CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 77 (2)

Mirela GRIGORE

Toamna vieții

Îmi bate vântul blând în toamna vieții,
Iar printre crengi, golite de vigoare,
Îmi cântă simfonia frumuseții
Tot arămiul prins în cingătoare.
Peste cărări cu rubinii covoare
S-au stins toți anii mei să-și crească rodul –
În stoluri lungi de păsări călătoare,
Trecutul meu își scrie-,n taină, codul.

Pictează cerul sunetele zării
Prin foșnetul ce-l pune-n harpă vântul
Și-n croncănitul stins, din largul mării,
Își pune armonia-ntreg pământul.
Stejaru,-n valsul frunzelor ferice,
Dezbracă haina plină de culoare,
Iar pe tulpină,-n orice cicatrice,
El scrie-adagio iernii prinsă-n zare.

În foșnetul de frunze rătăcite,
Eu pun tot dorul care-n mine crește
Și-n toamna vieții mele răvășite,
Doar dragul meu de tine înflorește.
Prin pașii ce se-afundă pe cărare,
Îmi port iubirea în rubinul vieții
Și-mbrățișez zenitul prins în zare,
Să simt din nou tot gustul tinereții.

În ochii mei, eu oglindesc apusul
Și-n sufletu-nsetat dau foc iubirii,
Iar toamna vieții, azi, își bate pulsul
În apa din cascada fericirii.
În părul nins miroase a gutuie,
Sub talpa mea simt încă nostalgia
Și-n noaptea, care-i dulce-amăruie,
Îmi scrie toamna vieții poezia.


Din poezia lumii

Eugène GUILLEVIC
(1907 – 1997)

Unul din cei mai importanți poeți francezi. Debutează în 1939 cu versuri dedicate memoriei combatanților republicani spanioli. A făcut parte din Rezistența Franceză antihitleristă. Laureat al unor premii importante – „Marele vultur de aur” (1973), al Academiei Franceze (1976), Goncourt (1988).
Din cărțile sale reținem: „Recviem” (1938), „Din pământ și apă” (1942), „Executoriu” (1947), „Gustul păcii” (1951), „Carnac” (1961), „Sfera” (1963), „Altele” (1980), „Timbre” (1986), „Acum” / poeme 1986-1992 (1993); „Présent” / poeme 1987-1997 (2004).

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cercul

Tu îmi ești frate
Ne putem înțelege.

Fă-mă asemănător ție,
Închide-mă.

Să ne încălzim,
Să conviețuim
Și să cugetăm.

Unghiul ascuțit

Neputând fi cerc,
Poți deveni unghi

Și, dacă nu e să trăiești în pace,
Ataci anturajul,

În fine, odihnindu-te
Și visând să închizi
Cealaltă parte
Deschisă spre străinătate.


Paralele

Înaintăm, spațiul e vast,
Alături,
Dorim să vorbim,
Însă ceea ce povestim
Cealaltă deja cunoaște,
Deoarece încă de la origine
Sensul e șters, uitat,
Ceea ce e curată aventură.
Ne întâlnim în vis,
Ne iubim, ne complinim.
Nu mai plecăm departe,
Decât în cealaltă parte, în sine.


Perpendiculara

E ușor să spui a cădea la țanc.
Însă și peste mine
Altcineva cade la țanc.


(Poetul)

Muncitor
Ca toți ceilalți.

Trăind același timp
Al mașinilor, zgomotului,
Războiului, ziarelor.

Aceleași probleme
Cu hrana, locuința,
Impozitele.

Cetățean
Ca toți ceilalți.

Preocupat
Ca și ei

De problemele prezentului,
Viitorului.

Visând
La o societate în care

Toți vor avea timp
Să scrie.


Pietricica

Mai vino
Să te consacri pietricea

Pe masă, în lumină
Ce ți se potrivește.

Să privim
Ca și cum ar fi
Pentru a nu se sfârși niciodată

Noi am pus în văzduh
Lentoarea ce dăinuie.

***

Furnici, furnici,
Nu sunt furnici
Acești oameni care merg, tăinuit,
Care pasc, înghesuindu-se.
Sau poate că furnicile
Nu sunt ceea ce se spune că-ar fi.
Pentru că în oamenii de aici
Care pretind că ar fi furnici
Nu e decât un vis blestemat.


(Pisica)

1.
Pisica nu cunoaște nimic
Din câte se află
În dicționar.

Știe doar câteva lucruri
Din câte îi lipsesc.

2.
Pisica privește
Orbită de propria privire.

3.
Salvându-se de la un naufragiu cosmic
Pisica
Își face toaleta.

4.
Așa e
Pentru că ea este o
Pisică
Destul de pisică.


Macul

Macule,
Când mă gândesc
Că îți vorbesc
Și că tu mă ignori,
Că îți invidiez mândria, siguranța,
Lipsa de ezitare,
Încrederea ta în biruință,
Continuând să luminezi,
Mi-e greu să simt
Că nu comunicăm
Cu ceea ce ne place sau admirăm
Și mă simt însingurat,
Străin mie însumi.
Tu nu vei ști asta,
Dar continuă
Să mă uimești.

***

Spuma
uimită sperioasă
ca o căprioară.

***

La suprafață
mai rămâne totuși ceva.

***

Mărăcinișul
nu ar fi cea mai mare dintre rele.

***

Apa heleșteului
Niciodată surprinsă
În flagrant delict.

***

Prezentați dovezi,
spuse heleșteul.

***

De găsești calea
te vom însoți.

***

Te privește îndelung
și încearcă să-și amintească.

***

Ceva însă
îl revendică.

***

Jocul soarelui
pe tulpina stejarului.
Vreme de fericire.

***

Să dormi, să dormi
Spun acoperișurile.

***

Porumbei de poștă
care au revenit
ne împărtășesc
mișcarea lor
atât de reușită.

***

Trece însingurat
Pe aleile
Abandonate de copilăria sa.


Mihaela MALEA STROE


Drum de bejenie

Scrisul e aidoma unui drum de bejenie,
Pe care ți-l construiești singur, din mers, Așezând
Cuvânt după cuvânt,
Vers după vers,
Așa cum, răbdării,
Așază, drumarii,
Dală de piatră după dală de piatră.
Câteodată,
Cuvântul pe care l-ai ales
Înfăptuiește minuni,
Te poartă în brațe, te saltă peste genuni. Alteori bâjbâi în căutarea lui
Prin mlaștina iluziilor cotidiene
Sau prin adâncul conștiințe tale,
Îl așezi peste nisipurile mișcătoare,
Peste toate
Osemintele adunate –
De-a lungul și de-a latul vremii –
În osuarul propriei ființe,
Dală de piatră, după dală de piatră.
Un pas, încă un pas, o tresărire, o ezitare…
Până la marea cea mare,
Acolo unde cuvântul dală de aer se face,
Să poți exersa mersul pe ape,
Să poți continua drumul
Până dincolo de… dincoace.


Poemul cuvintelor

A fost o vreme când ne-am înțeles…,
Când cuvintele tale înspre cuvintele mele Au purces
Și s-au întâlnit, s-au îmbrățișat, s-au iubit…

Pesemne atunci
Au fost zămislite cele zece porunci
Pe care noi, cam pe sărite,
Le-am respectat
Până ce le-am lăsat
În urmă – cercuri sau ceruri – îmbătrânite.

N-am mai știut să le chivernisim
Și-am pornit, fiecare,
Cu albatroșii tăcerii pe umăr,
Pe propriul drum de potrivnice ape,
Spre un fel de moarte,
Spre un fel de neînserare…

De atunci am început să număr:
O zi, un desert, o tornadă,
Un cântec, o avalanșă, o viață, două, trei… Suntem departe, suntem aproape…
Cuvintele cuvintelor noastre suntem și
Să nu încetăm să iubim
Este singurul nostru temei.

Toamna plecării

Mă întreb de ce, în toamna plecării tale, Au înflorit,
– de atâta durere beți ori nebuni –
Pe strada Morilor de vânt,
Castanii…
Poate ei știu să ne numere mai bine Iubirile
Și mai frumos, mai cu folos, anii…

Mă întreb de ce în primăvara aceasta Nefiresc de târzie,
N-am mai deschis fereastra
Către apele de cleștar ale cerului
De unde tu, iubite, privești
Însingurat, cum mi te-aduc aminte,
Înspre risipa noastră
De răzlețe cuvinte,
De poeme nescrise, de visuri, de povești Uitate undeva, la un țărm de mare Necercetată,
Învolburată și vie.
În primăvara aceasta
M-am retras cu tine în pădurea
Gândurilor mele, milenara,
De care… nimeni nu mă poate
Expropria.


Poemul unei zile de toamnă

Azi am aprins o candelă argintie
În amintirea cuvintelor
Pe care noi nu le-am rostit,
În amintirea drumurilor
Pe care nu le-am străbătut,
În amintirea cântecelor
Pe care nu le-am cântat,
În amintirea durerilor
Care nu ne-au durut
Și a întrebărilor
Al căror răspuns nu l-am aflat.
Azi am aprins o făclie
De ceară curată,
Să ardă în locul în care
Noi nu ne-am întâlnit niciodată,
Să ardă, să lumineze –
De pe tărâmul acesta
Până pe celălalt… –
Jertfă vie din visul încă nevisat de noi,
Ori – pentru noi – de Cel Preamilostiv
Și Preaînalt…
De azi, nu mă mai tem.
Pe lespedea mormântului de taină
În care încolțește Învierea,
Azi am scris cu dalta neuitării un poem…, Pentru îngerii care ni se arată uneori
Sub formă de oameni,
Sub formă de păsări,
Sub formă de albe umbre fine sau nori.


Adrian MUNTEANU

SĂMÂNŢA

Sămânţa într-o floare se preface,
Firav pârâu în vast ocean se mută,
Iar creanga vrea o suliţă s-ascută,
Spicul firav se leagănă-n hamace.

Trudesc strunind cu-avânt o alăută
Şi-nalţ un cânt când lanul greu se coace.
Un vifor surd, cu asprele-i cojoace,
Stârneşte aprig geamătul de ciută.

Presimt arípa tainei cum loveşte
În geamul tău, frânturi de vis rupând.
Pruncul ce eşti înspre înalturi creşte,

Atinge tâmpla norilor pe rând.
Înflămânzind nădejdea ce zideşte,
Aştept s-ajungi un fluture plăpând.


DIN RAMURI VERZI

Din ramuri verzi mi-am ascuţit săgeată,
Dorind să-nfrâng mistreţul ce pândeşte.
Un arc vânjos de ură mă fereşte,
Să nu-mi rămână fruntea-n veci plecată.

Dar n-am ştiut ce duh mă-nvredniceşte
Cu zvonul luptei prin poieni purtată,
Cum să izbesc cu sabia creată
Din fierul dur ce-n trup îmi rugineşte.

M-au părăsit puterile-nainte
De-a reteza durerile-n talaş.
Un singur rol îl mai repet în minte:

De-a întări că nu am fost părtaş
La-nsângerarea clipelor. Fierbinte,
Îmi sap şi eu tăcut prin văi sălaş.


Prieteni și cărți de dincolo de graniță

Doina CERNICA

Ludmila Toma, istoricul de artă îndrăgostit de Eminescu

Două fotografii îmi evocă începutul prieteniei cu istoricul de artă Ludmila Toma. Amândouă sunt legate de o ediție de neuitat a celui mai rezistent pod ridicat de pe ambele maluri ale Prutului – „Saloanele Moldovei”, ediția din anul 2009, când participarea surorii mele, artista plastică Dany-Madlen Zărnescu, a fost încununată de Premiul Chișinăului, înmânat de Tudor Zbârnea, directorul Muzeului Național de Artă al Moldovei. Festivitatea a fost urmată de o seară lungă și veselă pe terasa Centrului de Cultură și Artă „George Apostu” din Bacău, acompaniată de murmurul Bistriței, al stelelor de pe cer și de un dulce sentiment de frățietate. Prima reunește o parte dintre protagoniștii basarabeni și băcăuani ai acelei seri, Dumitru Bolboceanu, Dany-Madlen Zărnescu, Maia Cheptenaru, Ecaterina Ajder, Ludmila Toma, Petru Jireghea, Ioan Grecu, Tudor Cataraga, Sergiu Cuciuc, Mihai Chiuaru și Gheorghe Zărnescu. Cea de a doua fotografie, crezută pierdută și regăsită neașteptat în biobibliografia pe care Biblioteca Națională a Republicii Moldova i-a consacrat-o Ludmilei Toma în 2019, o înfățișează împreună cu Dany și cu artistele basarabence Ecaterina Ajder și Maia Cheptenaru în apartamentul familiei Zărnescu, Dany fiind prezentă în imagine și cu portretul realizat de pictorul Dimitrie Peicev, tot din stânga Prutului. Și în seara aceea și a doua zi, am stat îndelung de vorbă cu Ludmila Toma, interesată, când a aflat că eram din Suceava, de mănăstirile noastre medievale cu fresce exterioare, dar și de un pictor rus, născut la Tulcea și stabilit în timpul războiului la Chișinău. Și ea rusoaică, venită pe lume într-o familie de intelectuali din zona Moscovei, cu facultatea absolvită la Sankt Petersburg, Ludmila Toma se îndrăgostise de un pictor basarabean, Vasile Toma, și îl urmase la Chișinău, în orașul care avea să devină al vieții și al creației sale.

Ne-am reîntâlnit chiar în anul următor, la Suceava, după ce o rugasem pe publicista Tatiana Timofeiov, repre zentantă a rușilor lipoveni din zona noastră, să se intereseze în comunitatea sa din România de pictorul tulcean. Cu un doctorat privind „Portretul în pictura Moldovei”, cercetător la Institutul pentru Studiul Artelor al Academiei de Științe a Moldovei, conferențiar la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, deja autoare a unor albume monografice, a unor cărți de istoria artei, nume care depășise hotarele Republicii Moldova, Ludmila Toma a dorit să facem primul drum la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” Suceava, să se intereseze de o lucrare pe care nu reușise să o găsească nici acasă, nici peste hotare. Dar Biblioteca Bucovinei o avea, așa că Ludmila Toma, după ce ne-a îmbogățit instituția cu două albume monografice dedicate unor personalități emblematice ale Basarabiei, Moisei Gamburd și Mihail Grecu (arhitect împreună cu bucovineanul Ilie Boca al „Saloanelor Moldovei” Chișinău-Bacău), și-a împărțit timpul la Suceava între orele aplecate peste filele acelei lucrări și vizitarea mănăstirilor, când cu Tatiana Timofeiov și cu mine, când singură, având o fire de călător și explorator. Apoi s-a dus la Tulcea, dornică să pășească pe urmele pașilor și ale picturilor lui Dimitrie Sevastianov, plecat în anii 40 la Chișinău, unde avea să rămână și să creeze până la apusul vieții. Dacă periplul pe la mănăstiri i-a îmbogățit cursul de pictură religioasă românească pe care îl preda studenților, drumul împreună cu amintirea lui Dimitrie Sevastianov s-a scris într-un nou album monografic, consacrat acestuia, album care avea să fie lansat în mai 2014 și la Suceava, în manifestări care au reunit eforturile organizatorice ale Comunității Rușilor-Lipoveni din Suceava și, desigur, ale Bibliotecii Bucovinei, prima cu atât mai implicată, cu cât textul în limba română purta semnătura Tatianei Timofeiov, consfințind o pilduitoare prietenie și colaborare. De altminteri, tot atunci dr. doc. Ludmila Toma avea să conferențieze pentru publicul larg, iubitor de artă, al Sucevei despre bisericile și pictura religioasă ale vechii Rusii, cu traducerea expunerii sale asigurată de asemenea de Tatiana Timofeiov.
În anul următor, aveam să-i duc la Chișinău cartea mea, „Grădinile mănăstirii”, ilustrată cu reproduceri după unele din cele mai frumoase colaje cu flori ale lui Dany-Madlen Zărnescu, plecată dintre noi de Sf. Parascheva 2014, pe care a răsfoit-o îndelung și a alăturat-o cu un suspin albumului creației reprezentative a lui Dany-Madlen apărut în 2013 și poveștii „Floare albastră, Veronica”, de asemenea ilustrată cu reproduceri după lucrări de Dany, aflate deja în bogata, impresionanta sa bibliotecă de artă, cu multe lucrări purtându-i semnătura. Dar cea la care visa de multă vreme, la care muncea chiar de când era profesor, cercetător, critic și istoric de artă avea să-i apară în pragul sărbătorii unei vârste frumoase: „Procesul artistic în Moldova (1940-2000). Pictură. Sculptură. Grafică”, Muzeul Național de Artă al Moldovei, instituție care, tot în directoratul lui Tudor Zbârnea, avea să-i organizeze în februarie 2019 și lansarea, și, implicit, aniversarea noii vârste, o vârstă măsurabilă în peste 20 de cărți și sute de studii, de articole științifice, dar și în ani grei, în care acuzația de „subiectivism și deviere de la realismul socialist în analiza procesului de creație a pictorilor din republică” o marginalizase, precum și în dureroase sacrificii privind bucuriile obișnuite ale fiecărei zile. Nu am putut atunci să merg la Chișinău, însă și pentru mine, și pentru Suceava, i-a fost alături prietena noastră Tatiana Timofeiov, traducătoare în limba română, împreună cu Angela Borș, a textului scris de Ludmila Toma în limba sa nativă, limba rusă. Însă, cu o caldă dedicație, această încununare a vieții de istoric de artă a Ludmilei Toma, a ajuns în mâinile mele doar puțin timp mai târziu, astfel că ziua sa de naștere, 24 martie, am petrecut-o împreună, la depărtare geografică și apropiere sufletească, eu fiind cufundată literalmente în vârtejul paginilor sale.
Alcătuită din șase capitole, axate pe acei ani grei, „de încercare” (1940-1954), pe anii luptei pentru libertatea în creație (1955-1964), pe reliefarea originalității artei de dincolo de Prut la mijlocul și la sfârșitul anilor 60, pe cuprinderea căutărilor artistice și realizărilor din anii 70 și din prima jumătate a anilor 80, pe reconstituirea tabloului reînnoirii vieții artistice în a doua jumătate a anilor 80 și pe „pictarea” celui al coexistenței, împletirii, sintezei tradițiilor și inovațiilor în arta anilor 90, istoria Ludmilei Toma este vie, acaparantă cu puterea faptului trăit și mărturisit în direct. Cu atât mai fascinantă pentru cititoarea care eram, cu cât îi cunoșteam în persoană sau doar după nume și creații pe mulți dintre protagoniștii evenimentelor plastice care au marcat evoluția picturii, graficii și sculpturii basarabene în cele șase decenii reînviate și interpretate de carte, cu autoritatea istoricului de artă de valoare, cu obiectivitatea la care năzuiește necontenit orice istoric și cu subiectivitatea omenească a celui care s-a aflat pe scena lor, sub lumina fierbinte a reflectoarelor. Și nu în ultimul rând, cu sensibilitatea și expresivitatea poetului, deoarece poezia este pentru Ludmila Toma o minunată, întineritoare pasiune, un minunat, întineritor „violon d’Ingres”. O carte cum încă nu am citit despre aceeași perioadă a creației plastice din România! Niciunul dintre artiștii prezenți în fotografiile evocate în deschiderea rândurilor de față nu lipsea din acest veritabil roman al „Procesului artistic…”, aveam să-i revăd pe hârtia sa cretată și pe Ghenadie Jalbă, oaspete al pictorilor bucovineni în tabăra de la Plaiul Șarului și competent interlocutor în interviul pe care mi l-a acordat în ipostaza de președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova, pe sculptorii Ioan Grecu și Ion Zderciuc aduși de scriitorul Vasile Șoimaru la Muzeul „Ion Irimescu” din Fălticeni pentru o întâlnire de neuitat cu arta Maestrului, pe Ion Daghi, de care eminescologul Theodor Codreanu vorbise cu atâta prețuire la Suceava și pe care aveam să-l ascult din nou vorbind la vernisajul unei personale Ion Daghi la Chișinău despre picturile sale inspirate de lirica eminesciană. Și pe atâția alții…

„Astăzi în Republica Moldova nu este un nume mai cunoscut în lumea istoriei și criticii de artă decât al Ludmilei Toma. (…) Nu vom exagera afirmând că practic nu putem găsi o teză de licență, masterat sau doctorat, o publicație în domeniul artelor plastice naționale, în care să nu fi fost făcute referințe la cel puțin câteva publicații ale dr. Ludmila Toma”, spune în atent lucratul portret pe care i-l face Liliana Condraticova în biobibliografia amintită, alcătuită de Svetlana Miron și publicată sub egida Bibliotecii Naționale a Moldovei (director-general Elena Pintilei).
Dar, pentru că am pomenit de Eminescu, trebuie să spun că, deși cunoscută și respectată de mulți artiști și de alți oameni de cultură români, nu toți știu că Ludmila Toma, Om Emerit al Republicii Moldova (deținătoarea și a altor titluri și distincții) a fost și rămâne îndrăgostită de Eminescu. Niciodată nu am întrebat-o dacă numele Veronica dat fiicei sale este un ecou al acestei iubiri, dar m-am bucurat atât, atât de mult să-mi închipui serile, nopțile sale de singurătate și intimitate cu lirica eminesciană, la capătul cărora aveau să înflorească, tălmăcite în limba rusă, „Crăiasa din povești”, „O, rămâi…”, „De ce nu-mi vii”, „Singurătate”, „Dintre sute de catarge”, „Ce te legeni…”, „Mai am un singur dor”, „Glossă”, „La steaua” și altele. Și să cred că atunci când îl ia în brațe pe micul ei prinț Lev, nepotul fiicei Veronica și fiul nepoatei Anastasia, îi șoptește încet „Somnoroase păsărele”…

Ultima dată când am văzut-o pe Ludmila Toma, eu coboram în fugă scara din stânga de pe holul central al Academiei de Științe a Moldovei, în întârziere la întâlnirea la care trebuia să ajung, ea urca grăbit pe cea din dreapta, invitată de onoare la o manifestare internațională. Nu știu dacă m-a zărit în secunda următoare, a treptei pe care coborâsem, a treptei pe care urcase, și dacă mi-a zâmbit cum îi zâmbisem și eu, dar tors din caierul vieții și al poveștilor ei, firul de aur al unei sentiment frumos continuă să se înfășoare pe fusul neoprit al făpturilor noastre.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share