Spații culturale nr. 77 (1)
Petrache PLOPEANU
Până când e scris să ne fie scris?
Motto:
„De-i ascultați pe germani sau pe spanioli deslușindu-și păsurile, veți auzi mereu același cîntec: tragic, tragic… E felul lor de a vă lămuri asupra năpastelor și a lîncezirilor, asupra căilor pe care-au ajuns la liman … De la cei din părțile Balcanilor, veți auzi alt refren: ursita , ursita … Așa își tăinuiesc, din sfială, popoare mai apropiate de obîrșii, mîhnirile sterpe. E decența troglodiților.”
(Cioran, Silogismele amărăciunii)
De la Leucip și Democrit, celebrii și mereu invocații materialiști greci, trecând prin Saint Simon și ajungând la Marx, una dintre explicațiile a tot ce se petrece pe lumea asta și în tot universul stă sub semnul determinismului de forma: dacă p atunci q. Identificând această relație logică anticii au legat-o în arta atât de dragă lor, aceea a teatrului, de ideea de tragic și în al doilea rând de aceea de soartă (Ananke, scrisă și sub formele Anangke, Anance sau Anagke – zeitate primordială, personificare a inevitabilității, constrângerii și fatalității). Așadar grecii vechi considerau că soarta creează tragicul, iar tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide dovedesc din plin această mentalitate. Raportându-mă la „silogismul” lui Cioran pus în capul acestui articol, observ la prima lectură că, se pare, popoarele moderne și-au împărțit cele două atitudini ce privesc logica lui p și q: popoare din Europa Vestică și-au asumat concluzia (q-ul adică) în timp ce popoarele din Balcani și-au apropriat cauza (p-ul adică). În cazul lui Cioran efectul este tragicul, iar cauza este ursita, soarta.
Mi-am pus întrebarea, ce anume s-a petrecut între timp, adică între timpul vechii Elade și timpul modern care a i-a determinat pe cei din Vest și pe cei din Balcani să interpreteze aristotelismul prin prisma vieții lor de zi cu zi din perspectiva tragicului și a ursitei, împărțindu-și-le? De ce unele popoare au perceput în primul rând efectul, iar celelalte cauza?
Pentru a identifica răspunsurile la aceste întrebări mi se pare potrivit să mă întorc la Ananke/Anangke scrisă chiar în această formă. În limba română numele propriu s-a transformat într-un substantiv comun, ananghie, păstrându-și însă sensul de constrângere, fatalitate. Indiferent de forma lexicală pe care a luat-o numele propriu respectiv la popoarele balcanice, a rămas semnificația, iar explicația nu poate fi întemeiată decât dacă ținem seama de contextul istoric al Peninsulei Balcanice.
Aspectul caracteristic acestei zone începând cu mijlocul secolului al XIV-lea este înaintarea permanentă a turcilor otomani spre centrul Europei, cucerirea Peninsulei Balcanice sud-dunărene, ocuparea statelor creștine de aici și crearea pe locul fostului Imperiu Roman de Răsărit a Pașalâcului Rumeliei, ceea ce a însemnat desființarea tuturor instituțiilor popoarelor de aici și înlocuirea loc cu cele otomane. Istoria acestei zone a fost una frământată, până în timpurile foarte apropiate de noi: aici s-a declanșat primul Război Mondial, aici au fost ultimele războaie din Europa purtate de americani (1999), aici au avut loc ultimele fenomene de purificare etnică. Toate aceste fenomene și evenimente au fost de natură să creeze o „stare de ananghie” care a creat de-a lungul secolelor acea mentalitate pe care Cioran a surprins-o și a pus-o pe seama popoarelor de aici. Permanent popoarele de aici „au fost la ananghie”, ceea ce le-a făcut să fie fataliste, să meargă, așa cum reclamă proverbul românesc, pe ideea că nu te poți sustrage destinului, sorții: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. În timp ce domnitorii noștri luptau cu turcii, secolele XIV-XV fiind exemplare în această privință, statele din Apus își reglau conturile (Vezi Războiul de 100 de ani), își urmăreau scopurile politice, uitând sau nedorind să știe de primejdia otomană care era deja la porțile Europei. Nu degeaba Shakespeare și-a găsit izvorul multelor sale tragedii în istoria zbuciumată a Angliei secolului al XV-lea, în legătură strânsă cu războiul civil dintre Casa Lancaster și Casa York. În timp ce românii luptau pentru păstrarea statalității, Europa Apuseană avea timp pentru războaie civile! Acest fapt a făcut ca popoarele de aici să perceapă realitate prin prisma tragicului, orice ieșea din comun, depășind fiind tragic, fiind spectaculos. Tragicul este spectaculos (vezi căutarea/vinderea tragediilor curente de către mass-media), fatalitatea este ternă, tragicul poate îmbrăca diverse manifestări, fatalitatea este una singură, soarta/ursita/destinul. Se poate spune că balcanicii au trecut peste tragicul-efect și s-au reîntors la fatalitatea-cauză. Prea multe tragedii au marcat acest spațiu al Europei de Est și Sud-Est pentru ca popoarele de aici să-și găsească alinare în estetica tragicului, revenind la simțirea/explicația primordială: ursita. În felul acesta tragicul era smuls din mâna oamenilor și era înapoiat fatalității, Sorții. Împotriva oamenilor care creează tragicul se pot răzvrăti alți oameni care îl suportă, dar împotriva destinului nu te poți răzvrăti. Acum să revin la „silogismul” luat drept motto. Așa cum am avertizat în fiecare articol suntem în logica cioraniană.
De-i ascultați pe germani sau pe spanioli deslușindu-și păsurile, veți auzi mereu același cîntec: tragic, tragic…
E felul lor de a vă lămuri asupra năpastelor și a lîncezirilor, asupra căilor pe care-au ajuns la liman …
Depășirea tragicului este limanul
Observ că în cazul popoarelor vestice s-a ajuns la un liman prin depășirea tragicului. Depășirea tragicului permite orice fel de experiment politic, economic, cultural etc. și să ne aducem aminte câte experimente politice au fost desfășurate în perioada interbelică chiar în Spania și în Germania la care se referă direct Cioran.
De la cei din părțile Balcanilor, veți auzi alt refren: ursita , ursita …
Așa își tăinuiesc, din sfială, popoare mai apropiate de obîrșii, mîhnirile sterpe.
E decența troglodiților.
În cazul nostru, al popoarelor balcanice fatalitatea este cel mai des factor invocat pentru a explica ceea ce se petrece aici: „Așa a fost să fie!”, „Asta e!”. E mult mai comod să arunci totul pe seama fatalității și să nu încerci să depășește tragicul. Ca să depășești tragicul trebuia, în istorie, să nu fii silit să faci permanent același lucru, să te lupți zi și noapte pentru a-ți păstra independența, autonomia, ființa statală, ci să ai și răgazul necesar pentru a ridica și catedrale, nu doar biserici și mănăstiri, care la nevoie deveneau locuri fortificate împotriva dușmanilor „păgâni”. Ori toate aceste popoare balcanice s-au luptat până la ultima suflare și ultima zvâcnire a mâinii pentru libertate, iar atunci când au căzut au pus toate acestea pe seama ursitei. Dacă ne întoarcem la cele două silogisme, vom observa un fapt lămuritor: în primul, Cioran vorbește despre „felul lor de a vă lămuri”, adică al vesticilor (spanioli, germani, dar putem extinde aria), pe când în cazul balcanicilor despre faptul că „Așa își tăinuiesc […] mâhnirile sterpe”. Așadar unii lămuresc, iar ceilalți tăinuiesc. Am înțelege că tragicul prin spectaculozitatea lui trebuie arătat întregii lumi, pe când ursita trebuie tăinuită. Vedem două atitudini, una de expunere, alta de tăinuire. Vesticii vor să explice cum au depășit tragicul și au ajuns la un „liman”, balcanicii ascund ceea ce lor li se pare cauza cauzelor stării lor din toate timpurile. Care dintre cele două părți ale continentului se detașează prin prosperitatea sa? Occidentul. Depășirea pragmatică a tragicului a permis depășirea limitei care separa sărăcia de prosperitate, iar de aici depășirea altor și altor limite pe care societatea modernă și contemporană le-a ridicat în fața oamenilor. Balcanicii au rămas încremeniți în tăinuirea lor, în sfiala lor, care trădează, după Cioran un anumit primitivism (vezi „obârșii”, „troglodiți”), dar și o anumită decență. Să înțelegem că de aici ar deriva și dezinhibarea societății occidentale și sfiala societății estice? De asemenea pot să merg mai departe cu analiza și să spun că „decența troglodiților” duce la mitul bunului sălbatic?
La urma urmei care dintre cele două atitudini oferă mai multe foloase concrete? Desigur că aceea vestică. Tăinuirea, sfiala, decența nu merg cu prosperitatea. Occidentul are multe lucruri bune, dar nu cred că le are și pe acelea pe care le-am enumerat mai înainte. Așadar popoarele de pe acest continent se pare că au ajuns la o anumită despărțire, care nu este aceea a celor două blocuri politico-militare Tratatul de la Varșovia și N.A.T.O., blocul sovietic și cel al lumii libere din perioada Războiului Rece, ci una, aș putea spune, axiologică (valorile). Unii apreciază mai mult bunurile, alții sfiala tăinuirii.
Iar noi românii nu facem notă discordantă față de ceilalți balcanici… Dar ar trebui, căci suntem de aceeași origine cu spaniolii, portughezii, francezii, italienii. Dacă în cazul românilor de rând („stupid people”, după expresia unui Brucan), se poate accepta această mentalitate a fatalității, nu găsesc nicio scuză oamenilor politici și consilierilor intelectuali ai acestora, de la stânga la dreapta, pentru continuarea jocului politic al fatalității înfățișată sub forma „moștenirii”: comuniste, pesediste, liberale etc. Nici un partid politic, dar ce vorbesc eu!, nici un om politic din România ultimelor trei decenii nu a ezitat pentru a se apăra în fața alegătorilor de toate neîmplinirile lor, să invoce fatalitatea. Nu am auzit, de asemenea nici un om politic, în toți acești ani, care să renunțe la fatalitate, să accepte faptul că, poate și adversarii lor politici au dreptate în unele privințe, că poate au făcut și ei ceva bun. Renunțarea la fatalitate, înseamnă renunțarea la constrângere: constrângerea politicii de partid, limitele impuse de dorința păstrării scaunelor parlamentare, a fotoliilor guvernamentale, de afacerile semi-legale derulate, de parti-pris-uri (părere preconcepută) și toată această renunțare, în favoarea alegătorilor. Nu spun că în Occident nu există îndepărtarea celor aleși de corpul electoral, dar cei dintâi au înțeles că tragicul situației electorilor le poate afecta situația lor. Politică, financiară, imaginea. Și atunci fac și pentru „cei de jos” ceva. La noi fatalitatea și modul de gândire fatalist al oamenilor politici, îi împiedică să gândească rezolvarea problemelor în favoarea tuturor și nu doar pentru familia lor, prieteni, parteneri. Acesta este modul de gândire balcanic. Troglodiți decenți, spun eu inversând cei doi termeni din motto-ul lui Cioran „decența troglodiților”. De asemenea „tăinuire din sfială”. Pe plaiurile mioritice oamenii politici beneficiază doar parțial de aceste expresii cioraniene: troglodiți și tăinuire. Celelalte două cuvinte, decență și sfială, lipsesc cu desăvârșire. Ei își depășesc tragicul personal, iar noi, restul „poporului prost” (vezi Brucan) rămânem într-o permanentă ananghie, doar cu „mâhnirile sterpe”.
Adică cu ceea ce ne este scris… Dar până când?
Mihaela MALEA STROE
În oglinda retrovizoare…
Am mărturisit, repetat, că sunt ani și ani de când refuz să mă mai uit la știrile tv, să ascult știri la radio. Totuși, trăim într-o eră în care, dacă nu alergăm noi după știri, vin ele buluc-bucluc spre noi, via e-mail/internet/telefon deștept.
Pe acelea, concesiv, le citesc din când în când și, evident, subiectul „covid” a fost și este cap de afiș de mai bine de un an încoace. Totuși, să citești informații e cu totul altceva decât să le asculți. Citind în gând, în ritmul, cu tonul/intonația personale, rămâi oarecum la adăpost de registrele vocale ba disperate, ba patetice, ba apocaliptico-alarmiste ori sobru-bocitoare, ba înverșunat-poruncitoare, ba instigatoare, ba isterico-revoltate, ba zeflemitoare ale personajelor de pe sticlă, personaje asimilabile când unor circari, când unor inchizitori, când unor ciocli, rarisim unor profesioniști ai informației nealterate care sunt… specie pe cale de dispariție. Citind, ești mai ferit de ceea ce ți se poate inocula emoțional și mental prin prestațiile nonverbale și paraverbale ale știriștilor, moderatorilor și/sau invitaților acestora. Poți compara, mai obiectiv, mai detașat, porția de adevăr fracturat, împănat cu minciuni credibile, servită „pe tavă”, cu ceea ce constați concret, verificabil, că se întâmplă în jurul tău.
Având în vedere rolul – fără îndoială major – pe care îl joacă presa (ca unealtă!) în informare/dezinformare/manipulare a maselor, mă tenta încă din iunie-iulie ale anului trecut ca, privind în oglinda retrovizoare, să fac o paralelă între momentul decembrie 1989 și puțin după, al așa-zisei noastre revoluții, și momentul 2020 al pandemiei încă actuale. Am amânat (dintr-un soi aparte de lene combinată cu saturație de subiectul „pandemie”), dar „factorul declanșator”, care m-a scos din lenevire, a venit prin „imaginea teroriștilor-oameni-păianjen”, pusă în balanță (în editorialul din Curtea de la Argeș nr. 6/2021, revistă pe care am primit-o, anticipat, în pdf) cu „butonul de lift care a îmbolnăvit de covid un etaj întreg al unui hotel, doar prin apăsarea lui cu un deget…, spusa distinșilor doctori care ne anunțau prin martie trecut că vin zile grele”.
Oglinda mea retrovizoare a început să bată până la vremea în care ni se impunea să dăm crezare exclusiv „presei oficiale” – singura pretins-propagatoare a adevărului, să nu ascultăm (era strict interzis!) „Vocea Americii” sau „Europa liberă” care, ni se spunea, mint de îngheață apele. Direcția oficială pe-atunci era indicată de emisiunea „Vorbește Moscova” care se difuza la ore fixe și întrerupea, din câte îmi amintesc, orice alte emisiuni.
Acum, în repetitive „mesaje de interes public” ni se cere să credem exclusiv informațiile oficiale! Direcția oficială n-o mai trasează Moscova, dar (alt)cineva tot are grijă în noul context unional… să nu ne abatem și, Doamne feri!, s-o luăm, de capul nostru, independent, pe căi nemarcate. În prezent, ceea ce ar putea contrazice versiunea oficială nu este strict interzis, că nu se mai poate din cauza (sau grație, depinde din perspectiva cui privim) evoluției tehnologice – dar este compromis, luat în derâdere, descalificat, catalogat fake, iar cei care, vai!, apleacă urechea și la alte surse sau la opinii diferite (fie ele venite din SUA, Franța, Germania, Italia, Suedia, Singapore etc.) sunt… proștii lumii, inculți, conspiraționiști, putiniști, „răspândaci”, reacționari (că „dușmani de clasă”, „dușmani ai noii ordini sociale”, „dușmani ai poporului” au ieșit din trend).
Revin la momentul ’89, la știrile servite de Televiziunea Română Liberă (?!), la setea năprasnică de a afla ce se întâmplă, sete care fie ne-a ținut cu sufletul la gură în fața micilor ecrane, fie, pe unii dintre noi (sătui de răul îndurat și dornici, în naivitatea noastră de atunci, „să punem umărul” la schimbarea istorică), ne-a scos în stradă, în bătaia gloanțelor, la proteste. Eram panicați (izbânda presei!) că, dacă nu acționăm eroic, se întoarce roata și rămânem cu Ceaușescu și regimul lui dictatorial. Dacă ne-am fi desprins de emanațiile radio-tv, să gândim „la rece”, ne-am fi dat seama că „zarurile erau (deja) aruncate”, schimbarea („catifelată” la alții, sângeroasă la noi) se petrecea ireversibil pentru toate țările aflate pe orbita sovietică. Era exclus să constituim „excepția”! Înfierbântați însă, am înghițit tot ce ne livra presa „liberă”: imaginile terifiante ale cadavrelor învinețite, tumefiate, tăiate, apoi cusute cu sârmă, de la Timișoara, prezența teroriștilor, mai greu vizibili decât coronavirusul, dar care sigur coborau în rapel de pe acoperișuri (nu se știe cum ajungeau acolo), intrau în locuințe, în instituții, ne mitraliau, se ascundeau prin păduri – inclusiv în Poiana Brașov, în Masivul Postăvarul – și ne vânau… De frică, în iarna aceea ne-am „distanțat” voluntar de pârtiile de schi. Psihoza colectivă s-a prelungit. În vara lui ’90 încă tresăream („Iar se trage?!”) până și la pocnetele țevilor de eșapament. „Cine-a tras în noi după 22?” a rămas o întrebare fără de răspuns. Am înghițit, creduli, știri care ne anunțau că au fost otrăvite bazinele de alimentare cu apă potabilă, că au intrat teroriștii în Spitalul de Copii din Brașov. Când s-a dat știrea asta, mă aflam (cu soțul și fetița noastră de 3 ani și jumătate) relativ aproape de Spitalul de Copii, la finii noștri, unde ne prinsese „revoluția”, tranșând (cu pauze de privit la tv și de ieșit la proteste) porcul de Crăciun pe care îl cumpăraserăm împreună. Am sunat imediat la spital („V-au atacat? Suntem aproape, vă putem ajuta?”). O doamnă ne-a răspuns calm că „nu-i adevărată știrea, nici vorbă de atac terorist! Suntem bine.”
Am sunat insistent la televiziune, să le cerem să dezmintă informația, să liniștească oamenii. Au fost imposibil de contactat. Ulterior am înțeles că, și dacă am fi reușit să vorbim cu ei, vrând să îndreptăm știrea strâmbă (sau „fabricată”?) trâmbițată pe post, am fi trecut noi drept „dezinformatori”. Mesajul liniștitor n-ar fi ajuns la public de vreme ce necesară momentului era panica generală.
Au fost locuri și situații în care s-a tras, cu adevărat. Au fost morți și răniți, cu adevărat. „Păcat, păcat, de sângele vărsat!” Păcat strigător la cer de suferința celor onești, singurii autentic-revoluționari: „vom muri și vom fi liberi!”, „mai bine mort decât comunist!”, „noi de-aicea nu plecăm/ nu plecăm acasă/ până nu ne câștigăm/ libertatea noastră!” Din sacrificiul, curajul și dorința lor de libertate și dreptate, o lungă serie postdecembristă de oportuniști aroganți, ipocriți, agramați, lacomi, nevertebrați, corupți, incompetenți, cameleonici, și-a croit samavolnic trepte pentru funcții cât mai înalte și pentru averi fabuloase.
Au fost, la „revoluție”, multe ordonanțe și ordine haotice, multe știri false, contradictorii sau gonflate, menite să acționeze sinergic, să creeze și să amplifice panica, starea de surescitare, derută și confuzie a mulțimii.
Asupra blocului finilor noștri, s-au abătut, în câteva seri la rând, sute și sute de trasoare șuierătoare, mixate cu zgomote de împușcături, dar, la lumina zilei, am constatat că fațada blocului e neatinsă. Au fost simulatoare?! De citit și mărturia „Șobolanii din Gara de Nord” (Cătălina Hașotti, Armele lui Max, Ed. Betta, Buc., 2019). Cine le-a folosit și de ce? Probabil n-o să știm niciodată. După ani, privită în oglinda retrovizoare, imaginea noastră târându-ne – cu mic, cu mare – de-a bușilea prin apartament, pe sub ferestrele camuflate, ca să fim în „unghi mort”, nu în calea gloanțelor, a devenit tragi-comică. La fel, amintirea serii în care, rămase în casă, fina, eu, pruncuțele noastre, cumnata și o bunică, am încercat, în absența soților, să baricadăm ușa apartamentului cu un cuier de hol pe care nu l-am putut clinti, oricât ne-am opintit, pentru că… era fixat în perete. Azi, scena luptei cu bietul cuier apare ilară, dar atunci eram îngrozite de gândul că vin teroriștii, de aceea nici nu ne-am lămurit pe loc de ce nu răzbim să-l mutăm. Tot atunci, pe la miezul nopții, cu fina și cumnata ei, căutam de zor un satâr. „Operațiunea porcul” (o namilă de aproape 200 kg) se încheiase, dar, în zăpăceala și spaima noastră, rătăciserăm „arma albă”. Ne închipuiam, naiv, că o să ne apărăm eroic fetițele și pe bunică de automatele „oamenilor-păianjen” cu… satârul. Să nu râzi, cu lacrimi triste și amare, de tine-însuți când te uiți înapoi?
Mai mult: se lansase zvonul că teroriștii ocupă case, poduri, turle, apartamente nelocuite și trag de acolo. Cât de lesne și de spornic țese coșmaruri imaginația pradă panicii inoculate, aveam să aflăm curând.
Cum am lipsit de acasă, ne-am pomenit că, știind unde suntem, ne sună vecinii, gata să cheme armata, disperați că la noi s-au instalat teroriști. Auziseră, seara, pași apăsați, zgomote de mobilă mutată de colo-colo. Să venim urgent! Am lăsat fetița în grija finei și… am venit! Ușa apartamentului era intactă, totuși, atinși de frica reală a celor de pe scara blocului, ne-am oprit întâi la vecina care locuia perete-n-perete cu noi. De la ea am pândit pe rând, cam două ceasuri, cu urechea lipită de peretele comun, doar-doar o să auzim zgomote suspecte înainte de a pune pe jar vreo patrulă militară. Neauzind, ne-am luat inima-n dinți și ne-am dus acasă: mobila neclintită, ioc teroriști! Vecinii, agitați, susțineau că nu era părelnic ce auziseră. Excluzând o halucinație colectivă, am căutat sursa zgomotelor ce s-ar fi putut realmente propaga, în seara anterioară, la câteva apartamente. Și… da: vecinul de deasupra cususe ceva la o mașină veche, cu pedală, greoaie și gălăgioasă (asta era „mobila mutată”), în timp ce fetițele lor se jucaseră sărind de pe canapea pe covor (iată și „pașii apăsați”). Panica semănată cu sârg de presă dăduse roade: a deformat, în mintea oamenilor, realitatea.
Momentul pandemic 2020, are, sigur, altă dimensiune, alt dramatism, dar năravul presei a rămas neschimbat: să fie „angajată plenar” în informarea/dezinformarea/manipularea maselor. Cu mult mai mult spor acum, întrucât beneficiază de o mulțime de canale, posturi, rețele (cele de „socializare” – de neprețuit ajutor în manipulare!). Beneficiază de jonglerii tehnice noi: editare de imagini, colaje, holograme, „construcții” computerizate atât de verosimile încât nu poți fi sigur dacă e realitate sau „făcătură” ce ți se servește, iar să crezi fanatic, absolut, în „adevărul” livrat de un anume post preferat, este letal. O doză de dubito ergo cogito, cogito ergo sum cartezian, în aceste condiții, face bine.
De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea mulțimii în ’89 nu mai constituie tocmai o mare și impenetrabilă enigmă.
De ce și în interesul cui a fost necesară panicarea lumii întregi în 2020 (la noi cu mare exces de zel) dacă încă nu se vede limpede-cristal, pesemne de la distanță ceva mai mare se vor desluși multe.
Din cât am citit și cumpănit în ultimul an și mai cu seamă din reacțiile semenilor prinși strașnic în mrejele presei, se deduce, și fără să fi stat cu creierul în televizor, că scenariul inoculării panicii și-a păstrat, în timp, componentele de bază: imagini terifiante din belșug, știri gonflate, prioritar și preponderent morbide, informații contradictorii, cocteiluri de un pahar cu adevăr la două cu minciună sau invers, după gust. Plus haos, ordonanțe, decizii, acțiuni și măsuri ilogice (la 200-300 de cazuri covid confirmate – stare de urgență, cu restricții ultra-severe, la peste 15.000 de cazuri – relaxarea restricțiilor). Plus ton jurnalistic de întunecați vestitori ai apocalipsei care, prin agentul „în-corona-t” – pare-se made in China, ne pândește de pe clanță, butonul liftului, tejghele, cărți, bancnote, întrerupătoare, de pe tastele bancomatelor, telefoanelor, computerelor, de pe haine și pantofi, ne așteaptă pe banca din parc, din autobuz, din sala de concert, pe firele de praf… Poate ataca din aer, din ploaie, din vânt, din respirația aproapelui…, de oriunde, de peste tot. Cei care (inclusiv câțiva cercetători germani și americani) au cutezat să susțină, acum un an, că suprafețele nu-i priesc virusului, îl lasă fără vlagă, au fost, atunci, discreditați. Contribuiau la scăderea panicii?? S-a dovedit, între timp, că au avut dreptate. O cercetătoare din Australia (fiziciană) demonstra, tot la vremea aia, de ce nici pe haine nu prea izbutește să se prindă: de mic și ușurel ce e, nu-l lasă legile fizicii, îl zburătăcesc curenții fini de aer pe care îi stârnim în mers. A fost ignorată. Eram sfătuiți să facem „enclave” în casă, unde să lepădăm hainele și încălțămintea cu care venim de afară. Australianca îndrăznea să calmeze spiritele? Urât din partea ei, dar a avut și ea dreptate!
Micul terorist fără mitralieră, nu cobora, ca în ’89, de pe acoperișuri (se zice că ar avea puțin-puțin „rău de rapel”), dar la noi (nu știu dacă și la alții) i-au ieșit în față, mai an, blindate și patrule cu muniție de război. Piticania nu s-a sinchisit de măsura asta grandioasă, dar oamenii, da, s-au simțit timorați, intimidați, amenințați, îngrădiți, nu protejați. Cu atât mai mult cu cât exista, încă viu în memoria multora – precedentul: „iar se trage?” Dacă, după torentul de „certitudini” că inamicul e omniprezent, nu intraserăm în panică pe măsura așteptărilor (cui?), ni s-a servit un supliment motivațional. Qui prodest?! Nicidecum maselor! Doar se știe că panica, stresul, ca și statul în casă, șubrezesc imunitatea. Ei, și?! Reclamele tv (la astea mă uit că au tâlcul lor) ne îmbie cu puzderie de adjuvante noi care… o întăresc. De mirare că încă nu s-a inventat hârtia igienică imuno-protectoare.
Privind din nou în retrovizoare, iată că gesturi serioase din primăvara trecută, devin ilare. Sub imperiul panicii, ne-am apucat atunci să… spălăm bani (la propriu și perfect legal). Când a dispărut spirtul sanitar de pe rafturi (tot panica indusă a creat criza de spirt și a deschis ușa pentru speculanți) am cumpărat – și n-am fost singura – alcool rafinat căruia i-am schimbat destinația: în loc să facem lichioruri, am spălat cu el gresia, faianța, uși, ferestre, clanțe, robinete, chiuvete, să intre, naibii, virusul în comă alcoolică! Mirosea casa a crâșmă din Dealu Mare, de unde nu lipseau decât cupa de pe masă și cântecul de jale al lui Laie Chioru. Când oarece somitate medicală de la noi a decretat că alcoolul nu ne scapă de bâzdâganie, mai eficient e clorul – evident că s-au golit instantaneu rafturile cu cleaner-e pe bază de clor. Am reușit (cu „pile”) să cumpăr pastile de cloramină, le-am dizolvat în apă și am spălat iar prin toată casa. A fost mai rău decât cu rachiul: mirosea înțepător a clor, ca în wc-urile publice de demult. Și mai rău a fost de cei care, de frică, folosind în exces „rețeta” somității, s-au ales cu arsuri și iritații urâte. Noroc cu un articol din New York Times în care un biochimist (sau biolog? nu mai știu) spunea că orice produs care dizolvă grăsimile (detergenți, săpun obișnuit) e bun: anihilează dușmanul topindu-i costumașul de proteină. L-am crezut pe american și… am revenit iute la detergenții folosiți de obicei. Mai am, spre neuitare, 12 din cele 20 de pastile de cloramină obținute cu greu. I le-aș dărui „somității”…, dar nu mai țin minte cine era.
Termoscanerele și obligația verificării temperaturii – iaca nouă pricină de gâlceavă! Oricât de logice ar fi fost argumentele celor care susțineau că termo-jucăriile nu sunt relevante în privința stării de sănătate (pe asimptomatici nu-i detectează, cei cu febră mare nu umblă brambura, febra mică poate avea multe alte cauze), investiția s-a făcut, practica s-a impus și – qui prodest? – cineva pesemne a câștigat berechet din afacerea asta. Sau să fi fost doar o chestiune de „aliniere”?! Am testat, anul trecut, acuratețea jucăriei. Intrasem într-un magazin după ce am umblat prin soare torid. Temperatura verificată la intrare? 280C. Aerul condiționat rece, din magazin, m-a salvat de hipotermie: la ieșire, când am cerut eu să mi se ia temperatura, aveam… 320C! O prietenă, la alt magazin, m-a întrecut: a intrat la cumpărături cu 260C! Să nu credeți că a dus-o cineva cu targa acolo! Nu, a mers bine-mersi pe picioarele ei! Recent, am iscodit câțiva gardieni dotați cu termoscanere, de la mai multe supermarketuri. N-au depistat, de-a lungul întregului an, pe nimeni cu febră peste 370, deși cazurile de covid s-au tot înmulțit. Un gardian mai vorbăreț, care discutase pe tema asta cu colegii, a ținut să-mi spună că „aparatele ăstea, doamnă, rar trec de 35 de grade! Ori îs anume reglate așa, ori îs defecte.” Am putea crede că media temperaturilor scanate în pandemie la cumpărătorii români se învârte în jurul a 330C. Deși nativ dăruiți cu suflet cald, conform termoscanerelor (tot made in China?), trupește, suntem o nație cam… „rece”.
A nu se crede că, dacă îmi îngădui aici ironii și autoironii retrospective, înseamnă că bagatelizez situația! Virusul (natural sau de laborator, cum o fi el) există, pandemia la fel! Se petrec drame cu adevărat (forme grave ale bolii, sechele pe termen lung, decese) în toată lumea! Spaima, boala și moartea nu sunt lucruri de șagă! Nici sacrificiile medicilor și asistentelor/asistenților care, în acest timp, s-au dăruit exemplar, până la epuizare, profesiei lor ca să salveze viețile bolnavilor. Li se cuvin din plin toată recunoștința, tot respectul și toată admirația noastră!
Dar, din păcate, panica amplificată de autorități prin mercenarii din presă, bâjbâiala, bâlbâiala, haosul general, sistemul sanitar lipsit de resurse, imixtiunea masivă a politicului într-o problemă sanitară au îngreunat munca – deja covârșitoare a – personalului medical. Cei care ar fi trebuit să gestioneze situația prin și cu calm, luciditate, echilibru, să liniștească masele, în loc să le isterizeze asigurând teren pentru obsesii, nevroze, psihoze, depresii, s-au dovedit inapți s-o facă. Sau n-au vrut??? Un succes răsunător totuși au obținut – scindarea severă a societății în deștepți și proști și asmuțirea unora asupra altora: tineri = deștepți vs. seniori = proști, pro-mască = deștepți vs. anti-mască = proști, pro-vaccinare = deștepți vs. anti-vaccinare = proști, pro-surse oficiale de informare = deștepți vs. pro-surse extinse de informare = proști. Categoria înțelepților echilibrați (care totuși există) e ignorată…
Citeam undeva că autoritățile, presa și cadrele medicale suedeze au evitat deliberat sintagma radicală „virusul ucigaș” tocmai pentru a nu induce ideea că, odată contaminat, nu ai cale de scăpare. Cine a propus evitarea ei este, indiferent ce profesie va fi având, un fin psiho-sociolog care știe sau intuiește perfect puterea cuvântului, impactul asupra receptorilor. Pentru astfel de subtilități, trebuie și să ai un IQ respectabil, și să fii voitor de bine! Prin comparație: la noi, aceeași sintagmă a constituit (dacă nu cumva constituie și acum) un refren obsesiv, îngroșat.
Pentru a fi paralizantă, frica trebuie să fie atotcuprinzătoare. Dacă, în ’89, mai exista cineva care nu se temea de revenirea lui Ceaușescu, trebuia să se teamă măcar de „teroriști”. În 2020, dacă nu ne-a turtit chiar pe toți o teamă abisală de virus, trebuia cârpită lesa fricii măcar prin razii polițienești și amenzi. În fine…
În ultimul an, sursa de informații pe care am consultat-o oarecum constant, întrucât mă scutește de comentarii și interpretări gata-preparate de alții și turnate în timpane când din stânga, când din dreapta, este site-ul Hopkins (https://gisanddata.maps.arcgis.com/apps/opsdashboard/index.html#/bda7594740fd40299423467b48e9ecf6)
Statisticile lor (cu toată relativitatea unor cifre oficiale) oferă, pe de o parte, destule date pentru a constata cât de straniu vălurită este dinamica pandemiei în spațiu și timp. Pe de altă parte, ridică o serie de întrebări legitime în privința raportului număr de cazuri covid confirmate/număr de decese în diferite țări. Nu rețin în ce lună și zi a anului trecut ne situam „la egalitate” cu belgienii în privința cazurilor de covid confirmate: cca. 148.000 și la ei, și la noi, dar, frapant!, cca. 10.000 de decese la ei, 5.000 de decese la noi. Ce să înțelegi? Că sistemul nostru sanitar e mai performant decât al lor? Mira-m-aș! Că sistemul nostru imunitar e mai bun, deși o ducem mai prost decât ei? Că virusul e blând cu noi și aspru cu ei? Am urmărit o vreme nefericita „competiție”. Ba treceam noi în față, ba ei. Astăzi (25 mai 2021) suntem înaintea lor și ca număr de contaminări, și ca număr de decese. Ne-am șubrezit? S-a înrăit virusul la noi? Tocmai acum, când pe graficul nostru curba arată că maladia descrește?! Sau: cum se explică (genetic?, sanitar?, nutrițional?, politic???…) faptul că sunt țări „norocoase”, în care, de când s-a ivit pandemia până azi, 25 mai, numărul de decese raportat la îmbolnăviri, este mic față de cel din multe alte țări: în Bhutan (1/1.411), Burundi (6/4.546), Singapore (32/61.860), Qatar (547/215.742), Emirate (1654/557.619) etc.?!
Poate vor răspunde, cândva, cercetătorii… Sau anchetatorii?!
Până o fi să mai privesc în oglinda retrovizoare, închei, nădăjduind că ne-a rămas un fir de genă din aceea care (zice legenda) îi făcea pe daci să înfrunte moartea râzând: „Domnule doctor – întreabă pacientul – când se va termina pandemia?” „Nu știu – răspunde medicul –, că nu mă pricep la politică!”…
