Propoziții pretențioase – Acromat
Încerc bucuria vieții….
A cam trecut vremea statuilor, iar cine mai poftește, de azi înainte va avea parte de un acrolit, dacă dă norocul și….
Momentul euforic vine de la atât de mulți compatrioți ce țintesc sus, sperând că mai jos decât președintele Americii și Dumnezeu. Sunt printre cei ce n-au avut niciodată așteptări ca ale concetățenilor, dar căruia i s-a oferit oportunitatea de a se posta acolo unde aceștia vor să ajungă: la înălțime. La propriu. Ca tinichigiu. Deși am încercat și eu, ca ei, diferite alte ținte, cele cu acordaj muzical, cele cu necunoscute matematice, altele de enigmistică și foarte nepotrivitele dezvăluiri în cuvinte din prezent. Pe care le-am părăsit puțin câte puțin.
Și-am rămas cu nedorita meserie, acolită de fiecare dată când celorlalte preocupări le găseam deznădejdea, punându-le la cale sfârșitul, fără a le acolisi pe viață. N-au mers, să le fie de bine. După atâtea aciuări în bârlogul ei deloc salubru și confortabil, de nevoie, ca-n vremea ,,amiciției” cu alcoolul, m-am hotărât să-i rămân loial. Precum am fost tuturor.
De de-alde lucrări ca ale băbuței evlavioase din strada Dreptății n-am dus lipsă, n-a fost nici cea mai rea, nici cea mai bună, când îmbătrânește omul, se năruie câte puțin și casa și mai capătă atenție din partea proprietarului doar dacă stă să pice pe el, dacă îi plouă în cap, cum mie la Lunca, sau deloc. Pot număra din același areal două mai părăginite, în preajma Vulcanizării de la școala nr. 5, localul vechi și pe fundătura în spatele căreia se află localul nou al aceleiași școli. Dacă acirați un dram, le vine rândul și lor….
Uite că nu-mi amintesc numele lui nea…, cel mai bătrân dintre angajații de la Siloz pe care l-am găsit în 1990 în perioada când eram angajat la Intercoop. Tot pe Dreptății stătea, pe colțul cu ulița lui Vili. Mă dusese tata ca să-i măsurăm o sobă ce urma a fi dreasă prin părțile deteriorate. Deh, mai vârstnicii țin la ultimul capăt de ață și nu l-ar preschimba pe unul nou în ruptul capului. Le faci pe plac, muncești de zece ori mai mult, primești de zece ori mai puțin, chiar dacă uneori te ia cu acreală de la mațe și îți juri că data următoare nu va mai exista. De altfel de la Siloz, tata se mai alesese cu un client care-l ,,sâcâia” o dată la două luni. Nu singurul dintre cei cu câte ,,o problemă”.
Ce s-a ales de sobă, nu-mi amintesc. Mai mult ca sigur că n-a scăpat tata de migăleală. Îi și plăcea. Se trezea pe la patru-cinci și-ncepea ciocăneala. În funcție de urgență și de volumul de muncă, dar și de prioritățile personale.
