Spații culturale nr. 77 (5)

Nicolai TĂICUȚU

ritualul trecerii

după un drum lung
cu inevitabile opreliști
iată, te rotești în jurul fântânii

dintru început, de parcă te-ai căuta pe tine
și pentru că nu te găsești
cauți vrăbiile cărora, cândva
le lăsai apă în uluc să aibă pentru
potolirea setei în zi cu arșiță
și nu le găsești

cauți mieii și vițelul
pe care, tot pe atunci, îi adăpai
la amiază și seara
și nu-i găsești

cauți, apoi, prietenii de joacă
la ulucă
și vecinii pe care
nu era zi de la Dumnezeu lăsată
să nu-i întâlnești la fântână
dimineața, să bea apă ne-ncepută
dar nu-i găsești

cu vederea-ți slabă
întrevezi doar umbra cumpenei
în care încerci să te sprijini

dar în zadar

în zadar cauți găleata
(poate, poate, are în ea puțină apă
pentru tine lăsată)
ți se șoptește din hău de-o pasăre neștiută:
în căderea ei cumpăna
a scăpat în fântână găleata
și asta înainte ca fântâna să sece

și-ai înțeles că trebuie
să te cauți doar pe tine, singurul
care, venit din lumea umbrelor
conștientizezi ritualul
de proslăvire a sfintei fântâni a copilăriei
și te rotești în jurul unde a fost ea
fântâna cu apă limpede și bună
în mână cu hârb de ulcică de lut
cu jar și tămâie umplut
descrii, pe conturul roții făcute de urma ta
cerculețe de fum

Ilaria CONSTANTIN

Povestea prințeselor notelor MUZICALE.

CAPITOLUL 1. Familia Regală

A fost odată ca niciodată o cetate pe nume Cetatea Muzicii. Această cetate era împărățită de împăratul Cornelius Contrabas, împărăteasă Hortensia Harpa, prințul Felix Fluieraș și cele șapte prințese, una mai frumoasă ca alta: Dora, Renia, Mihaela, Fauna, Sorina, Lania, Simona și toate erau foarte talentate. De ce? Păi fiecare are primele două litere din nume note și de aceea știau să compună muzică împreună.
La cât de talentate erau, părinți le-au înscris la Liceul de Muzică (chiar dacă Simona avea unsprezece ani). Renia nu a vrut să meargă căci auzise ca vor fi și fetele consilierilor regali care nu o tratau frumos. Totuși, de dragul muzicii acceptă.
Noaptea, când se duse în camera ei să se culce, își aminti de Riri (alintarea de la Rini), rățușca ei. Fiecare fată avea propriul animăluț. ,,Oare putem să le aducem cu noi?” se întrebă ea. Toate fetele gândeau la fel. Cu acest gând adormiră.

CAPITOLUL 2. Prima zi de liceu: Dora și Renia

În acest capitol vorbim despre Dora și Renia, cele mai mari dintre surori. Dora era înaltă și plinuță, cu plete blonde, crețe, iar Renia era scundă și slabă, cu păr roșcat. Dora avea optsprezece ani, iar Renia șaptesprezece ani.
Dimineață, când se urcau în trăsurile trase de cai albi, spre liceu, Dora mormăi:
– Sigur ne dă teme. Mama zice că la ea se dădeau mai multe teme decât lecții. Renia pufăi:
– Câte? A, gata, știu! Șase exerciții, poftim.
– Nu șase exerciții, șase pagini, apropo, temele fiind de exersat cântece.
Renia dădu din umeri și își aranjă fusta cu carouri. O putea vedea pe Mihaela, sora ei, lipsită de griji și veselă, care, în loc să se gândească cum să perfecționeze cântecul ,,Raze de soare la lumina lunii”, se uita la niște poze dintr-o revistă, râzând singură. Fauna încercă să o potolească, dar ea continuă.
Într-un sfârșit, au ajuns la liceul ,,Muzica, sufletul omului” și coborâră din trăsuri. Au deschis poarta grea de aur și intrară în curte. În fața lor, lângă statuile în formă de instrumente muzicale, era o clădire mare, de piatră, iar în fața ei era un pian de aur. Surorile au intrat și au văzut o mulțime de statui așezate de o parte și de alta a sălii, sculptate în instrumente: vioară, contrabas, tobă, uculele și multe altele. Candelabre mari, aurite împodobeau tavanul și un covor roșu cu broderie se întindea pe acest coridor.
– Bine ați venit! Sunt directoarea Catia Castaniete! se auzi un glas prietenos. O doamnă blondă le întâmpină vioi. Majestățile voastre, începu ea, pe aici e Sala Tobelor, Sala Castanietelor, Sala Fluierelor… și după ce le prezentă toate sălile, inclusiv sala de mese și baia, au urcat scările de lemn care erau acoperite mai întâi cu un strat gros și lucios maro lăcuit și apoi cu un covoraș roșu și intrară într-un hol micuț, cu tablouri pe care erau pictate instrumente și pe ici-colo se vedeau câteva scaune, le zise:
– Aici e Marea Sală Regală de Muzică, unde veți învăța voi! Deschise ușa care se afla lângă fereastră și descoperi o sală spațioasă, luminoasă, cu un candelabru deasupra și prin mijloc erau niște băncuțe, (fără masă) pe care se aflau un soi de instrumente mici, cu clape. Acolo, pe băncuțe mai erau două fete frumoase, una cu o fustă bleumarin, cu carouri și o cămășuță fără mâneci. Cealaltă nu avea uniformă. Avea o rochie bleumarin, cu flori roșii, roz, albastre, galbene și violet, cu mâneci scurte, umflate și două cozi împletite.
Intră o doamnă căruntă, înaltă și zise:
– Bună! Sunt doamna Carla Clapa! Profesoara voastră. Ele sunt Lara și Mara. Așezați-vă. Mai întâi, memorați lista aceasta de reguli. Vreau să o știți la fel de bine cum știți să ziceți ,,exiplocraseniuare”, bine?
– Cee? Ce e asta? Cum vrea să memorez o listă așa lungă? Nici nu e listă, se enerva Dora, uitându-se la lista care se întindea până la picioare.
– Sssssst, se supără profa. Fetele citesc!

CAPITOLUL 3. Mihaela si Fauna.

Mihaela era o neastâmpărată. Nu era serioasă deloc. Fauna însă, era deșteaptă și cuminte.
– Mihaela, lasă revista aia și citește, mormăi Fauna la soră-sa,c are râdea încet la o revistă.
– Ei, gata, ce e? O voi citi.
– Te va prinde!
– Ce se întâmplă? Se auzi vocea supărată a doamnei Carla.
– Păi știți, eu am încercat să o conving să termine, dar…
– Destul! Veți fi trimise acasă acum!
Cele două au fost trimise acasă. Pe hol, Fauna țipă supărată la sora ei:
–E vina ta. Te uiți mereu la chestii amuzante și niciodată nu gândești, niciodată! Mihaela se supără și țipă și ea:
– Dar de ce îți pasă?
– Așa.
– Cum așa?
– Așa.
– Un motiv!
– Unei nerecunoscătoare, nu!
– Nu sunt nerecunoscătoare!
– Ba da!
–- Ba nu!
Împăratul, auzind cearta fetelor, spuse:
– Vă rog să faceți liniște. La Curtea Regală nu se țipă! Am primit telefon de la profesoară și a spus că ați vorbit în timpul orei. De ce?
– Păi, Mihaela nu citea lista regulilor, zise supărată Fauna.
– Mihaela, o să îți iau toate revistele, spuse regele.
– Îmi pare rău, nu mai fac, mă ierți, Fauna? întrebă Mihaela.
– Sigur, răspunse Fauna și se îmbrățișară.

CAPITOLUL 4. Sorina, Lania și Simona.

Sorina era cea mai fițoasă dintre surori. Lania era cea mai rebelă, iar Simona era cea mai cuminte. Cele trei surori au fost liniștite în ore și au primit câte un zece. Acasă, Simona zise:
– Ar trebui să repetăm cântecul „Mat-Matisor”.
– Da, dar am programare la ,,Salonul Cochet” să îmi facă unghiile, spuse Sorina. Sora ei dădu ochii peste cap.
– Lania?
– Eu trebuie să exersez cu skateboard-ul. Vreau să reușesc cinci bucle, exclamă Lania.
– Eu sunt singura care vrea să învețe?
– Păi învățăm la liceu, de ce să învățăm și acasă? strigă din depărtare Sorina și dispăru.
– Atunci voi repeta singură, se supără Simona și plecă în cameră. Ajunsă acolo, porni un mic aparat de recepție, care ținea loc de surorile ei.
– Treaba lor dacă nu vor să învețe, se îmbufnă ea și începu să cânte.

(continuare în numărul viitor)

Petruț Pârvescu

Paparudele

a treia zi după rusalii
umbra soarelui devenea punct
cald
zăpușeală cuptor
stam de fleașcă răstigniți sub nuc
râdeam povesteam despre noi
piele arsă năpârlită întoarsă
puțoi cu tuleiele-n floare

pe uliță
liniștea mută
și dintr-o dată pe la ion cobiliță la vale
prin dreptu’ lu’ mânălungă a’ lu’ rață
vorbe strigate uimire și teamă
cu tobe surle și geamparale
intrase în sat o ceată zgomotoasă de țigani

o sită rătăcită de mălai ouă sau bani
deschidea larg orice poartă

acolo
printre femei copii sau bărbați
codane lăiețe în pielea goală jocul
prindea pe toată lumea în cerc

rudă paparudă
vedeam bozul verde cu bobițe negre strălucitoare
coroniță pe cap la gât și pe solduri șirag
vedeam părul lung de abanos răsfirat
peste umeri peste sâni până la genunchi
gleznele subțiri moi
picioarele goale

rudă paparudă
vedeam cerul întors
steaua neagră deschisă-n ghioc umedă la rădăcină
vedeam mâinile valuri deasupra în spumă
ploaia de vară
aruncată în sus din găleți belșug peste focul aprins

cântec – joc
înflorind direct în țărână
ochii noștri flămânzi prindeau mura între pleoape
și o mestecau rând pe rând îndelung

rudă paparudă
vino de ne udă
cu găleată nouă
dă doamne să plouă

paparudă rudă!

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Dincolo de luciul apei

Ați auzit ceva despre Bleu Okavango? Presupun că da, întrucât undeva pe la mijlocului lui iunie, agențiile de presă erau sufocate de știrea conform căreia în Botswana a fost prezentat cel mai mare diamant din această regiune, aflându-se grație celor 20.46 carate într-un top 3 „al celor mai și mai și mai…”, urmând probabil ca în scurt timp să fie cea mai scumpă piesă tranzacționată. Diamantul extras din mina Orapa face parte din categoria fancy blue și a început deja – cum altfel? – să încingă imaginația celor câtorva bancheri pentru care adrenalina e strâns legată de asemenea oportunități de „afirmare”. Ineditul acestei „apariții” a fost parcă perfect acompaniat de o serie de alte descoperiri cu caracter științific – adevărate „fosile vii”, despre care se credea că nu mai pot exista decât în albumele de specialitate. Iată cum natura se dovedește mereu surprinzătoare, invitându-ne, pentru a câta oară, să înțelegem că existența rămâne pe mai departe un spectacol, altfel spus că nicio carte nu a fost scrisă până la capăt!
Gândurile mi-au fugit către legendarul căpitan Nemo, el însuși un om al ineditului, un admirator al frumosului, cu o existență tainică ce ascunde drame mai mult sau mai puțin personale. Am avut cumva mereu impresia că eroul lui Jules Verne descinde direct din mit, probând știința de a înțelege matricele lumii, pattern-urile cele mai sofisticate, de a-i deveni el însuși arhitect – vă amintiți, probabil, scena în care Pierre Aronnax e uimit de perfecțiunea unei perle imense: „Împins de curiozitate, am întins mâna pentru a o atinge, pentru a o cântări. Dar căpitanul mă împiedică, făcu un semn negativ și, scoțând lama pumnalului, lăsă cele două valve să se închidă imediat. Am înțeles atunci care era intenția căpitanului Nemo. Lăsând acea perlă îngropată în mantaua scoicii, îi permitea să crească continuu. În fiecare an, secrețiile moluștei adăugau noi straturi concentrice. Doar căpitanul cunoștea grota în care se cocea acest admirabil fruct al naturii; doar el îl creștea, ca să spun așa, pentru a-l duce într-o zi în muzeul lui prețios”. Sigur, îți vine să întrebi suspicios: cât loc ocupă orgoliul în această ecuație? În tot cazul, se simte cum încă suntem în era victoriană, un interval al avântului și, implicit, al încrederii. Doar aici s-ar fi putut întrupa un caracter neo-renascentist, un om cu puterea (puteți citi „capacitatea”) de a redescoperi coeziunea contrariilor, în virtutea și cu dorința continuă a „pasului înainte”. Căpitanul Nemo și minunatul Nautilus par să traverseze istoria însăși, înregistrând de-a lungul timpului și alte „forme-în-acțiune” pentru aceleași arhetipuri. Imagini monstruoase ale mașinăriei au fost reținute încă din Antichitate (de Aristotel ori Pliniu), pentru ca după aceea să reapară în poveștile norvegiene ale episcopului Pontopiddan, printre relatările lui Paul Heggede ori rapoartele Harrington. De la acestea până la balena albă, krakenii uriași cu tentacule ce ar putea cuprinde o clădire de cinci sute de tone și chiar până la submarinul manevrat de Nemo (firește că exemplele ar putea continua aproape la nesfârșit), tocmai asemenea apariții de excepție au devenit motivații cât se poate de pertinente în marea aventură a cunoașterii.
Jules Verne face parte din linia scriitorilor cărora nu li se poate „imputa” aproape nimic: construind o galerie exemplară, cu personaje devenite simbol, echilibrând realitatea cu imaginația, motivându-și întotdeauna (cel puțin până la un punct!) ineditul situației, autorul nu uită deloc că misterul ar trebui să rămână piatra unghiulară a istorisirii. Nu am deloc sentimentul că mă aflu pe tărâm nisipos dacă îl socot în continuare pe Jules Verne un colos al literaturii, fără a-l trece artificial în compartimente secundare, precum cel al literaturii de aventură. Jules Verne face însă muncă de pionierat în multe privințe, iar ceea ce pare să fi scăpat până acum e cutezanța sa de a-l anunța, înaintea vremii, pe Umberto Eco: cea mai plină-de-sens postură a scriitorului conjugă o existență printre infinitele posibilități ale Textului. Aici, deocamdată e doar o „deschidere” la care voi reveni dacă Timpul mi-o va îngădui – în timp ce acolo, dincolo de luciul apei, exponatele istorisesc / refac chiar sensul lumii.
„20000 de leghe sub mări” ar trebui citită și cu dorința de a evalua relația dintre voia divină / hazard / voință. Ce înțeles e tainic adumbrit în „Mobilis in mobile”? Oricum, afirmația-promisiune a Căpitanului („veți intra de astăzi într-o nouă lume!”) constituie temei solid pentru a privi încă și încă o dată… dincolo de convențional!

***

HMS TERROR

Am putea spune că, încă de la apariție, genul horror s-a bucurat de o receptare pozitivă, aducându-l în prim planul topurilor literare, ulterior deschizând și pentru cinematografie numeroase posibilități de a experimenta. De bună seamă, nefiind interesată de riguros ori de o proprie definire în termeni preciși, literatura horror a exploatat una dintre emoțiile umane cele mai prezente: frica. Ar trebui să recunoaștem din start că, fie și indirect, tipul acesta de literatură vorbește despre chiar statutul omului în univers, reamintind de fiecare dată că suntem la voia hazardului ori a unui destin care, cel mai adesea, se poate dovedi potrivnic. Știm destul de puțin, înțelegem și mai puțin – unul dintre unghiurile posibile… Cert este că dintre toate, „tiparele horror” se confruntă cu un dinamism ieșit din comun, multiplicându-și formele de expresie artistică în progresie geometrică. Cumva peste noapte, luăm act de apariția unor texte hibride, care nu mai pot fi clasificate după criterii general acceptate; ele se aliniază nonsensului existențial, răspunzând în marginalii unui consumerism adesea fără discernământ, desfășurat cu toată viteza înainte. Nimic nou sub soare, însă exact într-un asemenea cadru, contururile încep a juca feste, clarobscurul înlocuiește proporțiile geometrizate armonios. Câțiva pași mai încolo se instaurează teroarea.
„HMS TERROR” e unul dintre cele mai bune romane scrise vreodată! Aducând laolaltă elemente din romanul de aventură, precum și din zona celui de călătorie, consumându-și secvențele narative sub semnul fantasticului și grotescului, „asezonat” din plin cu elemente horror, ficțiunea lui Dan Simmons echivalează cu o surpriză dintre cele mai reușite, posibil roman-emblemă pentru rubrica pe care am îndrăznit să-i dăm consistență. „Literatura adâncurilor” dialoghează cu interioarele cele mai profunde ale sufletelor celor încercați, cu aventurieri aflați în situații limită, nevoiți să aleagă răul cel mai mic, să reziste în fața unor acte (auto)distructive. Eroii ies doar din asemenea încleștări, duc povestea mai departe, grație acelui unic ideal înspre care se concentrează motivații adesea iraționale. Suntem prezenți în granițe unde argumentele sunt ultimative, deciziile se rostogolesc în defavoarea celor mulți; aici, principiile democratice pălesc, căci nu e timp de asumări ludice.
Romanul însumează câteva sute de pagini-bune fericit tensionate, în așa fel încât nu simți nevoia să „treci mai departe” ori să sari peste pagini descriptive. Detaliul semnificativ e strecurat admirabil când și unde servește, paradoxal, economiei de mijloace. „HMS TERROR” e o întreită aventură: pleacă mai întâi de la dorința de a fi fost găsit legendarul Pasaj de Nord-Vest (cale maritimă din Groenlanda până în Alaska, legând Oceanul Atlantic de cel Pacific prin Oceanul Arctic), urmărește mai apoi marea aventură a formelor de civilizație în fața „instinctului”, pentru ca nu în ultimul rând să încerce a recupera amintirea unui homo religiosus / funcționalitatea mitului într-o existență sufocată de realitatea monotonă a cotidianului. În prezentarea navelor se strecoară câteva sugestii cu „caracter profetic” – e vremea deciziilor ce sfidează tiparele: „HMS Erebus s-a aflat mereu în frunte, așa cum o cerea dreptul ei de navă amiral, precum și responsabilitatea ce-i revenea în calitate de ambarcațiune mai grea, înzestrată cu un motor cu abur mai puternic – cu cinci cai putere mai mult decât motorul suratei sale, Terror, dar, ei, drăcia dracului! – arborele cel lung al elicei fusese deteriorat de ghețurile subacvatice; iar acum nu mai funcționa cum trebuie, de fapt, nu mai mergea nici înainte, nici înapoi. Prin urmare a fost nevoie ca Terror să preia conducerea”. Cumva pe nesimțite, tot ce putea fi cuprins cu rațiunea e lăsat în urmă. Pericolul devine iminent și se ivește dinspre tot ce-i înconjoară pe aventurieri: mai întâi vremea potrivnică și gheața, mai apoi apariția neclară a unei ființe între tărâmul celor vii – și a celor morți („Pur și simplu s-a ridicat. A fost ca atunci când se ridică brusc crestele de gheață. Doar că aia nu era nicio creastă – și nu era nici gheață – pur și simplu s-a ridicat și a înviat. O formă. O formă albă. Țiu minte că avea… gheare.” sau „-Terror. Teroarea, zice el și simte gust de fiere. / -Ei zic că nu-i un animal, continuă Fitzjames. Aproape toți oamenii cred că niciun animal nu poate fi atât de viclean, ci doar o creatură nemaivăzută… o creatură supranaturală… Și mai cred că în bezna aia dintre ghețuri se ascunde un demon.”), degerăturile și scorbutul ori oftalmia (inflamație a corneei provocată de acțiunea radiațiilor ultra-violete asupra ochilor neprotejați), nu în ultimul rând omul însuși care, atingând frica supremă, ajunge să se comporte animalic, căzând în bolgiile cele mai cumplite – ar trebui urmărit un caracter precum cel al lui Hickey care răstălmăcește parodic chiar sensurile Creației: „Și atunci Hickey a coborât în mijlocul lor, aidoma unui zeu, ca să le împartă pâinea și peștii. L-a împușcat pe Strickland ca să-l hrănească pe Seeley. L-a împușcat pe Dunn ca să-l hrănească pe Brown. L-a împușcat pe Gibson ca să-l hrănească pe Jerry. L-a împușcat pe Best ca să-l hrănească pe Smith. L-a împușcat pe Morfin ca să-l hrănească pe Orren… sau poate viceversa. Mintea lui Hickey nu se mai cobora până la nivelul unor asemenea chestiuni fără însemnătate”.
Dintre buni și răi, dintre cei răbdători și aprigi, dintre credincioși și lipsiți de orice speranță, vor fi câțiva care vor îndeplini misiunea lui Sir John Franklin – descoperirea Pasajului – și totuși aceasta nu va mai avea în economia romanului nicio însemnătate, nucleul redefinindu-se, compunând alte repere, fiind acum interesat de un cu totul alt sistem de credințe, specific oamenilor din Nord.
„HMS TERROR” a fost ecranizat și difuzat în varianta a zece episoade, de AMC, începând cu data de 26 martie 2018. Ulterior, după Canada și America, producția a fost difuzată și de BBC, fiind mai apoi preluată sub larga cupolă a Amazon Prime Video. Critica de specialitate l-a întâmpinat fără rezerve prea mari, transformându-l încă o dată pe Dan Simmons într-un icon al genului horror-historical-fiction care ar merita reconsiderat și pe tărâmurile noastre.

Vasile GHICA

Aforismele mele

Artistul de astăzi nu știe ce să condamne mai abitir: cenzura de ieri, ori nepăsarea generală de astăzi?
O bună parte a artei de astăzi pare special făcută pentru săli goale.
Generații viitoare, vă veți aminti, cu siguranță, de noi, pentru că v-am lăsat datorii pentru voi și pentru urmașii urmașilor voștri, în vecii vecilor amin!
Grecii și-au imaginat-o pe zeița Athena fără aripi, ca să nu-i poată părăsi niciodată.
Naționalistul Eminescu își apăra poporul așa cum cloșca își dosește puii, când apare prin preajmă uliul.
Nu e suficient să-ți recunoști incultura. Trebuie să ți-o și vindeci.
Se pare că multe creații geniale au fost doar răzbunări ale unor iubiri ratate.
După ce am intrat în UE, granița păzită, cel mai strașnic, este cea dintre români și români.
Observând cumplitele derapaje ale condiției umane din ultima vreme, constatăm că omul tot trestie a rămas. Dar nu și gânditoare.
Politicienii noștri de astăzi se străduiesc să aducă și Academia la nivelul economiei.
Intelighentia occidentală continuă să-i caute în coarne comunismului. Fără jenă, fără logică și fără remușcări.
În politică se impun frecvente tratamente igienice. Pentru că acolo întotdeauna miroase urât.
Cu deficitul financiar poate o vom scoate la capăt. Ce facem însă cu cel de caracter?
La bătrânețe ești foarte nervos, pentru că toți îți cer să-ți știi numele pe de rost.
Stai mai departe de canalele TV. de divertisment! Să nu se scurgă lăturile pe tine.
Gravisim e că din ADN-ul poporului de astăzi a dispărut subit conștiința națională.
Artistul are nevoie de o muză, care să-l inspire. Dar și de una care să-i facă sarmale.
O țară foarte liniștită nu produce genii. Pentru că acești năzdrăvani au permanent nevoie de zguduiri și contestări.
Poporul care are un cimitir vesel nu poate fi atins de alienare.
Nu sunt necăjit că nu am scris capodopere. Ci, pentru că nu am pe cine să dau vina.
Plătește pentru toate greșelile! Altfel, le uiți.