Spații culturale nr. 77 (6)

Radu ULMEANU

Amintire

Umbli pe străzi
și tresari la fiecare pas
când îți apar în față chipuri
ce ar putea să fie cel adevărat

te tot întrebi
în ce oraș din lume
mai pot să fie binecuvântate trotuarele
pe care-i calcă pașii

niciunul, doar acesta
în care totul îi respiră ființa
și îi emană strălucirea

de care doar tu nu ai parte
pe care doar tu nu o vezi
pe care doar tu o slăvești

credinciosul ateu
adoratorul străfulgerat
de orbitoarea amintire
a paradisului

Să pleci

Să pleci la drum
e un fel de a pleca din tine

îmbrățișezi cu inima atâtea peisaje
brăzdezi atâtea valuri
către un orizont nedefinit
sub flacăra ruginie a zilei în amurg
sub roșul trandafiriu al răsăritului

câte lucruri așteaptă
mângâierea privirilor tale
câtă spaimă în sufletul tău
sub un cer plumburiu

acolo sunt oameni
te asigură un fel de înger ce te păzește
și peripeții
nu numai naufragii

și mori puțin și reînvii
ca după o noapte de dragoste

Nu va fi

Nu va fi niciodată acolo
și totuși te duci
să asculți pașii care nu se aud

N-a fost niciodată acolo
și lucrurile îi păstrează parfumul
căldura mâinii care nu le-a atins

La marginea adevărului
stau alte adevăruri mărunte
care se nasc rând pe rând

O aripă flutură în cer
un trup de pasăre zace pe jos nevăzut
te ferești să nu pui piciorul pe el

Lacrima cerului îți pică pe umărul gol
îl arde ca un fier înroșit
te apasă o greutate imensă

Soarele purpuriu îți îneacă retina
o ușă se închide în urma ta
și alta nu se deschide

Așa

Așa cum unii actori mor pe scenă
s-ar putea întâmpla ca poeții
să moară scriind poezii

celebru e cazul Esenin
care și-a scris un poem cu propriul sânge

surescitarea, extazul
pot declanșa oricând un accident

cu siguranță că e cel mai frumos mod de a muri
ca soldatul cu arma în mână
când se declanșează atacul final

ajungi în fața lui Dumnezeu
cu poezia pe buze

Baladă

Isabelei Vasiliu-Scraba

Îmi spune cineva că figura din tinerețe ne-o dă Dumnezeu
iar mai încolo ne-o cioplim singuri
din bucurie sau suferință

așa că încep să mă uit la poze
dau fuga la oglindă
să văd ce artist zace în mâinile mele
nedescoperit încă

și desigur sunt nemulțumit
caut ciocanul și dalta
mai tai, mai adaug, mai întăresc

mai alung nori de pe frunte
pun două trei scântei în privire
îmi întind buzele într-un rictus de zâmbet
sau mai încrunt din sprâncene

până la urmă mi se pare totul perfect
aștept doar crăiasa nopții
să vină cu jerbe de stele

de pe câmpurile din marginile orașului
vin cârduri de ciori
trecând razant peste case și blocuri
peste copacii răzleți

și pasărea inimii se zbate în piept
orașul arde-n tăcere
ca un cimitir cu lumânări pâlpâind pe morminte

Lăcomie

Pe nervii mei bacovieni dansează primăvara
pe cei de la Eminescu răsună mii de romanțe
cărora nu mai vreau să le știu textul
pe psalmii lui Arghezi coboară însuși Dumnezeu
precum razele de lumină

făptura mea e alcătuită din toți poeții
pe care nu mai apuc să-i citesc
le fur poeziile pe care nici nu le-au scris încă
și nici nu le vor scrie cândva

sunt lacom ca un tâlhar la drumul mare
am șterpelit luna și stelele de pe cer
care-mi dansează pe umeri
astfel că ies din valuri cu ele șiroindu-mi pe trup
ca Venus din apele mării

ca să mă vezi tu, iubita mea din poveștile fără cuvinte
și să-ți clădesc trupul din osuarul palmelor mele
să te întrupez din toate cele fără de trup
care-mi asediază ființa

Lucian MĂNĂILESCU

TĂRÂMUL CELĂLALT

Pe vremea fericirii trăiam într-un nuc,
un fel de alt tărâm
foarte anapoda şi foarte năuc.

Ascultam, printre nori
foşnetul tăcerii şi cântecul cucului
care număra anii luând-o mereu de la capăt.

Mai erau cu mine Robinson Crusoe,
căpitanul Nemo şi zăpăcitul de Mowgli
şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea
pitindu-ne în scorbura de departe
acolo unde se ascundea Tinereţea fără bătrâneţe
şi viaţa fără de moarte

MÂINILE

Am mâinile mânjite de sânge!
Pe cine-am ucis?

Păpuşa plânge sub masă cu gâtul sucit…

– Mâinile tale par cioturi de aripi,
ce ai făcut azi cu mâinile?
– Am mângâiat o fată blondă
care trecea prin gândul meu…

– Mâinilor tale le-au crescut gheare;
ce nelegiuire ai mai făcut?
– Mi-am smuls inima din piept
şi am dat-o la câini!

Oh, mâinile astea,
ticăloasele mele mâini!

Carmen DUVALMA

Când timpul ȋncă nu respira

S-a făcut liniște ca la ȋnceput,
cerul a redevenit albastru,
iarba ȋnverzește marginile fericite ale mișcării,
trupurile calde ale arborilor se iubesc pe vânt,
viața și-a reluat contururile naive și firave
de la ȋnceputurile ei.

Stau aici, ȋn afara vieții,
ca păianjenul pe firul pânzei ce abia acum o visează,
pașii obosiți ȋmi răsună ȋn gol,
ecoul lor adormit rămâne dincolo de ȋntâmplările
ce aleargă devoratoare, trecând pe lângă mine
precum primăvara de care m-am rupt ȋnainte de vreme,
când timpul ȋncă nu respira,
când malurile apelor erau libere
și se ȋntindeau atotcuprinzătoare dincolo de orizont,
unde viața știa să-și aștepte venirea.

Precum dacii

Precum dacii iubeau moartea
și-și făceau din ea sărbătoare fericită,
așa și noi așteptăm să ne moară trupurile,
să ne ȋndepărtăm fericiți de viață
ca un vierme de mărul ȋn care și-a făcut labirint,
pentru ca spiritele noastre să se ridice
deasupra oaselor noastre putrezinde ȋn pământ
și să lupte pentru viața care s-a scurs inutil,
ȋnchisă ȋn beznă, ȋn frig, ȋn foamete…

Și-așa moartea noastră va fi o sărbătoare
pentru copiii noștri care la fel vor iubi moartea
precum dacii și vor face din ea fericire.

Ploaia

Ca niciodată stelele visau soare,
topindu-se ȋn crengi ȋnalte de tei.
Umbrele noastre se țineau de mână,
vrând timpul să-l ȋngroape
și nașterea și moartea și măsura.
Ploaia mă iubea și-nflorea cunună pe cer
și lumina mi se lăsa pe gene
ca o aripă caldă, uriașă.
Să ȋntind mâinile ȋnapoi
și să dau de umbra mea,
lungindu-se ca umbra acelor copaci
fericiți și goi din spatele amintirilor noastre.
Viața mi-aluneca ȋnaintea ploii
ca zgomotul pașilor ȋnaintea umbrei.
Și arborii mergeau pe urmele mele.

Leagăn

De marginea cerului este legat
leagănul copilăriei.
Pletele mi se ȋndoaie de libertate
ȋn respirația vântului.
Sub mine norii curg mereu
ieșind din clepsidră.
Tălpile mele ating poalele zborului.

Orașul arbore

Crescuse iarbă sălbatică pe casa bunicii.
Chipuri tăcute de arbori
alunecau subțiri și fantomatice printre noi
și se ȋntindeau cu brațele lor lungi
deasupra orașului copleșit de verde,
ȋncolăcindu-se oarbe ȋn jurul clădirilor.
Și aerul se ȋntindea verde și triumfător,
cuprinzând orașul deasupra tuturor ȋntâmplărilor.
Într-o sfidare supremă a asfaltului,
autostrăzile deveneau degetele firave
ale unui arbore gigant,
și oamenii umblau ȋn toate părțile
ca furnicile disperate
pe scoarța netedă a unui arbore.
Pe vreme de ploaie,
crengile lui năpădite de oameni
iubeau vântul până la stele.

O pădure ȋn Munții Carpați

Există o pădure ȋn Munții Carpați
care poartă numele meu.
Poate că un strămoș de-ai mei a fost proprietar
de păduri și de munți
și a mângâiat muntele
ca pe o blană de urs
ȋn fiecare dimineață la răsărit de soare
și a stropit cu apă neȋncepută
fiecare copac al pădurii
și le-a mângâiat crengile
ca și cum ar fi mângâiat
pletele unei fete la malul apei
ȋn care-și oglindea chipul ȋn amurg.

Și a avut o mulțime de fii și de fiice
din acea dragoste pentru pădure și munte.
Din munți i s-au născut fiii
iar din arbori i s-au născut fiicele,
ȋmpânzind toate dealurile dimprejur.
Și fiecare dintre fiii lui a iubit un deal,
mângâindu-i spinarea sălbatică
până la ȋmblânzire, până la ȋnverzire,
și din dragostea lor pentru dealuri
s-au născut copiii lor ȋmpânzind câmpiile
și iubindu-le iarba verde și mătăsoasă.

Iar la moartea tatălui lor, rămânând
munții și pădurile fără iubire,
s-au strâns toți copiii și nepoții lui,
cu toate dealurile și câmpiile lor,
conturând cu iubire
această țară din poale de dor,
cu ochi de munte și de izvor
această țară din poale de dor,
cu spinări blânde de dealuri
această țară din poale de dor,
cu iarbă ca mătasea, talpă de zbor,
această țară din poale de dor.

În seara asta luna

Lumea se scufundă ȋn nedreptăți și războaie,
conducători ai lumii au deasupra capului
câte o aureolă pătată de sânge și de rușine,
ȋn seara asta luna ne privește dezamăgită,
lingându-și pe furiș marginile năclăite de sânge.
Un nimeni a ieșit ȋn mijlocul străzii
și azvârle cu noroi ȋn visele noastre
și râde bezmetic, așteptându-le să cadă
ȋn genunchi pe asfalt la picioarele lui.
Cine ne va da ȋnapoi fără dobândă
luna ȋntreagă și pură și stelele furate,
conducători ai lumii au deasupra capului
câte o aureolă pătată de sânge…

Mălina Romița CONSTANTIN

apogeu

după cum se închide fereastra
întunericul mușcă precum o frânghie subțire
mugetul stejarului despicat
dincolo de apa murdară
aruncată pe podea
peste pașii celor care pleacă

ea în bucătărie
se vede frumoasă și adormită pe plajă
bântuită de nisip

linia orizontului mai așteaptă cocori
din ce în ce mai departe luna
paște într-o grădină albastră

apoezie

aseară spațiul m-a condamnat
la seducție
asa cum un model urmează pe altul
la masa de lucru
sau la un pahar târziu de șampanie
mi-a arătat importanța muchiilor
ca pe ceva masiv
interesant de văzut
a devenit prietenul meu
după ce am purtat un monolog
cum ar zice altcineva
neștiind că tocmai el
m-a mângâiat precum un ilustru anonim
pe care n-ai să-l mai vezi niciodată
și-am devenit mare
precum Salomeea
dintr-un dans pătimaș
printre voal

pastel

undeva țărâna din prispă
bate ca inima tatălui meu
și se aude până la păsările călătoare

în cântecul greierilor
mama coboară din cerul știut
ca într-o legendă tristă

deasupra sunt nori din păpădii
și tăcerea care ne cuvântă
despre marasmul celor vii

Mimoza HYSA

Mimoza Hysa este o scriitoare și traducătoare albaneză, născută în 1967 la Tirana. Absolventă a Facultății de Limbi Străine, secția italiană, Mimoza a tradus până în prezent un număr impresionant de autori italieni în limba albaneză. În prezent este director al Centrului pentru literatură din diaspora, din cadrul Ministerului Culturii din Albania.
(prezentare și traducere: Oana GLASU)

Fiicele generalului (Martina și Marsina)

(fragment de roman)

„Jeton ne-a despărțit sau am fost dintotdeauna despărțite, dar relația cu el a făcut vizibilă prăpastia dintre noi. Și a fost crucială, nimic nu mai putea fi dat înapoi. Era perioada în care-mi găsisem liniștea în muzică, studiind vioara după-amiaza cu o profesoară în vârstă, care cu greu reușea să ajungă la locuința noastră. Îmi plăcea să interpretez Bach. Îmi plăceau provocările grele. Tocmai începuserăm anul al treilea, când se pregătea un concert pentru serbările din noiembrie și am participat și noi. Cântecul care era la modă urma să fie acompaniat de vioara mea și chitara lui Jeton. Era un marș de primăvară, care îmi amintea de nașterile noastre. Jeton îmi urmărea degetele în timp ce cântam și mă încuraja cu un zâmbet copilăresc. Zâmbetul acela m-a atras ca într-o cursă, întrucât iubirea aceea pentru mine era o capcană, Marsina. Era un coșmar și o angoasă. Nu stăpâneam situația și tu ști foarte bine că nu mă pot înțelege dacă nu am situația sub control. Era colțul buzei ca de copil fericit cel ce mă atrăgea și pe care îl urmăream pierdută, în timp ce acompania melodia mișcându-și buzele. Noi aveam despre ce să discutăm împreună și nu am înțeles niciodată ce aveați să vă împărtășiți voi doi. Ochii lui Jeton se luminau când vorbea despre muzică, despre melodiile lui Celentano și despre serenade. Mereu am iubit muzica, Marsina. Doar muzica mă elibera și mă relaxa. Tu ne urmăreai confuză, dar aveai o voce frumoasă și cântai melodiile pe care le prefera Jeton. Amândurora ne-a plăcut muzica. Tu insistai să fii prezentă în orice conversație. Întotdeauna ai vrut să ieși în evidență. Întotdeauna ai vrut să atragi atenția asupra ta și, de aceea, i-ai cerut să te învețe să cânți la chitară. Deveniseși geloasă pe apropierea noastră, iar lui Jeton îi plăceai. Era prima dată când ne ciocneam pentru același tip și tu nu te-ai dat înapoi. Nu m-am supărat pe tine, pentru că știam bine cum vei acționa, în schimb, m-am supărat pe Jeton. Băieții au întotdeauna o predispoziție către ușuratice, iar el nu făcea vreo excepție. Poate că înfățișarea noastră îi încurca pe băieți și din același motiv, te alegeau pe tine, fiindu-le cel mai ușor. Nu ți-a picat bine când ți-am spus-o, pentru că de la Jeton pretindeai o mare dragoste. Știai bine că sunt atrasă de el și că nu voi face niciodată primul pas, așa că te-ai repezit și v-ați cuplat. Când m-ai invitat să beau o cafea cu tine și cu Jeton după o lună, mi-am dat seama că totul s-a terminat și nu mă puteam afla acolo ca spectator. Te-am urât din toată inima și mi-am dorit ca relația voastră să se ducă la dracu’. Și așa s-a întâmplat!
În noaptea aceea când ai venit acasă târziu și te-ai strecurat în cameră, eu eram trează. Aveam perna umezită de lacrimi. Pe „Madame Bovary”, femeia pe care o detestam cel mai mult din toate cărțile pe care le citisem, o lăsasem aruncată pe masă. Mi se părea a fi copia ta, târându-se prin noapte pentru a le răpi iubirea celorlalți și a-și trăda familia. Am avut impresia că mirosul de tutun a intrat în cameră, ieșind printre buzele de copil ale lui Jeton. Puțin din parfumul lui plutea în jur de parcă ar fi dorit să mă întâlnească pe mine.
A doua zi dimineață n-am vrut să mă trezesc. Ai venit de mai multe ori să-mi spui că s-a făcut târziu, dar nu ți-am răspuns. Mama a intrat speriată și mi-a pus mâna udă pe frunte:
– Nici măcar nu ai febră, de ce nu te ridici? Te doare ceva? – era mereu îngrijorată pentru sănătatea mea. Iar eu mă foloseam de starea sănătății pentru a-i face pe toți să se simtă prost.
– Nu am nimic, mă doare burta!
– O, Doamne, dar noi de asta ne temem!
Pântecul meu devenise drama, tragedia casei. De câte ori avea loc sărbătorirea vreunei zile însemnate, toată lumea mă întreba pe mine mai întâi:
– Te doare cumva burta? – ceea ce însemna: ne putem gândi să organizăm ceva? Și se întâmpla să le retez pe din două bucuria, chiar dacă nu-mi plăcea nici mie să le pricinuiesc asta. De aceea, și de data aceasta mama a fugit la telefonul negru de pe coridor pentru a-l avertiza pe general, care plecase devreme.
Dar, tu știai foarte bine că de data asta durerea mea era altundeva. Nu mi-am dat seama niciodată dacă te-ai simțit în vreun fel vinovată. N-am făcut niciodată pe victima în relația cu tine, dar de data aceasta eram o victimă clară, iar tu ar fi trebuit să te retragi în fața pântecului meu nefericit. Dar nu ai făcut-o. M-ai tratat ca pe o rivală banală, și nu ca pe sora aceluiași embrion. Martira din relația noastră eram eu, care luasem numele zilei de Marți, zi în care ne-am născut, în timp ce tu te aleseseși cu bucuria lunii zâmbitoare, Martie. Încă de la naștere ne-au fost împărțite rolurile, iar acum nu ne mai rămăsese decât să le interpretăm.”