Spații culturale nr. 77 (4)

Nina BELDIE

CAUT UN LOC

Caut un loc, prieteni, pentru sufletul
Care trăiește în mine,
Un loc simplu, în care
Răsăritul miroase liber a Mare,
Cu aripi de pescăruș știind să mai zboare!…
Caut un loc, prieteni, pentru sufletul
Care trăiește în mine,
Un loc simplu, în care
Visurile se transformă în adevăr,
Adevăr liber care nu doare!…
Caut un loc, prieteni, pentru sufletul
Care trăiește în mine,
Un loc simplu, în care
Iubirea – infinit din inima mea
Răsărit să-nsemne în Viața altcuiva!…
Caut un loc, prieteni, pentru sufletul
Care trăiește în mine,
Un loc simplu, în care,
A iubi cât Marea cea Mare,
Este zborul cel liber!
Zbor ce nu doare!…

Mihaela AIONESEI

Cerul de la capătul scării

O bufniță îmi prezice viitorul
într-un ochi de fereastră spartă
de trădătorii de gardă.
Urc spășită în urma unui înger.
Fără plâns. Fără împotrivire.
Pe drum mi se ușurează plumbul
și câțiva sfinți îmi fac semne.
Știu că drumul e bun
după blestemele ce cad
cu duiumul în umbra mea.
Le adun într-o boccea albă
ca rochia de duminică a mamei.
Strâng mai aproape de trup
cămașa zdrențuită de patimi.
Indiferent de piedici știu
că Sus cineva mă iubește
pentru că doar Dumnezeu
șterge fiecăruia o treaptă
și nu obosește.

Oamenii nu iartă niciodată!

Chiar de-aș vrea
nu pot să mă întorc.
Înapoi urlă pustiul
înfricoșător și amenințător.
În față – Milostivul
aprinde carul cu lacrimi
calea se luminează
țărâna s-a răcit și domolit
de când răbdătoare m-așteaptă.
Răzbunător și răzvrătit
rătăcește doar cel care nu vede
cerul de la capătul scării.
Eu mă cutremur ca o turlă
într-o zi de Duminică
și urc să-mi astâmpăr
setea de Oameni.

În plânsul pietrelor

Au crăpat câteva anotimpuri
în cireșii din grădină –
măcinații mei ani zac în oase
ca sacii de făină.
Nici moară nu-s și nici
n-am fost vreo balerină.
Viața mi-a fost un zăngănit
de sticlă în surdină
pe care-am învățat
încrâncenată să-l ascult
chiar de la sânul mamei.
Cică așa devii onest și cult.
Mirată am arat încă de atunci
tristeți cu plugul.
Așa am ajuns pe tăcute
să-mi duc jugul.

Uscate nu mi-au fost
nici lacrima, nici cărarea.
Mereu ascunsă în sine
mi-a crescut tumoarea.
O duc ca pe o cruce
cu fruntea până Sus senină
și parcă-l simt pe Dumnezeu
de mine cum se sprijină.

Nici moartă nu-s precum morții
dar nici prea zdrobitor de vie.
Am stat mereu cu fericirea
împlântată într-un vârf de sabie.
Doar pietrele adunate au rămas
vânjoase și încă depline
în jurul inimii s-au strâns și torc…
Ce meticuloase feline!
Mă copleșesc. Mă decojesc
de dorul Lui ca o sămânță
și înțeleg fără să mă împotrivesc
că asta-i marea biruință:
să pot urca Golgota
când toți ceilalți coboară
și în iubire să rămân un prunc
cum am mai fost…
Ori o fecioară.

La capătul îndoielilor

Nu ne rămân decât amintirile –
scări înguste pe care urcăm
coborâm și iar urcăm
în speranța că vom găsi
în privirea pierdută
un semn pentru care
să merite
să ne aruncăm
în flăcări.

*
Un înger călător apropie
Calea Lactee de mintea
încrețită de mituri.
Duminica orbului
se risipește de parcă
n-ar fi fost niciodată
înțepenită acolo.
Pe umerii nopții
lumina lăstărește,
în mine răsare primul
Rai de curcubeie
în care loc
de altceva
nu va mai fi.

*
La capătul îndoielilor
în bobul de neghină aruncat,
așa ca din întâmplare,
îl văd pe Dumnezeu răsfrânt
și simt fiorii înzidirii strigând:
– Amin. Amin.

*Mihaela Aionesei, din volumul în pregătire, „Cerul de la capătul scării”

Nela NECHIFOR

Răvășire

Zalele de carton
Unduite de spasmele
Privirii fugărite cu
Licărul amintirilor nescrise,
Înghețau uneori
Gândul!

Rotocoale de ecou,
Bubuiau ritmic într-o inimă
Spartă brutal de hiperbola
Golului.
Fără… ustură respirația
Secundelor lipsă.

Foșnetul zalelor revine.
Îndepărtarea se chircește
Într-un arici muribund
Ce-și tocește țepii alcalini
În obișnuința fără tine.

Am desprins o za,
Să-mi lipesc ura mohorâtă.
Mi-am atins doar vidul cleios de iute,
Ce clocotea nebun a neuitare.
Ardea… când m-am agățat
De șiragul de carton.

Atunci zalele încrețite de durere
S-au răsucit în curcubeul trădării.
Culorile oglindite în marmura din trupul tău,
Estompau carbonizarea retinei
Care nu mă mai vedea.

Haihui prin Europa

Stan BREBENEL

ÎN BĂTRÂNA ELADĂ, ÎN PAȘI DE SIRTAKI

Aflați în Grecia pentru o săptămână, am dorit să vedem cât mai multe obiective din legendele și istoria sa. A fost prima mea ieșire din țară. Ne-am dorit mult să începem cu Grecia, care este un imens muzeu în aer liber. Nu am reușit să vedem tot ce ne-am propus din prima călătorie, așa că și a doua ieșire din țară a fost tot în Grecia. Suntem cazați în stațiunea Platamonas, aflată pe țărmul Mării Egee, la hotelul Sun Beach, un hotel destul de cochet ce are plajă proprie, o peluză și o piscină impecabile. Când intrai în apa Mării Egee, apa era de o limpezime extraordinară. Dacă priveai în larg, spre est, puteai vedea în depărtare Peninsula Halkidiki cu cele trei brațe, de la vest la est: Kassandra, Sithonia și Muntele Athos. Această zonă va face obiectul celei de-a doua călătorii. Atunci când ieșeai din mare, în față îți apărea atât de aproape muntele Olimp cu vârful Mytikos înalt de 2919 m, cel mai înalt vârf al Greciei. Dar să pornim la drum, căci nu prea e timp de lenevit prea mult.

Platamonas – Kalambaka

A doua zi, nici nu ne-am revenit bine după noaptea de călătorie de la București la Platamonas, că am plecat în prima vizită pe teritoriul Greciei. Obiectivul stabilit: Marele Meteor. Vom parcurge aprox. 150 km. de la Platamonas, spre vest, la Kalambaka. Peisajul este de o frumusețe neasemuită. Imediat după ce am ieșit din Platamonas intrăm pe autostrada Salonic – Atena, urmând cursul râului Pinios, ce este străjuit, la nord de Muntele Olimp. Curând intrăm în defileul Valea Tempi. În dreapta sensului de mers, munții sunt stâncoși, abrupți, lipsiți de vegetație, iar în stânga, munții sunt mai puțin înalți, îmbrăcați în vegetație pitică, mediteraneeană. Nu după mult timp, peisajul se schimbă, ambii versanți având aceeași vegetație, pitică. Șoseaua șerpuiește urmând cursul spre izvor al râului, și curând ieșim din defileu, după 25 km., lăsând Muntele Olimp în urmă și intrăm în Câmpia Thesaliei. În zare se văd siluetele orașului Larissa.

Și acest spațiu mitic este încărcat de istorie. De la Larissa la Termopile (Poarta Caldă) sunt numai 27 de km. Aici, spartanii lui Leonidas au săvârșit adevărate acte de vitejie în luptele cu perșii. Pe impresionantul monument, ce amintește generațiilor viitoare despre faptele extraordinare ale înaintașilor, este scris cu litere de aur și foc: „Călătorule, du-te la Sparta și spune-le că am luptat până la unul pentru onoarea ei”.
Larissa este capitala provinciei Thesalia, unde se află cea mai mare câmpie a Greciei, denumită pentru acest lucru drept „coșul de pâine al Greciei”. Mai multe vom vedea și povesti la întoarcere. Pentru a ajunge la Kalambaka, de la Larissa mergem spre vest. Autostrada ocolește orașul prin est, sud, și parțial prin vest, înscriindu-ne spre Ioannina, capitala provinciei nord-vestice, Epirus. Peisajul este odihnitor, întrucât autostrada este ornată din belșug, pe ambele sensuri, cu foarte mulți leandri multicolori, acum înfloriți, și pini. În stânga și dreapta, pe loturi restrânse, dar numeroase, vedem culturi de porumb, bumbac și kiwi. De pe aeroportul militar din Larissa, aflat la nord-vest, observăm numeroase decolări și aterizări. De la Larissa, spre Ioannina, este o șosea în bună stare, iar în paralel cu aceasta este în plină construcție autostrada ce unește estul cu vestul.
Asupra vegetației și culturilor nu se vede că a trecut o vară cu temperaturi foarte ridicate, ce de multe ori au depășit 40 grade C., acestea arătând foarte bine. Iar sistemele de irigații nu se văd. Misterul avea să fie lămurit curând. Este utilizat la scară foarte mare sistemul „cu picătura”. Nu am amintit deloc despre livezile cu măslini, copacul național al grecilor. Este la mare prețuire și la mare cinste și se vede peste tot. Pe pantele munților din dreapta noastră, golașe și stâncoase, din loc în loc pot fi văzute câte o prisacă ori o stână de oi sau de capre, încât te întrebi cu ce se hrănesc acele vietăți și unde se pot adăposti de soarele dogoritor.
În zonele de plat sunt și porțiuni de teren nelucrat. Cauza? Statul grec subvenționează agricultura și, periodic, terenul nu este cultivat, el fiind lăsat pentru regenerare, întrucât este de slabă calitate, iar proprietarii de terenuri sunt recompensați de stat ca și cum ar fi lucrat terenul respectiv și ar fi obținut produse. Legile sunt foarte drastice în ceea ce privește terenurile agricole și cele împădurite. Proprietarii de păduri nu au voie decât în condiții stricte să defrișeze pădurile pentru construcții sau alte nevoi. Autostrada, aflată în construcție, înaintează vertiginos. Carierele de piatră sunt din loc în loc, în vecinătatea șantierului.
În zare, în stânga și fața noastră, se vede lanțul muntos al Pindului.
Orășelul Trikala, aflat în partea vestică a câmpiei Thesaliei, se schimbă pentru moment peisajul. Acesta este recunoscut pentru producția de utilaje agricole de mici dimensiuni, specifice ariei geografice în care se află.
Nu după mult timp se văd, în fața noastră, celebrele stânci ale Marelui Meteor. Imaginile, aproape ireale, ne taie respirația, părând desprinse dintr-un film SF. Iar la poalele lor, orășelul Kalambaka, un orășel curat, cochet, cu străzi înguste, ai cărui locuitori trăiesc efectiv din turism. Casele, de tip vilă cu 1 – 2 nivele, zugrăvite în culori vii, strălucitoare au foarte multe jardiniere. Există, la greci, un cult al florilor și arborilor.

Meteora

Kalambaka, cu celebrele sale stânci se află la granița de vest a Thesaliei. Aceste uriașe stânci, ce se înalță direct din câmpie și este un fenomen geologic unic în lume. Cu înălțimi ce depășesc 600 de metri de la nivelul mării și peste 500 de metri de la poale, stâncile de la Kalambaka i-a atras din cele mai vechi timpuri pe oameni pentru a se apăra de năvălitori. Privite de la Kalambaka mănăstirile par construcții ireale ce nu au fost realizate de mintea și mâna omului. Nu poți să nu te întrebi cum de a fost posibilă construcția lor în vârful acestor ciuperci uriașe. Aveam să ne lămurim destul de repede când cu ajutorul autocarului, pe un drum destul de sinuos, am ajuns în partea opusă și am constatat că accesul era mult mai ușor. Sălbăticia locurilor a fost până la urmă lăcașul perfect pentru sihaștrii și călugării care au început să populeze stâncile încă de la anii 970 – 980 d. H., când a fost ctitorit primul schit, Aghiu Pnevmatos (Sfântul Duh). Au urmat alte și alte lăcașuri duhovnicești ajungându-se la apogeul înfloririi vieții monahale în secolul al XVII-lea. A urmat apoi o perioadă de decădere iar astăzi, din cele 24 de mănăstiri existente, funcționează doar 6: Agios Nikolaos (Sfântul Nicolae), Agios Stefanos (Sfântul Ștefan), Aghia Triada (Sfânta Treime), Marele Meteor (mănăstirea Schimbarea la față), Roussanou și Varlaam. Mănăstirile Sf. Ștefan și Roussanou sunt locuite de maici, celelalte 4 de călugări. Meteora în traducere din limba greacă înseamnă suspendat, atârnat în aer. Este al doilea centru monahal al ortodoxiei, după Muntele Athos, fiind denumit de către unii specialiști drept Tibetul Europei.

Cea mai mare mănăstire, pe care o și vizităm, este Marele Meteor sau Metamorfoseos (Schimbarea la față). Primul locuitor al stâncii, sihastrul Atanassios, a numit-o Meteoron pentru marea ei înălțime și a sentimentului de amețeală pe care-l simți când te afli în vârf. Până în anul 1923 urcarea se făcea cu un șir de scări de vânt sau cu plasa. Cu plasa erau urcați nu numai oamenii dar și proviziile, materialele, chiar și animalele. Frânghia de la plasă nu era schimbată decât în momentul în care se rupea, indiferent cine era în ea. După aceea s-au săpat în stânci tunele înguste și scări prin care vizitatorii de azi să poată ajunge cât mai ușor sus, la mănăstiri.
„Mănăstirea și stânca făceau corp comun, stâncile se deschideau, înfloreau în mănăstiri încât descoperirea uneia te umplea de bucurie… Încântați și uimiți de potrivirea supranaturală dintre mâna omului și mâna lui Dumnezeu, dintre suflarea omului și suflarea lui Dumnezeu. Un asemenea loc – și multe altele în Grecia – m-a convins că există o geografie a extraordinarului, că există, localizabile pe hartă terenuri privilegiate… porți (care pot fi precis delimitate) de intrare într-o altă dimensiune…”, scria Horia Pătrașcu, într-o revistă de literatură, impresiile de călătorie din acest colț de lume.
Sentimentele, când te afli în vârf, sunt contradictorii și foarte puternice. Frica, amețeala, micimea în fața măreției Creatorului, credința că ești cu Divinitatea la sfat te face să te simți altfel. Te face să fii mai puternic, mai bun, mai uman. De acolo, de sus ți se deschide o panoramă deosebită cu orașul Kalambaka ce se așterne la picioare. Blitzurile aparatelor de fotografiat și camerele de luat vederi nu mai contenesc să surprindă cât mai multe imagini, unice în felul lor. Vizităm în tăcere toate locurile destinate vizitei. Biserica, muzeul (cu câteva încăperi), bucătăria, cămara. Este uluitor cât de multe s-au construit pe o suprafață destul de limitată. Trebuie spus faptul că acest complex monahal este al doilea, ca importanță, după Muntele Athos.
Ne desprindem cu greu din peisajul ireal și din nimbul magic și coborâm spre autocar. O ultimă privire, de jos de la poale, ne face să realizăm adevărata măreție. Iată că în locul în care altădată se avântau numai vulturii, omul a durat ceva trainic, mai ales atunci când este realizat prin credință.
Înainte de a urca pe stânci am făcut un popas la Atelierul de icoane bizantine Zindros, din Kalambaka. Aici ne sunt prezentate tehnicile de realizare a icoanelor, asistând în liniște la procesul de fabricare la unele dintre ele. La atelier există ghizi permanenți pentru turiști, inclusiv din România. Pot fi achiziționate suveniruri de la magazinul atelierului, iar cumpărătorii participă la o tombolă, organizată ad-hoc. Din grupul nostru o turistă își adjudecă toate cele trei premii. Ăsta da noroc!

Întoarcerea la Platamonas

La înapoiere urmăm același traseu. Suntem marcați de cele văzute și simțite. La ieșirea din Kalambaka oprim, pentru masa de prânz, la restaurantul Theoxenia. Curat, aerisit. Majoritatea turiștilor ce au vizitat Marele Meteor opresc aici. La periferia vestică a orașului Larissa oprim la supermarketul german, LIDL. Prețuri excelente, comerț civilizat. Deci, se poate. Tot în această zonă, citim pe indicatoare că Spitalul Municipal și Universitatea sunt în afara orașului, ale căror siluete le zărim, undeva la peste 5 kilometri de linia de centură a orașului. La ieșirea din Larissa, spre est, vedem sediul fostei baze militare NATO a Statelor Unite ale Americii. În anul 2000, după victoria socialiștilor în alegeri, electoratul lor le-a cerut, prin ample mișcări de protest, așa cum s-au angajat în campania electorală, ca militarii străini și bazele militare să părăsească Grecia, fapt ce s-a și întâmplat. În urma acestui act, turismul din Grecia a avut de suferit, înregistrând pierderi uriașe timp de 2 – 3 ani, turiștii preferând Turcia, acolo unde s-a mutat baza militară. Din anul 2004, anul Olimpiadei de la Atena, turismul grec a renăscut și se află în plină expansiune. De la sediul bazei până la Marea Egee (aprox. 9 km.) există o cale de acces subterană.
În Valea Tempi oprim la Grota Sf. Paraschiva, o martiră și o clarvăzătoare pentru greci. Aceasta este sărbătorită în luna iunie a fiecărui an, când are loc un pelerinaj destul de important, mai ales de către țigani. Aceștia o consideră protectoarea lor. Această grotă, săpată în peretele de granit al muntelui, se află pe malul stâng al râului Pinios, ce își are obârșia lângă Meteora și se varsă în Marea Egee, pe la mijlocul defileului. Aici și-a dus o bună parte din viață, până la sfârșitul acesteia, martira Paraschiva.
În momentul de față, grota este amenajată și accesibilă turiștilor, deși este foarte strâmtă. După ce se coboară, printr-un tunel puțin înclinat, aprox. 10 metri, în partea terminală a tunelului ceva mai larg, unde este grota propriu-zisă, se află un izvor de apă, cu debit redus, ce ar avea puteri tămăduitoare în afecțiunile oculare. Spre dezamăgirea grupului de turiști români, și nu numai, izvorul nu a mai vărsat nici o picătură de vreo 2 săptămâni.
La aproximativ 50 de metri de grotă, în amonte, este construită o biserică cu hramul acestei sfinte. Aceasta se contopește cu stânca de granit a versantului aproape vertical. Ca să ajungem la grotă și la biserică, traversăm râul pe o punte suspendată, solidă și foarte frumoasă, susținută de cabluri.
Pe malul drept al râului, între șosea și râu, se află câteva tarabe, ca cele de la Bran de la noi, pline cu produse artizanale, reproduceri bisericești și tot felul de nimicuri, adevărate kitschuri, cu prețuri destul de piperate. Același tip de bazar, în aer liber, era și la poalele Meteorei, că doar nu era să fie neexploatat un asemenea vad.
Din această primă drumeție se poate desprinde și o concluzie privind căile de transport.
Din punct de vedere feroviar, Grecia are slab dezvoltat acest sistem. Am văzut o magistrală de cale ferată electrificată, iar celelalte, câteva, cu simplu fir și neelectrificate.
În schimb, sistemul rutier se află în plină expansiune. Se construiesc autostrăzi de către firme grecești, folosindu-se material din zonă, care este abundent, și forță de muncă autohtonă. Carierele de piatră sunt de la câțiva zeci de metri până la 5 – 10 km. de șantier.
De ce nu s-au dezvoltat acestea atât de mult până acum?
Distanțele de la est la vest sunt relativ mici, 100 – 200 km. Și, pentru că în interior existau mulți prăduitori ce ațineau calea nu numai negustorilor, ci și oamenilor mai puțin avuți, aceștia au ales să navigheze pe mările ce înconjoară Grecia, de la est la vest, trecând prin sud și invers, și astfel călătoriile și mărfurile lor erau cu mult mai sigure decât pe uscat. Datorită acestei opțiuni și-au dezvoltat foarte mult industria constructoare de nave maritime și oceanice, grecii devenind unii dintre cei mai importanți armatori. Aristotel Onassis, este exemplul cel mai elocvent. Și personalul navigant a trebuit să țină pasul cu noutățile din domeniul navigației.

În ceea ce privește arhitectura, ea este modernă, recentă și plăcută ochiului. Se poate conchide, după cele văzute în Larissa, Trikala, Kalambaka sau în Platamonas, că locuințele nu se ridică pe verticală, majoritatea având 2 – 3 nivele, iar în Larissa cele mai înalte nu depășesc 6 etaje. Blocurile de locuințe sunt cu 1 sau max. 2 scări iar încălzirea și apa caldă menajeră se realizează cu panouri solare. Culorile locuințelor sunt vii, fără a fi stridente și se încadrează armonios în peisaj.
Au un sistem de irigații foarte bine pus la punct. Datorită faptului că bazinul hidrografic este mic, numeric și ca debit, este folosită intens pânza freatică care este aproape de suprafață. În culturile agricole cât și în livezi, pe la rădăcina plantelor sau a pomilor vezi furtunuri de cauciuc de aprox. 1 – 1,5 cm., în diametru, ce permanent, prin picurare, irigă loturile agricole. Un sistem eficient, economic așa după cum o dovedesc culturile văzute.
Privind comunicațiile, am observat că pe toată perioada sejurului și în toate locurile vizitate am avut semnal la telefonul mobil și am putut să efectuăm convorbiri de oriunde.
În orășelele și orașele străbătute există multă vegetație. Grecii, așa cum mai arătam, au un adevărat cult pentru aceasta deoarece în proporție de 70 % vegetația lipsește. Balcoanele și terasele, dar și unele străzi, sunt pline de ghivece și jardiniere de flori și arbuști ornamentali.