntuneric și nu mai am de nimeni știre.
Cât de rapid își mai rotește doamna Ființă constelațiile
și cât de lent mai curge domnul Timp prin cimitire…

Lăsați poeții să moară

Nu mai este nevoie de poeți: acum
poemele se scriu singure
cum singure cresc florile de primăvară
doar din ele însele.
Poeții ar face bine să moară
sau, și mai bine ar face să nu se mai nască
niciodată.

Nu mai este nevoie de poeți:
poemele se țes singure
ca visele sau ca visurile.
Plouă cu poeme în sufletele oamenilor
și nu se mai naște niciun Noe
să-i salveze de potop.

Oamenii nu se nasc poeți
oamenii se nasc poeme.

Lăsați deci poeții să moară…

Faptul divers

Ceva – ceva urmează totuși să se întâmple-aici în casă
deja perdelele sunt trase și candelabrele sunt stinse
pesemne că la miezul nopții, cu brațe reci și plete ninse
îmi va suna discret la ușă neîmblânzita mea mireasă

în curte explodează bombe și țăcănesc mitraliere
și eu aștept cu disperare s-o văd intrând dar ea nu vine
zăpezi de ger siberiene mi se așează pe retine
și-mi trec prin creier gloanțe oarbe și am în gură gust de fiere

așa că pendulez bezmetic între-întuneric și lumină
fluturii-mi îngrădesc intrarea spre estuarul dinspre ape
și nici singurătatea parcă de-o vreme nu mă mai încape
și doar copoii destrămării îmi mai aleargă prin grădină…

Grăbește-te, Doamne

Grăbește-te, Doamne: e timpul să vii
ia-ți mantia albă brodată cu astre
deja fierbe vinul, sălbatic, prin vii
și șuieră crivăț prin oasele noastre

chiar și devremele-i deja prea târziu
grăbește-te, Doamne, vino și ia-mă
deja urlă norii prin cerul pustiu
grăbește-te, Doamne: e timpul. Mi-e teamă!

Cenaclul dintre nori

Mai toți prietenii mei poeți
cu care mi-am cheltuit tinerețea
zilele de zbateri aprinse
și și nopțile de zburdalnic nesomn
s-au mutat în Cer
la Cenaclul dintre nori.

Se aud și se văd chiar de-aici de la mine:
vocea tunător-colțuroasă a lui Dumitru al Peșterii
psalmii înălțați către îngeri de Constantin al Dorului
imnele melodioase ale lui Ion al Lacrimei…

Numai eu, nevolnicul, am rămas aici pe Pământ
să contabilizez resturile unui trecut
care nu mai există
și nici nu știu dacă a existat
vreodată…
Poate că nici nu merit mai mult.

Câtă umilință…!

Gabriel DRAGNEA

Aripi albastre

De atunci eu nu mai dorm noaptea…
Îi caut ceața să-mi hrănesc cuvintele
Tremurânde în ecou de vioară abandonată
Care strigă și acum fără vlagă
Tulburând zborul îngerilor
Lângă porțile ruginite ale cerului:
„… în visele păsărilor, păsărilor
doar poeții, poeții au aripi….”
Și-apoi, brusc, peste ecoul întrerupt
Coboară tăcerea încet,
Ca o lacrimă de copil
Peste o fracturată aripă de fluture,
Ca un giulgiu tras prea devreme
Peste ochii unui muribund.

Din noaptea aceea, din turnul cu ceasul stricat,
La miezul nopții se aruncă răvașe în alb-negru
Pentru ultimii visători ai cetății:
„Poeții au aripi albastre!”

Deja vu

Unii spun că nu ar fi bine
Să se întoarcă la tine
Ca-ntr-un vis de zi îmbrăcat în uimire
Momente deja petrecute…
Dar, mă întreb, cu-aceeași tresărire
De ce este rău să resimt în glas cântul îngerilor
Și sub fiecare pas plăcerea drumului
Spre livezile încă ne-nmugurite,
Încă nemărginite din Grădina Edenului?
De ce să nu mă bucur
Când simt sub pleoape
Aceiași copii renăscându-se zâmbind
Doar în diminețile înviorate de rouă,
Când sechestrezi tăcerile la umbra dorului,
Când plouă în vechi calendare!?
Sunt eu, același om uitat între clipe amare
Mângâiate doar de anotimpuri
Care oftează la fiecare răsărit
Pe aripile albatroșilor.

Mai ții minte, la cununia noastră,
Când, primii care au ieșit din biserică bucurându-se,
Au fost fluturii?

Desculț printre gânduri

M-am săturat de rolul acesta…
Îl joc de mii de ori în fiecare viață
Și nicio tristețe nu îngheață
În iernile pe care le sculptez
Pe venele lor moarte
Prin care trec doar regrete
Și niciun dor, nicio primăvară,
Nici măcar un ecou, strigăt de copil,
Invitație la jocul „Desculț printre gânduri”…
Nimic!
Celor cu măștile uzate,
Care nu mai spun nimic,
Niciun refren despre viață
Le sigilez glasul și le ung trupul
Cu parfum de viață nouă
Și le pun în inimi muguri de primăvară
Culeși din privirile copiilor.
M-am săturat de rolul acesta
În care număr tăcerile
Ascultând la gramofonul lumii
Același refren al piesei „Un monde malade”.
Eu trebuie să tac, așa, ca o taină
Și să împart nopțile tuturor poeților,
Să scrie ei despre toate acestea.

Dincolo de Helion…

Mi-am pierdut cele două priviri
Neîncețoșate și clare
Cu care îmi îmbrăcam ochii în zilele de sărbătoare!
Ieri, griul era verde, galbenul era verde și negrul la fel…
Astăzi, pe străzi observ că s-au născut culori și nuanțe noi
Și lumea nu mai știe în care-albastru să își scalde trupul.
Ți-aș mai spune ceva, dar fără să te superi….
Pe Helion, dincolo de nuferi
Pegas s-a rătăcit printre atâtea culori
Și nu mai putem să ne întoarcem acasă!
Nu-ți fie teamă!
Pe gânduri, doar tăcerea muzelor m-apasă.

P.S:
Sper că ai primit fotografia
Cu mine însetat
Lângă fântâna Hipocrena!

Tot ce am scris…

Tot ce am scris până acum pe asfalt
va fi arestat de ploaie!
Toate versurile de dragoste
dedicate tuturor acelora
care au uitat să deosebească albastrul de galben
Vor prinde curaj într-o zi
Și vor zbura alături de păsări
dornice să zgârie cerul cu visul lor liber.

Tot ce am sculptat până acum în praf
va fi arestat de vânt!
Toate gândurile mele vor fi cernite de îngeri
și va ninge în Duminica Săracilor
peste trupuri scăldate în neliniști și umbre
și peste versurile scrise pe asfalt,
sub pașii oamenilor care și-au vândut privirea,
pe frunțile păsărilor împietrite pe cer.

…când mi-a atins aripa
din amintirile unui înger
– dedicată poetului Mihai Eminescu –

Curios, l-am întrebat cum s-au cunoscut.
– Treceam grăbit spre un poet muribund
Când m-a atins ușor și mi-a spus ceva
De parcă s-ar fi destrămat cerul nostru,
Cucerit de o lume nouă hrănită cu haos și-ntuneric:
– Un alt poet își ia rămas bun!?
Și a completat pe un ton discret
De parcă un secret încerca să evadeze
Printre buze pecetluite:
-Te rog, lasă-le oamenilor privirea spre ceruri deschise,
Neuitarea propriilor poeme din suflet
Și desenează-le dezamăgirile cu amintiri ale fluturilor
Și jocul lor din visele copiilor săraci!
– Dragul nostru Eminescu, în fiecare ianuarie,
Când pământul abia răsuflă de greul ce-l poartă
Și tremură, erupe, așteaptă oameni noi și tace
Numărând mii de generații de pași grăbiți spre himere…
Vin iernile, ah, iernile lumii cuibărite-n poeme
Despre nașterea ta și tristețea din propria clepsidră!
– Doar de copii mi-e dor, dragă Varahiil,
De sufletul lor înmugurit mereu
Ca o primăvară desculță aleasă regină
Peste destinele anotimpurilor.

– L-ai mai văzut de atunci?
– Îl privesc mereu, din zori și până-n seară
Cum sculptează liniști în lacrimile oamenilor.
De atunci, în fiecare ianuarie
Lăsăm Porțile Cerurilor deschise
Să vadă toată lumea aleile Paradisului
Desenate de el cu visele oamenilor,
Dorul lor viu, îmbrăcat în haine de-așteptare
Mângâiat de aripile de sidef ale îngerilor.
De-atunci pe-aleea aceea i s-a gravat numele-n piatră
Ca niciodată, nimeni să nu uite clipa
Din ziua aceea când mi-a atins aripa.

Viorel DODAN

Exod

simt uneori
că plec din mine
fără să știu unde, nici de ce
știu doar că plec
cu toate amintirile făcute snop,
cu toate emoțiile de-a valma
într-un sac din plastic
cu regretele îndesate într-o ladă
de zestre de pe vremea bunicii
doar bucuriile le-am pus la vedere
atârnate la spatele căruței
de ,,inima” ei de lemn
pe care stăteam când eram copil
și când roțile aveau spițe tot din lemn
deși simt că plec
am sentimentul rămânerii
cu toate bagajele grămadă
în praful unui drum fără sfârșit
și fără început
în depărtare
apa morților așteaptă tremurătoare
pe cineva s-o despartă
în drumul spre Marea Trecere Dincolo