Spații culturale nr. 53 (12)
Valentina BECART
„… cred că am albit iubind, scriind, fiind poezie…”
„Dacă omul nu este etern, valorile sunt în schimb eterne, și de aceea numai în numele lor, deci al unor identități transcendente existenței noastre individuale, putem protesta împotriva morții.”(…). „Triumful artistului rezidă în capacitatea de a-și transcende determinările limitative, înscriindu-și experiența internă în durata operei. Prin luciditatea sa creatoare, artistul transformă un destin suportat într-un destin dominat.” ( Meditații critice – Aron Cotruș).
Poeta Mihaela Meravei se alătură celor care „protestează”, încercând să smulgă Universului câteva din tainele nevăzute, conturând în versuri o lume plină de simboluri variate care conferă valoare poeziei. Astfel, publică din creațiile sale în diverse reviste, antologii, aducând în lumina tiparului trei volume de autor: Viața pe verticală (2012), Simțuri elementare (2013), Cu inima lipită de fereastră (2014), Duminica păpădiei (2015), Semantica luminii (2016). „Mihaela Meravei scrie o poezie neomodernă, esențializată, utilizând un stil lapidar, renunțând la pitorescul inutil.” (Lucian Gruia). Poezia, această trăire ca un „strop de apă vie”, este un leac, o stare „vindecătoare” pentru poeta Mihaela Meravei.
Fantezia creatoare a autoarei își desface aripile și transcende dincolo de palpabil, acolo unde nebănuite taine așteaptă să-și împlinească rostul. „din nopți prea albe/ să le pot dormi/ mă mut în casa sufletului/ unde/ și-au lăsat amprenta/ cuvinte fără timp/ înflorite pe ram de rogvaiv/ crescut în mine ca trup/ din trupul poeziei/ venind/ din adânc/ vindecătoare/ apă vie. (apă vie).
Doar coborând în adâncurile abisale ale sufletului, acolo unde are loc o adevărată ardere, o adevărată alchimie a trăirilor, doar astfel poate fi adus în lumină „trupul poeziei”.
După ce toate sunt trecute prin „sita veche de când lumea”, cuvântul este lăsat să se scalde în „fluviu de lumină”. În momentele de cumpănă, de grea melancolie, poeta nu și-a dorit la „căpătâi” nimic altceva decât (poezie): „când mi s-au frânt aripile/ m-ai prins în palme/ din suflet ți-ai făcut căuș/ să-mi pot odihni neodihna/ privire în privire/ gând în gând/ m-ai renăscut.. Aș putea spune că această descriere în versuri seamănă cu o adevărată declarație de iubire, chiar mai mult. O contopire a poetei cu inima, cu tresărirea cuvântului. Iată câteva exemple care vin să întărească afirmația de mai sus: „o iubesc pe ea…/ pereche a sufletului meu” (poezia); „poetul iubește,/ împărțindu-și sufletul/ în douăsprezece aripi/ câte una pentru fiecare dintre noi/ și pentru fiecare trecere a lunii” (douăsprezece aripi); „mi-am pus cuvintele la înmugurit/ nimeni nu le știe în afară de greieri”… (cuvântul ca o piatră); „eu car cuvintele cu inima/ scormonind întunericul să-mi aflu lumina/ adun crengi de măslin să ridic altar poeziei”… (spuneți-mi scarabeu); „mă voi pleca totdeauna smerită în fața cuvintelor… (cuvântul ca o piatră) etc.
Pentru poeta Mihaela Meravei anotimpurile au o semnificație aparte: îndrăgește primăvara ca și toamna, se lasă sedusă de un apus de soare. Și totuși, cel care îi conferă un sens, un țel, un scop este răsăritul: „plutim deasupra așteptărilor/ într-un ocean de aer/ păsări Ibis strângem între aripi apusul/ pentru a ne regăsi răsăritul/ în poezie”. Ce poate fi mai frumos, mai sublim decât o evadare din întunericul nopții în acest răsărit numit poezie, cuvânt modelat „cu râvnă”, care se „întoarce bumerang/ în mine să-și lase amprenta”.
Metaforele simbolizante, relevante conferă versurilor valențe de o expresivitate deosebită. Exemple: „tristețea hibernează în inimile noastre înfierate”; „frați de pâine și sare”; „în timp ce mamele țipă născând îngeri”; „în fiecare dimineață/ îmbrac un poem alb/ și ies în lumea/ zăpezilor veșnice”; „ți se uscase cocoașa de prea mult deșert”; „cum aș putea să-ți fiu Zeie/ dar tu să nu-mi fii Dumnezeu”; „deschide coasta cerului/ să poată evada ziua de mâine” etc.
Cuvintele se revarsă din albie, adesea, căutând zone rarefiate pentru noi respirații, puncte culminante pentru concentrarea ideilor: „de lumina aceasta de care/ mi s-au contaminat/ toate slovele/ ca de cel mai adânc și misterios/ cancer al iubirii/ nu mă poate vindeca nicio incertitudine/ doar conservarea/ mă face uneori să rămân/ ancorată de pământ/ picurându-mi/ prin arterele amintirilor/ câte un gram de morfină/ la fiecare oră de fericire/ respirată/ altfel aș fi/ în urcare liberă/ până la contopire” (urcare liberă).
Volumul „Cinci degete”, semnat de Mihaela Meravei, poate fi interpretat ca un univers de stări, de o uimitoare varietate, în toate tonurile, aruncate pe culmi, coborâte în adânc, cufundate în noapte sau scăldate în cea mai blândă lumină. O gamă impresionantă de trăiri diferite, așa cum diferite sunt „cele cinci degete”. Atât de diferențiate, dar aparținând unui întreg: sufletului, eului poetic.
Limbajul degajat, estetizat, mânuit cu subtilitate încearcă să ascundă neliniștile spirituale, stările tensionate. Ele sunt sesizabile, percepute, dar nu la modul dramatic, sfâșietor, dimpotrivă, așezate într-o lumină temperată, cu oarecare detașare. Doar prin această „detașare”, de o situație anume…, poeta a putut să ne poarte prin stratul fertil al cuvântului.
Expresiile poetice surprind cititorul prin construcția lor, aparent transparentă, dar cu bogate, profunde și variate semnificații. Exemple elocvente: „locul din stânga mea are forma unei raze/ o modelez la nesfârșit, cu speranța stelei…”; „dimineața îmi mușcă buzele cu dinți de primăvară/ până la mirare”; „timpul stă cu fruntea în pumnii plini de flori/ miroase a uitare prin toate bătăile clopotului”; „până să te cunosc alergam cu inima/ goală prin zorii dimineții/ mirosind a iasomie”; „vine un timp în care începi să te întrebi dacă/ mai ai loc să trăiești într-un arbore” etc.
Capacitatea de metamorfozare a gândurilor depinde de osmoza dintre privire și ceea ce cuprinde ea. Natura este locul magic care aduce prospețime și momente de inspirație. Și „din ea respir cu intuiția luminii”, ne spune poeta care își ia „porția de viață/ într-o primăvară-rugăciune”, atunci când aruncă „năvodul” imaginației fecunde „în fiecare dimineață” senină.
Einstein spunea: „Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul”. După părerea lui Einstein, sentimentele tainei se află la originea tuturor tendinţelor profunde din ştiinţă şi din artă. Trăirile tainice au inspirat mitologia, eposul, literatura, arta. Scopul poeziei este acela de a lăsa ferestre deschise către contemplare, către interpretare. Cuvântul este lumina interioară, focul spiritului care-și caută spații de manifestare. Poeta Mihaela Meravei este captivată de tot ce o înconjoară, dar, dincolo de dureri, tristeți, dezamăgiri, reușește să-și îndrepte privirea și sufletul către lumină: „căutând lumina să-mi pot umple/ golul întunericului în care m-am născut ca și tine.” Aproape în întregul volum, există această căutare febrilă a luminii, convinsă fiind că doar „scăldat în lumină” sufletul își găsește fericirea și adevărata identitate. Voi încerca să mă opresc asupra câtorva versuri: „mă inunzi cu particule de lumină”; „și cu lumină sfântă/ prelinsă din candela primăverii”; „zâmbind am învățat/ să deschid fereastra spre lumină”; „cum îngenunchează smerit/ în biserica din lumină”; „de lumina aceasta de care mi s-au contaminat toate slovele”; „și dacă ți-aș aduce lumina/ de care îmi șoptești că ai nevoie”… etc.
Temele cuprinse în volum sunt variate: nevoia de lumină, de purificare, de vis, de iubire, de certitudine. Nu lipsesc nici teama existențială, zbuciumul, tristețea, pustiul zilei, singurătatea. Versuri profunde, cu metafore deosebite, o îmbinare armonioasă între sensibilitate și intelectualitate sunt cele ce urmează: „oh, cum m-aș întoarce din pustiul zilei/ înflorind triumfătoare/ dacă ai putea să înțelegi/ că treizeci de minute de lumină/ ne-aștern eternitatea la picioare (treizeci de minute de lumină); „uneori greierii îmi cântă durerea/ dar nu voi lăsa pasărea dintre noi/ să tremure de frica zborului” (aripă pentru amândoi); „într-un timp când soarele/ își rătăcise răsăritul prin asfințit/ m-ai chemat să-ți locuiesc în suflet/ nu aveam bagaj/ doar versurile îmi acopereau/ goliciunea”… etc.
Iată cum poezia, această artă a vorbirii, are darul de a subjuga, fascina până la obsesie. Da. Poezia a devenit „obsesia” dorită, îndrăgită de poeta Mihaela Meravei. Încrezătoare în forța imaginarului, aceasta trăiește preț de câteva clipe – versuri, sentimentul regăsirii fericirii inocente, copilărești, lăsându-se pradă acelui timp plin de miraj și bucurie nesfârșită.
Poeta nu este scutită de neliniștea căutărilor perpetue, rătăcind prin labirinturile vieții, dar poartă mereu în suflet speranța, speranța în drumul spre sine, spre esența divină. Singura trăire puternică care ne apropie de acest adevăr este iubirea. Fără iubire, acest sentiment unic, nici zorile, nici anotimpurile și nici florile n-ar mai avea același farmec. Ca urmare, iubirea și-a făcut „cuib” aproape în fiecare poezie semnată de Mihaela Meravei, „pentru că iubirea nu are legi/ nu are limită și…/ mereu ne surprinde/ desfrunziți”… (desfrunziți).
Iată câteva versuri sugestive care au în țesătura lor rafinată adâncimi sufletești care predispun la trăiri complexe: „jumătate tu, jumătate eu…/ doi trubaduri la capăt de poduri/ căutând lumina” (robii iubirii); „fiecare arbore în pădurea sa/ fiecare înger într-un om/ până când inima îmi va lua forma inimii tale/ și atunci/ îți voi povesti cât de simplu este/ să trăim într-o singură inimă” ( poveste simplă); „lasă-mă să nu mai dorm/ să nu mai mănânc/ ori să respir doar cu o jumătate de inimă/ cealaltă amorțită fără perechea ei/ lasă-mă să sper să cred/ și să visez că nu am visat/ iar tu cândva mi-ai fost umbră”(jumătăți de umbră); „filă cu filă mă răsfoiești/ ca pe Kabbalah fără de sfârșit/ și-mi este soare în gând când cresc bărbate/ vlăstar din trupul tău” (uit să îmbătrânesc).
Când viața devine o povară, – „nu mă întreba cum pot să trăiesc fiecare centimetru din această viață”, poeta nu abandonează, dimpotrivă, își strânge toate „necuvintele” așteptând metamorfoza lor în ”noaptea de mâine”. Odată cu ivirea zorilor, „în timp ce mamele țipă născând îngeri”, iar „lumina se târăște prin tranșee”, se reface din cioburi și învață să zboare „cu o singură aripă”. Atât timp cât muza îi va sta în preajmă, poezia o va purta spre soare – răsare, pe drumul „pavat cu metafore de Carara”…
Güner AKMOLLA
Un mod original de transpunere a interferenţei om-natură
Romanele scriitoarei Diana Dobrița Bîlea ni se prezintă astfel: Iubirea urcă muntele – 2004, reeditat în 2015; De ce iubim? – 2015; Dragoste şi război – 2016; Îngerul Linei – 2016; Omul dintre două lumi – 2017.
Pentru cititorul care se află la primul contact cultural-literar cu scrisul Dianei Dobrița Bîlea, aș veni cu câteva precizări/ trăsături importante care domină opera acestei tinere scriitoare, a cărei personalitate puternică atrage ca un magnet atenția grupurilor culturale ale Constanței; de aceea am și deschis pagina demersului meu analitic cu citarea volumelor care i-au impresionat pe iubitorii de cultură din ținutul unic de la malul mării, chiar prin temele abordate cu succes: iubirea/ sentimentul uman, aspirația spre o viață demnă, destinul femeii românce, în țară și în „neagra străinătate”, tradiții și credințe româneşti, destinul celor de la marginea societății, integrarea în „european” păstrând intactă spiritualitatea românească! Aceasta este Diana Dobrița Bîlea, care îşi aşază acţiunea romanului la care vom face referire, „Omul dintre două lumi”, în Dobrogea multietnică și atât de originală prin geografie, prin istorie și prin babilonice graiuri…
Cele două cuvinte-cheie din titlul atât de inspirat ales, „omul” și „două lumi” se cer adâncite ca la orice introducere literară. Eterna enigmă a ființei umane pentru scriitorul tuturor timpurilor o constituie lumile care configurează atât realul, cât și irealul! Unitatea sau separația depinde de cititor, de cultura și de aspirația acestuia spre cultura universală! O carte originală şi o scriitoare extrem de talentată ne oferă imaginea absolut artistică a omului și a lumilor create de el, a OMULUI ca ființă centrală a unui univers surprinzător – satul dobrogean GÂRLICIU – sat în care realul se unifică pe neașteptate cu imaginarul, naturalul se întregește cu supranaturalul, ritualuri vechi farmecă viața și se configurează o orânduială unică. Satul natal devine centrul universului, dar aici avem un univers bizar, cu credințe și visuri care ne încântă viața și moartea. Se trăiește într-un ambient de ape, de păduri, de vietăți care îl completează pe om, satul Gârliciu fiind așezat la confluența a trei județe, cum îmi mărturisea autoarea într-una din convorbirile noastre : Constanța, Tulcea şi Brăila. N-ar conta hotarul, e de ajuns să ne situăm cu Diana-Dobrița pe malul Lacului Hazarlâc (iertată să-mi fie paralela făcută cu Marea Hazar din nordul caucazian!), apoi să coborăm pe Dunărea vrăjită spre Siutghiol sau spre Sulina, având în suflet și în jur PĂDUREA din care se aude un altfel de Babel al graiurilor dobrogene de ieri și de azi… Într-un asemenea loc, personajele aparțin și ele imaginației umane descătușate de reguli ce îngrădesc spațiul vital al omului liber. Iubirea pentru om se poate defini, în carte, ca un personaj colectiv. Ileana este eroina, personaj de basm, frumoasa Cosânzeana. Miticul eminescian „Călin Nebunul” este în roman, simplu, Călin, flăcăul care ne fascinează și fizic, dar mai ales spiritual. Numai autoarea putea să-l imortalizeze în acest portret original: „Tânărul avea în jur de douăzeci și cinci de ani, era înalt și lat în umeri, prea lat pentru gusturile ei, șaten, ars de soare și cu ochii de un verde tulbure, ca ai Dunării (…). Nu pare țăran, se gândi Ileana. Seamănă cu fluviul, pun pariu că miroase ca un pește, și totuși are ceva în el… o eleganță cultivată, care demonstrează că n-a fost podar de când lumea…” (op. cit. pag. 20-21). Și dacă așezăm acest portret într-o linie paralelă cu evocarea ritualului cunoscut de popor ca aparținând credinței în puterea şi rolul Caloianului, avem pragul dintre cele două lumi. Tânăra scriitoare ne inițiază în lumea reală și în lumea imaginară cu artă, păstrând măsura, pentru a fi convingătoare și demonstrându-ne subtil că cele două lumi există. Celelalte personaje au, fiecare, un rol clar, cu atribute mai mult sau mai puţin ancorate în suprareal: Luana, Maurice, Liviu, tanti Tudora, Florică, baba Marioara, dar, mai ales, Dunărea, adâncurile ei, valurile sale, pădurea, șacalii, somnoaica, vântul, clopotele, Sfântul Ilie cu merele copiilor prea devreme preluați de eternitate… Merele și mamele pruncilor morţi întregesc „un ritual al sferelor colorate care cad din cer, unind cerul cu pământul” – așa se înfăptuiește pentru satul Gârliciu și pentru gârlicenii de ieri și de totdeauna o poartă sui-generis între lumea viilor şi cea a morţilor. Prezentarea acestui fapt de către prozatoare este de o simplitate dezarmantă: „Ileana observă că nimeni nu făcea caz de merele Sfântului Ilie, pe care, cu siguranță, toți le vedeau dacă priveau în soare” (op. cit. pag. 99); discuția dintre Luana și Ileana pentru a lămuri, logic, fenomenul din cimitir de Sfântul Ilie se încheie simplu: „[Explicație] științifică? N-am. O am însă pe aceea a gârlicenilor, veche de secole. ( …) Ei au moștenit merele căzând din cer în ziua Sfântului Ilie și păstrează bucuria asta, discreți, atâta vreme cât vor mai fi urmași pe pământul lor” (op. cit. pag. 99).
Arta literară a autoarei se oglindește în mânuirea firească a dialogurilor, în modul original de transpunere a interferenței om-natură, în peregrinarea dintre real, mistic şi imaginar, în evocarea măiastră a unor ritualuri care au învins veacurile.
Între cele două lumi, „calea cunoașterii” este deschisă, se trece ușor de la viață la moarte, apoi se revine miraculos de la moarte la viață! Natura dobrogean-dunăreană creează o poezie în plină proză realist-magico-fantastică:
„Pădurea începu să cânte din tainice fluiere ale unor ramuri, întrecându-se cu păsările. Copleșită de ceea ce stătea să se întâmple, luna se risipi pe cerul întreg, transformându-l într-o cupolă de flăcări aurii, pe care se proiectau umbrele arborilor și ale valurilor.
-Tu observi…? șopti ea mirată. Ori așa mi se pare mie?
Niciodată nu mai văzuse pământul și cerul ținându-se de mână. Eșarfa roșie folosită ca pod pentru macul ei de pe Dunăre se așternuse singură la picioarele lor. Nu era sigură că tot ceea ce vedea exista într-adevăr. Află că nu se înșelase abia când umbra făpturii lui îi mângâie lumina ochilor. Își lăsă pleoapele să cadă. Buzele lor se întâlniră într-un prim sărut, după atâția ani de așteptare, așa cum li se întâlniră și trupurile, și dangătele înalte ale inimii lor. Focul cerului continuă să ardă molcom și dulce o noapte îndelungă, până când îl stinseră zorii unei alte zile” (op. cit. pag. 200).
Cât de poet trebuie să fii ca să „vezi” lumina ochilor mângâiată?! Este realmente firesc să ne punem întrebarea: lumea noastră este una singură? Sunt două lumi? Sau noi, oamenii, avem marea putere de a străbate lumile, lumile…?
Valeria MANTA TĂICUȚU
Sărbătoarea marilor iubiri
Senzitiv-imaginativă, poezia Cristinei Ștefan conturează un univers personal care se desfășoară subtil, pe spirala devenirii, plecând de la bobul de rouă, ca să ajungă la steaua ce-l veghează și mai departe, în neștiute galaxii: „dar ce intensă închipuire/ să mergi prin rouă/ iubind picătura frunzei pe frunte/ și noaptea unică spre plecare” („zoriori”). Trecerea de la terestru la cosmic este un proces lent de înălțare extatică, așa cum o vor fi experimentat-o primii creștini, singurii capabili să se bucure de minunile simple revărsate, prin milă cerească, într-o lume încă aflată la vârsta de aur a copilăriei. Cristina Ștefan nu este mistică în mod formal/ programat, discursul ei liric atingând cu delicatețe și candoare miturile grele de înțelesuri, fără pretenția de a dezvălui tainele, ci dorind să le păstreze cât mai departe de lumina dezvelitoare, demers nu prea îndepărtat de cel blagian. Orice act poetic este dublat de un act de cunoaștere, iar poeta băcăuană, cu o impresionantă experiență de lectură și de creație, știe care este punctul geometric, numit poezie, în care se întâlnesc iscodirile minții și bătăile inimii: „cireșul vine foarte aproape/ de mine și fructele lui frenetice/ mă cheamă pe nume/ le sărut senzual/ sau le sfâșii roșu intens/ un acord cosmic/ eu și cireșele coapte” („trecător”). Suntem înconjurați de mituri, crede poeta, dar le ucidem din grabă și nepăsare, în loc să le păstrăm forța și prospețimea: „caișii înfloriți au tremurat/ mi-e teamă că mor fructele/ în pântec de copaci/ neînfrunziți/ mor miturile/ moare frumusețea/ și tristețea poeziei” („arena vie”).
În definitiv, care este „rostul unei crengi de brad”? (titlul volumului). Să amintească, simbolic, de nevoia umană de sărbători viața, de a sfida întunericul din lume, de a refuza supunerea, umilința, înfrângerea. Bradul este, probabil, copacul cu cele mai puternice semnificații etice din toată literatura noastră (cultă sau populară): desigur, din lemnul lui a fost făcută și măsuța „rotundă/ cu un picior sculptat”, numai în aparență simplu element de decor; de fapt, aproape toate obiectele obișnuite, pe care le avem zilnic la îndemână/ în fața ochilor devin, în poemele Cristinei Ștefan, o modalitate de a trece dinafară – înlăuntru, de a armoniza cu „lirism vindecător” („cică eternitate”) amintirile, ecourile, nostalgiile cu ceea ce vine dinspre real și le declanșează. De remarcat, în discursul liric pe care-l construiește poeta, tehnica aproape simfonică: se pornește întotdeauna de la o temă/ motiv (de obicei, un obiect din realitatea înconjurătoare), pentru ca, prin dezvoltarea ei, să se adâncească sensul dintâi, iar acesta să-și schimbe direcția, la contrapunct, și să se ramifice într-o coroană melodică neașteptată. Ilustrativ pentru această tehnică mi se pare poemul deja citat, „cică eternitate”: „dimineața bem lapte din/ ceșcuțele olarului/ el stătea pe marginea drumului/ care duce în pădurea de spaime/ și ne-a spus că învârte roata de frica pământului/ de atunci tot am încercat/ împreună/ câte un pic de lirism vindecător/ doar laptele maternal are poezia lui/ este de o frumusețe perfectă/ în lumea urâțită de idealuri/ este desăvârșire albă/ în cinismul descompunerii/ sufletelor/ poate fi o întoarcere fragilă/ la spuma nașterii dintâi/ sorbim din mamă fragment de veșnicie”.
Locul pe care-l numim „acasă” este cel în jurul căruia gravitează ființa noastră, în ostenita ei alergare dinspre naștere spre moarte, de la stadiul de „lăstari scarabei” până la „ascunderea într-o carte” („prundiș rămas”). Recompusă din fragmente cu valoare afectivă (o potecă, o lutărie „cu prigorii albastre”, o ramură, ploaia dintr-o „vară utopică”, o grădină care poate deveni „fântână în flăcări” etc.), „acasa” poetei băcăuane este o proiecție imaginară, o matrice spirituală: acolo sunt toate formele în care se va turna visător viitorul, cu toate ceasurile lui dezorientate.
Tematic, poemele adunate în volum cuprind cam tot ceea ce este esențial într-un discurs liric: naștere, viață, moarte, dragoste, relația cu divinitatea etc. Interesant este modul în care poeta depășește mediul citadin ca să viseze la un decor campestru, re-creat din amintire: „pe deal toată ziua/ s-a treierat grâul/ amurgul înroșește pojarnița/ rochița-rândunicii lăcrimează// miroase a spice/ a pământ fierbinte” („aburi dispar”); evaziunea nu este una de tip romantic, ci, mai curând, un gest poetic izvorât din refuzul închiderii într-o buclă spațio-temporală: „și văd uimită/ cum pe umărul tău drept/ s-a aciuat un fluture de noapte/ sălbăticiune fără drum/ a-nchis lumina văii/ prea devreme”. Refuzul închiderii este dublat de refuzul a ceea ce, într-un poem, se numește „repetiția încremenirii” („a fi”); „anticar de iubire”, poeta imaginează „biblioteci anonime”, în care fiece sentiment devine o carte ce urmează a fi scrisă. Trăind într-un spațiu iluzoriu, în care „lumina se concentrează/ în sfere mici curcubeie”, unde găsești doar „urme ale naturii lucrurilor” („simț bun”), este preferabilă cufundarea în vegetal, vorbirea cu plantele, cu norii, cu păsările, gestului de a scrie despre timp și frumusețe, cu masca urâciunii pe obraz: „azi ne prefacem, Doamne, c-avem încălțările pline/ de timp și de frumusețe/ o mască lirică rămasă de pe când Visai poezia lumii/ și intrau în ea toți oamenii Tăi/ de atunci planeta își învârte fericirea în pace/ cu noi/ cea mai tristă metaforă/ iubindu-Te.” („liniștea iernii”).
„Timpul/ fuge animal sinucigaș/ spre un zid de-ntuneric” spune poeta, înspăimântată de segmentarea/ limitarea căreia îi suntem, de la naștere, sortiți; de aceea, timpul nostru, în goana lui spre nimic, are ceva din nebunia și bravura lui Don Quijote: „fuge cu lancea îndreptată/ spre el însuși/ și nu știe nimic/ nu știe nici măcar/ cât ireal/ adună-n copite” („segment închis”). Fragmentat în anotimpuri, timpul poetic înflorește, se coace, trece bogat prin toamne dar, mai ales, se purifică prin ger: „toate încep din ger/ și iubirea/ și fiorul/ și jocul/ se-ncălzesc încet/ pân’ la-nflorire/ nu înțeleg că toate se coc/ până departe/ de unde sosește repetabil/ alt ger/ ca un botez în cristelnița vieții” („frigul dintâi”).
Volumul de față, dedicat unei iubiri, unei aniversări, cuiva de multe decenii aproape, este scris cu emoția șoaptei, nu a strigătului: „uneori dau de fântâni/ în care arunc câteva sunete timide/ și nu le dau de capăt/ te ascult ziua/ te ascult noaptea” („te ascult”). Cu toate că e greu să compui poezie de dragoste fără să recurgi la clișee, Cristina Ștefan reușește să se îndepărteze de ceea ce deja s-a spus și să găsească sensuri noi, să trezească „înțelesul adormit” al cuvintelor vechi: „ai venit mai aproape de cuvinte/ ca umbra mișcată a lunii/ ai renunțat la spațiile mari dintre ele/ le-ai apropiat/ unele-s lipite de buze/ altele de brațe/ și reușiți/ tu și cuvintele/ să fiți/ într-un singur halou” („iunie”). Desigur, chiar împlinită, calmă, departe de zbuciumul adolescentin, iubirea nu are cer veșnic senin, și flori, și păsări, și dulce nepăsare; ea nu scapă de eroziunea timpului, de spaime și interdicții, căci „roade deșertul în noi/ cu o ninsoare kamikaze” („anacronic”). Lumea se schimbă, realitatea devine virtuală, oamenii se întâlnesc mai rar și se iubesc la un click distanță, închiși, de fapt, în singurătate și iluzia, doar, a comunicării; de aici, tragicul existențial: „suntem benzi desenate pe facebook,/ în fiecare zi alt episod/ de luptă cu realitatea/ vin lănci, sulițe, arbalete/ sub cuvinte mișcate de tehnici/ suntem ura crima din virtual/ noul limbaj de război n-are început, nici sfârșit/ cu undele negre ne-mpungem în coaste/ noul limbaj pisicesc papă lăptic/ din același castron cu pruncul/ dar zâmbim/ zâmbim prietenilor/ fără cea mai mică idee de zarzăr înflorit” („amalgamare”). Scrisul despre nimic pare, de departe, cel mai mare pericol care amenință actul de creație, de aceea unele poeme din volum par a fi niște semnale (discrete, totuși) de alarmă: „nu iau exemple/ nu dau exemple/ sunt poezii despre nimic/ sunt performeri uluitori scriind nimicul/ zero absolut de neatins de muritori/ sunt oameni care scriu nimic/ câteva substantive goale/ luate de la un poet la altul/ înger, aripa,/ stea,/ fluture…/ și scriu nimic/ despre nimic însă/ ar fi marea poezie/ ca despre absolutul/ cuvântului/ abisul poetic în sine” („nimic”).
Ca o concluzie desprinsă din poemele adunate în volum, „rostul unei crengi de brad” este să învingă lumea de plastic, sentimentele artificiale, scrisul despre nimic și alte boli ale sufletului și să trezească, în cititorul-martor al tuturor tristeților reale sau virtuale, nevoia de recuperare a inocenței, a capacității de a trăi cu adevărat și cât mai aproape de ceea ce contează: „după Sfântul Ion/ desfac cu jind pomul meu din plastic/ trece la loc în cutii de carton/ încă un an de dor/ ca de propria-mi fericire…/ iar crenguța vie/ îi mai împrăștie aroma/ pe ducă…” („După sărbători, rostul unei crengi de brad”).
Cristina Ștefan
Fiecare seară e un epitaf
seară caldă, seară blândă
cât încape într-o vară
cât încape tremurândă
zarea pe un fir de sfoară
timpul trece-nfierbântat
mai rapid din zi în noapte
ceasul dezorientat
ticăie pierdut în șoapte
zboară visul fuge anul
nimicul are substanță
noi mai ascultăm pianul
singura dulce instanță
nu întreb și nu-ți răspund
despre noimă, gând sau viață
epitaful scris pe prund
se retrage-n dimineață
Stan BREBENEL
Alfabetul de piatră
Semnătura lui Geo Galetaru am întâlnit-o pentru prima data într-o publicaţie politică, publicaţie în care am apărut şi eu sporadic. Acest lucru se întâmpla acum vreo 15 ani. Articolele sale erau pertinente şi fără excesele de limbaj ale liderului acelei formaţiuni politice. După aceea l-am regăsit în câteva reviste literare cu versuri şi fragmente de proză, fără să-i parcurg vreun volum din cele publicate. Întâmplarea a făcut ca în urmă cu puţin timp să intru în posesia celui mai recent volum al său de versuri, „Alfabetul de piatră”, apărut în acest an la Editura Eurostampa din Timişoara.
Dacă am porni de la titlul volumului, fără să-l citim, am putea să fim în eroare, deoarece nu este vorba despre o arheologie a pietrei, adică nu are nimic din ceea ce poetul Ion Gheorghe descoperă în pietrele de pe Dealul Istriţei, din perimetrul Tezaurului de la Pietroasa, acele megalitice, care reprezintă pentru poet o adevărată comoară istorică şi care îi vorbesc într-o limbă cu un alfabet numai de el ştiut. Dar o arheologie tot este, una a cuvintelor ce scot la lumină imagini de o frumuseţe aparte.
Amplul volum a lui Geo Galetaru este structurat în patru părţi: „Intrusul din camera ta”, „Lucruri şi parabole oarbe”, „Alfabetul de piatră” şi „Vitralii negre”. Poemele lui Geo Galetaru sunt aproape încifrate, pline de mister, unde ludicul şi livrescul îşi dau mâna pentru transfigurare şi pentru transmiterea fiorul liric, fără să fie pe deplin ermetice, aşa cum am perceput ermetismul la Ion Barbu. La Geo Galetaru multe din versurile sale, luate ca atare, pot fi poeme într-un vers sau pot fi începutul sau sfârşitul unui alt poem. Poezia lui este „preponderent metaforică şi alegorică, în direcţia ei clasicistă” scria Ion Arieşanu. Şi voi exemplifica aceste afirmaţii cu câteva citate: „a înflorit eşecul/ ca o plantă carnivoră”, „copii în pantaloni scurţi/ înnoadă viitorul/ pe la colţuri”, „stai cu fundul pe veşnicie/ scuipi coji de seminţe”, „întâmplarea este o funie/ din care creşte diamantul”, „în hambarele trupului mişună feerii/ incongruente”, „cuvântul e înalt el zboară în apocalipse ratate” etc. Dacă ar trebui să exemplificăm afirmaţiile anterioare, cel mai potrivit ar fi să cităm în întregime poemul „Fără titlu” cu care autorul deschide partea a III-a: „fără titlu această poezie/ ca o retragere în noapte/ inima unui neant provizoriu/ peste ape sălbatice/ am fost aici/ o colonie de tandre eşecuri/ copacii şi vântul/ pe urmele noastre/ şi păsări care ştiu/ alfabetul de piatră”.
Poemele lui Geo Galetaru conţin un limbaj sugestiv. Forţa sugestiei vine din lecturile sale acumulate de-a lungul anilor şi în calitate de profesor de filologie. De asemenea, limbajul său este unul elaborat şi elevat, fără să fie exagerat folosit şi fără să epateze. Iată un singur exemplu: „se pare că eram fascinat/ de zborul celor fără prihană/ ah! puritatea celestă a lepidopterelor/ oameni suntem/ rostim vorbe mari la începutul zilei/ (mingea trece strada ca o răţuşcă metafizică)/ pragul de sus şi pragul de jos/ am inventat o axiomă/ cineva mi-a spus că mâine va fi bine” („Cineva mi-a spus”). Autorul nu scrie de dragul de a scrie. El scrie pentru el şi numai ceea ce simte şi ceea ce trebuie: „vorbesc şi scriu doar despre ceea ce se cade” („Nimic în plus”) sau „am scris/ memoria fulgerului/ am ştiut/ că vine/ şi papă văzul/ ca un iaurt/ clandestin” („Probabil”).
Geo Galetaru este şi un poet patriot. Fără accente stridente, fără să clameze în gura mare acest lucru: „iată calea ţi se arată/ sunt mărăcini şi oase subţiri/ vorbeşti o limbă de mult uitată/ şi cazi în genunchi şi te miri” („O limbă uitată”). Prin câteva versuri autorul repune pe tapet limba strămoşilor noştri. Poveştile pe care ni le mai spun şi astăzi unii, chiar de-ai noştri, că dacii vorbeau limba mută nu mai ţin. Dacii au fost atât de deştepţi, după aceşti specialişti, încât au luat cuvinte de la latini, maghiar, turci, tătari ş.a. şi au format limba română. Păi, dacă erau deştepţi, nu aveau o limbă a lor? Dar asta-i o altă poveste.
Aş vrea să închei scurtele consideraţii despre cartea lui Geo Galetaru prin citarea unui poem definitoriu pentru creaţia şi personalitatea sa: „şi scriu şi scriu/ dimineaţa-i aproape/ pământul e viu// respiră în somn/ fiinţele care mă întâlnesc/ în roua de ieri/ e chipul/ de care nu-mi amintesc// mă-ntorc iar la mine/ ca la un nor visător/ rănile cântă/ în pietre/ rănile care nu dor// v-am spus această poveste/ să ştiţi că încă exist/ să ştiţi că încă e noapte/ şi pomul cu păsări e trist” („Pomul din vis”). Nu-mi mai rămâne nimic altceva de făcut decât să-l felicit pentru impresionantul şi valorosul volum şi să-l aştept cu noi realizări.
Silvia Ioana SOFINETI
Nume uitate, cazuri triste, valori negate
Domnul Adrian Dinu Rachieru, un important critic actual, care privește literatura din punctul de vedere al cărturarului cu studii de sociologie, are, desigur, un simț al dreptății sociale remarcabil. Volumul „Polemici de tranziție” seamănă cu volumele anterioare publicate de universitarul timișorean prin stil: aceeași frază cu încolăciri baroce, înflorită cu trimiteri, digresiuni/ paranteze, aceeași ușurință de a folosi neologismul și de a obține combinații inteligente de cuvinte care, decodificate, transmit, în ciuda întortocherii, un mesaj simplu. Eleganța scrisului este de netăgăduit, ca și imensa cantitate de informații și memoria prodigioasă. În plus, volumul „Polemici de tranziție” vine și cu o intenție vizibilă de a corecta greșelile tranziției, de a re-evalua scara de valori literare și, de ce nu? – de a corecta câteva inadmisibile greșeli.
Dacă în privința unei mai drepte situări a lui George Călinescu, de exemplu, lucrurile sunt limpezi pentru consumatorul de literatură autentică, mai greu de acceptat sunt alte cazuri de „recuperare” valorică, cum ar fi „cazul” Mihai Beniuc. Într-adevăr, printre marii nedreptățiți ai epocii postsocialiste trebuie inclus George Călinescu, căruia „nu puțini comentatori (i-)au confecționat imaginea unui Călinescu versatil, senior al dogmatismului” (pag. 21). Lui G. Călinescu i s-au reproșat multe: și „instabilitatea de caracter” plus „metamorfoza purpurie” (Ștefan Ion Ghilimescu), și oportunismul „probabil congenital” (Nicolae Manolescu) și faptul că „risipea articole infestate ideologic, acele texte de isonar, cum nimerit le botezase Marian Popa” (pag. 27). Parcurgând eseul „G. Călinescu, un <
Mulți cărturari admit că opera salvează autorul, dar trebuie spus că acest principiu se aplică selectiv: pe Eugen Barbu opera îl salvează, îl salvează și pe Adrian Păunescu și pe mulți, cam prea mulți alții, dar pe Călinescu, nu. El a greșit cel mai mult, nu-i așa? Adrian Dinu Rachieru face eforturi vizibile să pară/ să fie obiectiv: „Personalitatea sa (a lui G. Călinescu), de strălucitor polimorfism barochizant, este, într-adevăr, imposibil de a fi redusă la un strict conformism interesat, de utilitarism imediat” (pag. 29). Concluzia este binevoitoare: „Oricum, cu rol dilatat prin exagerări pioase, preluând meritele lui Maiorescu și Lovinescu, (târziu repuși în drepturi), divinul critic, prin limbaj antidogmatic și ochiul estet, a primenit atmosfera culturală” (pag. 38).
În cazul lui Mihai Beniuc, acel versificator fără speranță, „un poet fără viitor?”, cum se întreabă ADR, lucrurile stau sensibil diferit. Opera – câtă rămâne după cernerea heirupismelor și a numărului astronomic de tâmpenii rimate bolovănos – n-are, de fapt, puterea să-l salveze pe autor cu tot cu greșelile lui, netrecând cu vederea nici influența literar-nefastă a celui convins că „Eu sunt în secol o necesitate” vorbind „șase limbi și rusește”. „Călăul lui Blaga” a asigurat succesul proletcultismului și într-o mult prea mică măsură a ilustrat „mesianismul poeziei ardelene”. N-are viitor pentru că a scris poezie proastă, nu pentru că a falsificat drumul firesc al artei adevărate. „Când voi lovi o dată eu cu barda/ Această stâncă are să se crape/ Și va țâșni din ea șuvoi de ape!/ Băieți, aceasta este arta” („Cu Dumnezeu la cot”) – mărturisea Beniuc, într-o poezie pe care școlarii din vremea comunismului o aveau ca lectură obligatorie, alături de mult hulitul și urâtul „măr de lângă drum și fără gard”, pe deasupra. „Barda” cu care, decenii la rând, Mihai Beniuc a crăpat capul literaturii române și al puținilor poeți netrimiși în pușcării sau la Canal nu-l deranjează pe domnul Rachieru, care îl scuză pe „poetul frondeur” (pag. 42) și chiar apelează la înălbitori, contrazicând opinia Magdei Ursache, adversară declarată a „piticaniei morale”. Concluzia? „Decăzut din rang, Beniuc se redescoperă ca poet. Talentul său, de <
Chiar dacă ne vine greu să credem, cum vrea domnul Rachieru, că Beniuc merită reabilitat ca poet, nu putem trece peste efortul lăudabil al criticului timișorean de a readuce în atenția iubitului cititor nume uitate, cazuri triste, valori negate.
