Spații culturale nr. 53 (11)

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Copilăria vs. Comunismul*

Îmbrăcat postmodernist în hainele ludicului, „comunismul cu rele şi rele”, tema-pretext a romanului politic Jean Marais…, este prefigurată nu doar prin problematică şi viziune, de cărţile anterioare: Cazarmă cu naratori, 2005; Peştele din oglindă, 2010; Repetiţie generală cu apocalipsă, 2013; ediţia a II-a, 2015, ci şi de metafizica autoarei, o revoltată nietzscheeană, parcă înnăscută să lupte împotriva nulocraţiei, prostocraţiei şi a totalitarismului de orice tip. Toată viaţa s-a visat o luptătoare! Din copilăria comunismului românesc: „Suport cu greu schimbarea: războinicul va deveni o fetiţă cu rochie din catifea verde, cu pantofi de lac negri, cu funda pe care era prinsă o buburuză din lemn. Asta nu-s eu, asta nu-s eu, îmi repet, privind în oglindă. Uca îmi plasează un moţ în vârful capului”. Scriitoarea face parte dintr-o familie de spirite nonconformiste ce asigură noutatea „veche” şi longevitatea unei literaturi parcă niciodată sincronizată cu propria-i tradiţie: Alice Voinescu, Ana Blandiana, Magda Ursachi, Adrian Alui Gheorghe, Paul Goma, Viorel Savin, Nicolae Breban, Aura Christi, Petru Cimpoieşu etc. şi vine cu „permise de adevăr” (V. S.) dintr-o copilărie „cu trecutul amputat”, pe care o actualizează cu filosofia şi psihologia politică a unui „Stan Păţitul” ce ştie că doar memoria este singura formă de justiţie divină, accesibilă omului „fără însuşiri”, mai ales într-o (auto)ficţiune memorialistică, însoţită de riscul căderii în ceea ce Petru Cimpoeşu, un alt romancier băcăuan de referinţă, numea „ficţiune ilicită”. Coperta se află într-un pandant genial (e doar opinia mea!) cu supratema cărţii: războiul etern al copilăriei, cu tirania = masca nedreptăţii, cum ar fi spus poetul R. Tagore. Fetiţa de şase ani – alter-ego-ul ce judecă totul şi pretinde tranşant „că şi eu, ca oricare om, aveam două feluri de gânduri: adevărate şi neadevărate” – desigur, cu fundiţă albă, bicicletă „Tohan” (după Cecilia Moldovan, o altă comentatoare a cărţii, ar fi o altă marcă?, v. 13 Plus, Nr.185/ 2017) şi vestimentaţie ce trădează bun gust şi orgoliu aristocratic, pare prizoniera unui peisaj etern, surprins în sepia, un fel de metaforă cromatică atemporală, a unei copilării, ce nu poate fi manipulată şi învinsă nici de timp, dar nici de un posibil „lagăr”, fie el socialist, comunist sau postcomunist, deşi deznădejdea îşi face loc, persuasiv, aproape biblic, în viaţa ca o „fotografie sepia”: „M-a cuprins deznădejdea. Una dintre acelea în care dispar culorile. Toate culorile. Dispar mirosurile şi sunetele.(…) Rar mă încerca o asemenea stare. În afara visului, cred că mai era un motiv: Leninul.”
Incipitul romanului confirmă teza prozatoarei: câtă copilărie, atâta posibilă bucurie, dar mai ales insinuează persuasiv ideea incomodă pentru ipocrizia curentă, reiterată în partea I a romanului (pp. 5-146) pe care am găsit-o exprimată şi în nu ştiu ce Dicţionar de umor francez: copilăria este acea perioadă a vieţii în care toată lumea te învaţă să minţi!? Locuită de poezie, Neli, fetiţa ce ştia deja că „ea, Raluca, iubea lucrurile neadevărate”, îşi rememorează „călătoria uitată”, concurându-l pe autorul „Amintirilor din Copilărie”, cu acelaşi orgoliu al locului natal, ce supravieţuieşte în orice român oriunde s-ar născut: „Uca a înşirat pe masa din bucătărie hribi. Miros a buturugă udă. A muşchi. Nu-mi mai ridic nasul dintre ei. Tocmai am descoperit că am în capul meu mai multe cercuri: unul e cu bucurie. Altul e cu tristeţe. Altul, cu spaime. Mai mici ori mai mari. Fiecare lucru îmi umple unul dintre aceste cercuri. Hribul cel mare îmi acoperă primul cerc. Bucuria locuieşte pe muşchi. Hribi, gălbiori, afine, fragi. Toate vin de acolo. Cuvântul „bucurie” era plin de pământ şi de muşchi. Încerc să-i spun câteva Ucăi.
– Neli, n-ai vrea să-mi spui cum ar fi mai bine să gătesc hribii? Ăsta era meşteşugul ei de a-mi împrăştia mie gândurile cele adevărate”. Din incipit, cititorul va fi remarcat, deja, inteligenţa sclipitoare a naratorului, ironia aparent nevinovată, liminara sinceritate, imaginaţia postmodernă, umorul, comicul de situaţie şi de limbaj, onomastica grăitoare, singurătatea cuvintelor „lipsite de istorie, de întâmplări”, arta de a zâmbi copilăreşte răului ce izvorăşte apocaliptic din vocea de la „măgăoaie (aşa-i zicea Camentică difuzorului)”: „Un nou Octombrie la noi în sat/ De prin bordeie, din ogoare/ Din zeci de piepturi muncitoare/ Pe Lenin îl slăvim neîncetat” … Dar, dacă – cum ne avertizează Magda Ursache în Comunismul cu rele şi rele – „Leninul” radiografiat satirico-ludico-socratic de Cornelia Ichim Pompiliu „rămâne viu. Şi neîngropat”. Adică, vorba unui poet rus, desigur revoluţionar, Maiakovski: „a trăit, trăieşte şi va trăi”?!
De profeţiile maiakovskiene pare să fie neliniştită autoarea Peştelui din oglindă şi în acest roman, dacă nu pierdem din vedere că partea a II-a volumului Jean Marais…, aparent autonomă, este prefaţată de un motto din „Rebarbor”-ul lui Alexandru Monciu-Sudinski. Să nu o uităm însă pe fetiţa din fotografia sepia ce trădează, fără dubiu, o fire voluntară, războinică, căreia îi place să-şi păstreze neschimbat modul de a fi chiar şi în amintire, „creaţie continuă”, cum o definea genial, Cineva dintre intelectualii de ieri. Observaţi, vă rog, voinţa de dreptate, specifică copilului de pretutindeni: „Slabă amintire. N-a mai rămas aproape nimic din ce-a fost. Sunt o fetiţă ca oricare alta. Asta pe dinafară, îmi repet, asta pe dinafară. Pentru că, nevăzută, adevărata mea natură s-a păstrat. Aceea de luptător. De luptător pe care curajul îl ajută să facă dreptate” (p.11). Nu are cum să ştie copilul transfigurat, trăitor în frumoasa şi poetica staţiune Vatra Dornei, că dreptatea este inumană! El o percepe însă romantic, ca un adevăr „pus în practică” (Milton) de noua putere bolşevică. Adevăr desfigurat de libertatea leninistă. Are oare dreptate Orwell (v. 1984), când susţine că „Libertatea e Sclavie”?!
Intriga acestui roman memorialistico-politic: Comunismul vs. fetiţa cu „un moţ în vârful capului” ce gândeşte în timp ce se joacă „de-a copacul”, deşi Uca i se tânguie permanent, precum corul din tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide, încât şi în postcomunism i se aud cuvintele profetice „vai, vai, sunt pericole la tot pasul!”. Romanul se vrea o cruciadă a copiilor conduşi de Ineluşa, împotriva comunismului/ totalitarismului de orice tip, într-un moment în care se fabrică (pseudo)acuzaţii politice, „antisemitului” Emil Cioran, „fascistoidului” Mircea Eliade, absolut culpabilului Nae Ionescu, de fapt, unei întregi generaţii, de la Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Noica, Ţuţea, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga etc., iar doctrinele leninisto-stalinisto-hitleriste continuă să cultive şi să inoculeze diabolic cele trei boli inexplicabile ale istoriei neamului românesc: uitarea, indiferenţa şi frica.
Autoarea, un „egoprozac”, (aţi ghicit: Magda Ursachi!) joacă în scriitură, cu aceeaşi dezinvoltură, toate instanţele comunicării narative, autor, narator, personaj, cititor, aşezându-se pe sine, egocentric, în ipostaze ironic-acuzatoare, violent confesive, voit contradictorii, situate dincolo de cele două voci: Ţâncul vs. Măgăoaia. Cornelia Ichim-Pompiliu are ştiinţa naratologiei (v. de acelaşi autor, eseul Textul narativ. Structură şi receptare, 2009), încât revolta – în fond romantică – contra Puterii, care înseamnă „lupta memoriei contra uitării” (Milan Kundera) configurează dramatic-subiectiv războiul permanent cu frica: „Eu nu mă tem de nimic. Am observat că, atunci când gândeşti nu te mai temi. Fricile vin cu cârdul doar când stai cu mintea-n gol. Îţi umplu cercul de tristeţe şi te înghit”. Parafrazându-l pe Iliuţă, un alt personaj participant activ la cruciada copiilor de ieri, dar şi de mâine, nu poţi spune decât: sunt condiţii de gândit, „da-i mai bine de trăit” manipulat diabolic, într-o Europă bântuită de „stafia comunismului”, dar şi de alte „stafii” la fel de insinuante şi de primejdioase! Se uită repede că stafiile sunt eterne. Arătaţi-mi o stafie care a murit!?
Aşa se pare că este, dacă ne luăm doar după sondajul de opinie al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc: 83% dintre români nu au suferit în ceauşism, decât de foame! Interesul aceloraşi cetăţeni români/ europeni pentru lustraţie a scăzut la 52%, cel pentru accesul la Dosarele Securităţii, la 49%…!? S-au uitat subit drepturile fundamentale: discriminarea profesională din motive politice, dreptul la libera exprimare, libertatea de credinţă etc. Aşa se explică şi de ce personajul narator-actant-martor-judecător al acestui roman politic, atipic, în care tragicul este atenuat prin ludic, umor, autoironie, „adevăruri convenabile”, muzica eternului „bade pălărie nouă” şi obligaţia veche de a merge „la piaţă la comandă”. Autoarea glosează „dincolo de bine şi de rău”, sine ira et studio, despre un viitor (im)previzibil, pe care lumea nu vrea să-l vadă: „Aşa-i spunea Camentică gândirii adevărate: har. El mai numea gândirea adevărată şi neconvenabilă, asta nu prea înţelegeam cum vine: Ineluşa, oamenii vorbesc după adevăruri convenabile, nu au putere pentru celelalte, îmi zicea. E, asta era mai greu de priceput. Poate cu timpul… Pe cer vedeam moşneguţi aduşi de spate, afine, nişte tanti cu baticuri. Când va fi să-mi apară în faţă, sigur îl voi recunoaşte. Pe el, pe Leninu. Oricât de bine împachetat. Bine, şi ce-o să-i spun? O să-i vorbesc ca-n televizor: Leninule, muncitoreşte îţi spun şi cordial, că te-am ghicit din prima! Între timp, Uca a dat măgăoaia mai tare. Tot nădăjduia să audă melodia ei cea mai dragă, în care era vorba despre un bade pălărie nouă. Ca să tac mi-a adus o farfurie cu trei clătite cu dulceaţă de afine. – Uca, o fi rău ori bun Leninul? A rămas cu gura căscată.”(p. 21). Scriitura concepută ca reflex al libertăţii absolute de a fi permanent sincer cu tine însuţi, potenţează printr-o acută luciditate confesivă, autenticitatea substanţială. Primează opinia lui nenea Danciu: „Ăştia cu dreptul fac din drept – strâmb!” Şi astăzi, tot aşa. Nimic nou sub soare, nene Danciule! Să reţinem că în egoficţiunea Corneliei I.- P., toate personajele au aceeaşi statură simbolică şi duc fiecare, cum pot şi înţeleg, „războiul” cu stafiile ce bântuie Lumea. Inclusiv Uca, ce devine cu naivitatea din „cuminţenia pământului”, delatoarea ideală, ce visează oftând la ochii albaştri ai securistului Nepălărie! Desigur, este iertată! Vatra Dornei se identifică total României. Iartă totul şi uită totul şi toate. Poate pentru a fi „corectă” şi faţă de trecut şi faţă de prezent! Pe nimeni nu interesează viitorul…
Naraţiunea la persoana I trădează statutul dictatorial al povestitorului, care se ştie un martor-cheie, un supravieţuitor al unei lumi conduse de un „creier bolnav”, de acel „Leninu în calitatea lui de stafie”. El este supravieţuitorul de excepţie, ce simte tragic, atunci când scrie, dar mai ales după ce a terminat, primejdia mărturisirii! Autoarea aparent rătăcită estetic între oglinzile poliedrice ale autobiografiei şi cele ale unei ficţiuni confesive, despre istoria comunismului leninisto-stalinisto-dejist, interferează stilul subiectiv cu cel obiectiv, prin procedeul simultaneităţii: „E duminică. Mama spune că suntem în treisprezece octombrie şi că e ziua tatii. Uca a făcut un tortuleţ cu vişine din compot. Dar tata e departe şi nu se poate bucura nici măcar de o felie. Apoi mama dispare. Ştiu eu unde s-a dus. O iau încet, pisiceşte, pe urmele ei. Mama avea fruntea lipită de Ţânc. Nu m-a auzit. Întru tiptil sub măsuţa înaltă. Din fericire, nu descoperiseră borcanul pitit de mine. Cred că celelalte dispăruseră. Deci ultimul, mi-am zis. Ca să nu fac zgomot, luam fragii cu degetele. Îmi fixasem să nu iau decât de trei ori din borcan. tocmai eram pe la a şaptea îmbuibare, când l-am auzit pe Ţânc: Comunismul a adus cu el teroarea. Lenin spunea: Comisariatul pentru justiţie este „Comisariatul pentru exterminare socială”. Un scriitor (na, i-am uitat numele, era ceva muzical, Sol şi la, nu, sol şi patru, asta-i nu mai ştiu), spunea că toţi cei ce i se opun trebuie lichidaţi. Dacă-i băgăm în puşcării, mai zicea nenea Sol ori Pol şi Petru, nu e suficient: de acolo pot să iasă. Trebuie împuşcaţi. Mi-a rămas un frag în gât. Apă, da de unde? Asta-i cu cei ce fură, acum trebuie să rezist”.
Disponibilitatea ludică în opoziţie, dar şi în pandant persuasiv cu gravitatea problematicii transfigurate – ipocrizia politică, minciuna, delaţiunea, demagogia, supunerea, frica, permanenta stare de ameninţare, laşitatea, arta machiavelică a manipulării etc. configurează dramele sufleteşti ale familiei Ichim, din frumoasa şi cosmopolita staţiune Vatra Dornei, dar şi a întregii Românii, trăiri de neconceput azi, pentru un copil de vârsta Ineluşei, predestinat să gândească „cine spunea istoria adevărată şi cine istoria mincinoasă? Care şi cum?” Copilul care fără voie îşi schimba limbajul colocvial după cel al „măgăoaiei”: „Foloseam un cuvânt pe care mereu îl spunea măgăoaia. Îmi plăcuse atât de mult, încât, în loc de Ce mai faci ori faceţi? îi întrebam pe cei din jur: „Ce-ai mai înfăptuit? Ce izbânzi îţi scriu numele cu litere de foc? Nu ştiu de ce, nu reuşeam niciodată să obţin un răspuns sincer: unii, mici ca mine, clipeau des, le tremura bărbia şi tăceau ori scheunau anemic „Niiimic”. Alţii, cei mari, tuşeau, râdeau, se încruntau ori dădeau din umeri.” Umorul, satira şi absurdul se impun, parcă, de la sine în acest univers kafkian. Caragiale este depăşit de „Omulnou”. Cine ar fi crezut? Urmăriţi, vă rog, limbajul de lemn al epocii de aur. Caragialean! Naratorul simte enorm şi vede monstruos: „Doar Camentică n-a reacţionat aşa. Când a venit la noi ultima dată, chiar după vizita lui nenea Danciu, a luat un aer serios, m-a privit în ochi şi mi-a spus: „Astăzi, Ineluşa, am înfăptuit două halbe de bere!” I-am apreciat sinceritatea şi i-am oferit din camară o sticlă cu bere din hamei. Mi-am turnat şi eu în paharul de plastic, acel pahar ce se prelungea, apoi se micşora, am ciocnit cu el şi-am spus: – Pentru tovarăşul Lenin! Din toată inima i-am spus, pe atunci nu mă muşcase încă şarpele îndoielii. Şi ce să vezi? Camentică a început să tuşească, să clipească şi cred că de emoţie, a dat toată berea peste gât. Îmi plăceau oamenii capabili de emoţie,…” Iată în toată splendoarea, victoria simulacrului generalizat! Deja copiii au fost despărţiţi definitiv de părinţi, bunici, tradiţie, biserică, şcoală, viitor… Cum? Simplu, prin cuvânt! Totul era subordonat acelui aparent nevinovat: „Salut voios de pionier!”. Generaţiile născute în secolul anterior ştiu acest salut. Pot să depun mărturie. Parafrazând, pot spune: Et in „Cretinozauria” ego! Fetiţei ce găsise între „foile tatii”: Carpe diem! nu-i suna în minte „decât Omul Nou, Omul Negru… Paradis irealizabil!”. Nu ştii dacă cartea se adresează stalinismului sau prezentului postcomunist, atunci când naratorul se întreabă: „Şi Leninu ce făcea? Îi trimetea pe oameni încolo şi încoace, las’ că mâine, las’ că poimâine, îţi voi da un zmeu care nu zboară, un titirez care nu se roteşte. Las’ că!”
Mă întreb însă ce ştiu copiii şi nepoţii Ineluşii, desigur şi ai noştri, despre ideologia comunistă?! Vor fi auzit ei că însuşi Platon (427-347 î. Hr.) în „Republica”, într-un dialog filosofic centrat pe ideea de dreptate – este şi obsesia personajului (narator şi actant) al romanului politic, contrautopic, Jean Marais…, – propunea un sistem politic totalitar, în care statul dispunea de toate bunurile, dirija familia şi şcoala, imagina o educaţie colectivă şi încuraja eugenismul. Utopia platoniciană (se ştie, nu există utopie exhaustivă!) este preluată – ca dovadă a modului cum se propagă în timp doctrinele de orice tip ar fi ele – de călugărul dominican din Calabria, Tommaso Campanella (1568-1639) în Cetatea Soarelui (1602). În „cetatea” lui Campanella, toate bunurile erau comune, dreptatea se baza pe legea talionului, iar pedeapsa cu moartea era pusă în aplicare de poporul însuşi. Cazurile nu sunt singulare. Thomas Morus în Utopia (1516) imaginează şi el o societate de tip comunist în esenţa ei, desigur, teoretic, egalitară. Naraţiunile de acest tip proliferează spre mulţumirea gloatei care visează şi în prezent, o societate fără proprietate privată, fără monedă/ sau cu monedă unică, cu retribuţii egale, fără clase sociale aflate în opoziţie, fără…, fără şi iar fără… Paradoxal, rădăcinile comunismului se împletesc cu cele ale libertăţii!
Romanul Corneliei Ichim-Pompiliu, aparent naiv, – rog cititorul să nu se lase cuprins şi învins de cântecul de sirenă al scriiturii – polemizeză implicit, sub măştile ludicului şi ale copilăriei ca vârstă a tuturor vârstelor, nu doar cu Tovarăşul Lenin, ci şi cu Marx cel din Manifestul Partidului Comunist, cu stalinismul şi bolşevismul, cu teroarea maoistă, dejistă, ceauşistă sau cu un „bade pălărie nouă” ideologic, din Cuba, Vietnam, Cambodgia, Laos, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Germania de Est, Jugoslavia, Coreea de Nord etc. Cum polemizează? Aşa cum o face Ion Creangă în Poveste (prostia omenească). Sistemul comunist configurat în cele două părţi ale romanului, aparent autonome, în realitate interdependente, revelă ideea că sistemul în sine este nonegalitar, opresiv şi generator de prostie cezarică, prostia ca stil şi weltanschauung. Admirabile, complementare şi aparent apolitice – nu există literatură mare în afara politicului; vezi marile capodopere ale literaturii universale – sunt mini-poveştile-parabolă din „Caietul” secret al Nelicăi (v. Zidul, p.57; Cartofiorii, p.65; Să exterminaţi trecutul învechit, p.82; Povestea lui Mov, p.92; Povestea cuvintelor, p.105; O poveste, p.134;). „Cartofiorii” este un titlu atribuit de mine! Poate să nu-i placă naratorului sau eventualului cititor. Este deja cunoscut orgoliul acestora!
Autoarea care şi-ar petrece toată viaţa „tot scriind şi tot scriind” pare convinsă că „oamenii din Vatra Dornei” au rămas şi ei – ca şi Leninu? – „scrişi aşa cum au fost ori cum vor deveni”. Mai trebuie oare să ne întrebăm „cum vor deveni”, cum vom deveni, şi după ce (re)citim/ gândim şi partea a II-a romanului? Cea în care „Cărţile fratelui Alexandru nu sunt de găsit.” Şi nu sunt singurele cărţi pierdute!? A. K. Chesterton ne reaminteşte permanent că „adevărul e mai straniu decât ficţiunea” . Prin urmare: „A fost odată un cuvânt. El era fiul a două cuvinte, care şi ele, la rândul lor, aveau părinţi…” (v. Povestea cuvintelor) Intenţionat nu am pomenit nimic, cititorului nou, pe care-l iubesc ca pe mine însumi, despre „pălăria” veche a lui Jean Marais…! Dacă l-a pedepsit cu o candoare tipic copilărească, Cornelia Ichim Pompiliu, făcându-l personaj-absent şi simbol exotic al unei copilării furate, eu îl anunţ pe celebrul actor – care se miră din lumea de dincolo că nu a fost uitat în România! – că nu-l includeam, dacă aş fi fost autor, în titlul romanului… Şi lângă o fetiţă cu bicicletă, o fetiţă cu moţ, faţă deschisă şi privire interogativă, proprietară a unei lăzi de zestre atipice, pline cu cele mai năstruşnice gânduri! „Tu erai copilul şi te duceai la piaţă”. „Astăzi, Ineluşa, am înfăptuit” absurdul. Toţi mergem la piaţa comună! Probabil, spre satisfacţia Leninului! Nu cred că I. D. Sîrbu, un scriitor anticomunist de referinţă, despre care Nicolae Oprea ne oferă o monografie cu un titlu optimist, Revanşă postumă, are dreptate când ne asigură că nu „păşim de două ori în aceeaşi apă a Răului sau a Prostiei”. Din nefericire păşim chiar în aceeaşi apă a prostocraţiei, dar în paşi euro-atlantici! E bine să subliniez că interpretez o carte de o moralitate maioresciană. (2017 = Anul Ovidius, dar şi Anul Maiorescu). Moralitatea romanului politic, Jean Marais nu plânge niciodată este moralitatea autorului însuşi! Calitate mai rară, azi, în „epoca” simulacrului generalizat…
Romanul subiectiv – doar prin subiectivitate putem atinge obiectivitatea – este scris în amintirea mamei, Valeria, „tanti Vali, pe care o cunoaşte tot oraşul că e şef-contabil la ocele şi o cunosc toţi vânzătorii de la magazine că le face balanţe. Şi inventarul!” Mamei rămasă „tânără, pentru că aşa aş scrie despre ea”! Să fie chiar aşa de stupid versul pe care autoarea nu l-a putut scrie din cauza lui Iliuţă: „Eu lupt acum, vitejii mei, eu lupt acum”? Da! Cornelia Ichim Pompiliu luptă… Îmi place să cred că nu luptă cu morile de vânt…

*Cornelia Ichim-Pompiliu, „Jean Marais nu plânge niciodată”, Editura Corgal Press, Bacău, 2016

Mihaela MERAVEI

Și în literatură, „tinerii au totdeauna dreptate, lumea va fi a lor”

Citeam, în urmă cu un timp, în prestigioasa Revistă literară ,România literară”, un articol semnat de scriitorul Gabriel Chifu, directorul revistei și vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România, despre tineri și viitorul literaturii contemporane. Nu am putut să nu-i dau dreptate pentru că, iată, ce afirmă domnia sa: „Tinerii au totdeauna dreptate, lumea va fi a lor. Acesta este un adevăr pe care îl cunosc și îl asum. Iar noi, cei din generațiile mai vechi, avem datoria să ne îndreptăm totdeauna privirea spre cei ce vin, dacă dorim ca lumea, în cazul nostru cea literară, să continue fără sincope absurde”. Suntem datori, așadar, cei ajunși la o maturitate literară, să considerăm viitorul mai degrabă privind peste umăr, în spatele nostru, la noua generație care, chiar dacă pare să fie cu totul dezinteresată de tradiționalismul literar, ne surprinde cu excepții de tineri talentați, unii netrecuți de copilărie, ce se înscriu pe orbita scrierii, cu inocența și fervoarea vârstei, dând dovadă de acel filon literar original de care avem atâta nevoie.
Acesta este și cazul autorului volumului de proză scurtă, „Apocalipsa Zombie”, Alexandru Matei, la vârsta de doar nouă ani și jumătate, scrie această carte și o publică doi ani mai târziu, respectiv anul acesta, la editura Sfera din Bârlad. Cartea este concepută în douăzeci și unu de capitole, de fapt povestioare, legate între ele și asezonate cu desenele autorului. Alexandru ne descrie aventura unei lumi invadate de rău prin ființe malefice. Aceste creaturi, adesea întâlnite în filmele horror, captează atenția tinerilor mai ales prin starea de tensiune emoțională pe care o creează, invadând și lumea copilăriei acestui tânăr autor. Acum se naște dorința supraviețuirii binelui.
De-a lungul timpului, multe culturi au fost fascinate de arhicunoscuta luptă dintre bine și rău. Acest arhetip proeminent, la fel de actual în societatea contemporană ca și în cea antică, a dat naștere multor lucrări literare de-a lungul vremii. ,,Stăpânul inelelor” de J.R.R Tolkin , ,,Paradisul pierdut” a lui Jhon Milton sau saga ,,Harry Potter” scrisă de J.K Rowling sunt câteva exemple, ele putând continua până în domeniul SF cu ,,Star Wars” al lui George Lucas.
Bătălia dintre bine și rău este un arhetip simbolic, răul se poate naște între oameni, cum este cazul cărții de față, „Apocalipsa Zombie”, dar poate îmbrăca și forma luptei dintre două forțe ale naturii, sau a luptei unui zeu al cerului, sau chiar a lui Dumnezeu împotriva răului. Să ne reamintim „Povestea lui Harap-Alb”, basmul lui Ion Creangă, devenit de referință în literatura noastră, operă epică în proză de dimensiuni medii, cu un număr mediu de personaje, în care se dă o luptă între forțele binelui și cele ale răului, învingând întotdeauna cele dintâi. Sau, să ne reamintim „Legenda lui Lucifer”, îngerul care a dorit să-i ia locul lui Dumnezeu, devenit echivalentul răului absolut. Din cel mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer devine un monstru hidos, care se răzvrătește împotriva părintelui, se luptă cu fratele mai mic Mihail și, pentru ca binele să triumfe, va fi alungat din Casa Domnului.
Revenind la volumul tânărului Alexandru Matei, lupta dintre bine și rău se va da între creaturile zombi și „singurul om care va avea curajul să-i înfrunte, Shadow”. O umbră, de această dată, cu accente pozitive care, pentru a-și duce menirea la bun sfârșit, formează o echipă cu tineri curajoși și întreprinzători, gata de acțiune pe toate continentele, dar și în spațiu cosmic.
Sigur că lipsa experienței, a culturii literare își spun cuvântul în ceea ce privește frazarea, sau modul, prea grăbit și simplist de prezentarea acțiunii, însă, epicul dezvoltat de acest tânăr autor, în scrierea sa, este promițător. De altfel, Alexandru reușește să capteze atenția cititorului prin sinceritatea și dezinvoltura cu care își așterne povestea pe hârtie.
Aș mai remarca faptul că, deși are o vârstă fragedă, Alexandru Matei este doar un elev de gimnaziu, atunci când a scris cartea, era și mai mic, înțelegem prin aceasta că bagajul de informație literară este extrem de mic, iar studiul în ceea ce privește gramatica limbii române sau al literaturii este abia la început, totuși, acest copil talentat stăpânește, destul de bine dialogul. Acest lucru este posibil datorită unei imaginații native, unui talent, încă necultivat, dar și a unei iubiri intuitive pentru carte, literatură, creație. Aici nu vorbim de un scris studiat, ci de unul nativ, de har și dorință, alături de fascinația unei lumi mentale care se cere eliberată din propriul sine și așternută pe hârtie pentru a fi dăruită cititorilor. O ars lirică ce dezvăluie în cuvinte lumea frenetică a copilăriei, în care imaginația joacă un rol de căpătâi.
Întreaga lumea literară nici nu ar putea exista fără copilărie și autorii ei copii. Dorothy Straight, cea mai tânără autoare din toate timpurile, a scris prima ei poveste, pentru bunica ei, la numai patru ani, intitulată „How the world began”, Christofer Beale, la șase ani, scria în fiecare zi câte o poveste după prânz. După ce a așternut pe hârtie cinci astfel de povești, ele au devenit o carte „This and Last Season’s Excursions. Daisy Ashford, la nouă ani scria „The Young visitors”, iar Alec Greven, la aceeași vârstă, scria „How to Talk to Grils” sau tânăra scriitoare româncă, Flavia Bujor, autoarea carții „Profeția Pietrei”, scrisă la 12 ani și publicată la 14 ani, sunt doar câteva exemple de copii scriitori, povestea lui Alexandru Matei fiind asemănătoare cu a unora dintre ei. Dar tangenta de bază care unește destinele acestor tineri este talentul și dăruirea pentru scris.
Așadar în încheiere, urez succes acestui copil talentat. Cu mult studiu și aprofundarea cunoștințelor în domeniul literar, cu îndrumare literară din partea profesorilor de limbă română, dar și a scriitorilor consacrați , cu exercițiul scrierii zilnic, cu participarea la competiții literare, autorul „Apocalipsei Zombi”, tânărul Alexandru Matei, poate deveni, într-un viitor apropiat, un nume de referință, între numele tinerilor scriitori contemporani ai literaturii Dobrogene și nu numai.

Ionel POPA

DRUMUL spre ITACA

Din convorbirile lui Mircea Eliade cu Claud Henri-Rocquet (Încercarea labirintului, 1990, p.175) am extras următoarea idee (convingere) a lui Eliade: viaţa e un mare labirint făcut dintr-o sumă de alte labirinturi. Ca un Ulise, omul, călător prin el, caută ieşirea pentru a ajunge în Itaca sa. În această postură daimonul lui Mircea Eliade a fost dorinţa, trecută în voinţă, de împlinire prin creaţie, prin spirit.
În cartea sa, Orient şi Occident. Topografii ale simbolului la Mircea Eliade, Presa Universitară Clujeană, 2016, Mihaela Gligor a urmărit identificarea şi descrierea „nodurilor şi semnelor”, numite de dsa. Topografii ale simbolului, care au jalonat evoluţia umană, intelectuală şi spirituală a autorului Istoriei credinţelor şi ideilor religioase.
De la început trebuie să spun, spre beneficiul potenţialului cititor profan, că această carte nu este o simplă reconstituire factologică a biografiei savantului şi scriitorului Mircea Eliade.
În Introducere, cu inserţii autobiografice, autoarea justifică alegerea subiectului şi explicitează modul de tratare al lui: drumul labirintic al lui Mircea Eliade de la „adolescentul miop” la cel care „a muşcat din eternitate”. Se pot menţiona cu folos multe din mărturisirile autoarei, dar mă opresc doar la cea din final prin care subliniez că cercetătoarea Mihaela Gligor a ajuns în Itaca: „Construit în jurul simbolului, prin tematica abordată şi modul de expunere a trăirilor şi a principalelor direcţii de cercetare asumate de Eliade, am convingerea că volumul Orient şi Occident. Topografii ale simbolului la Mircea Eliade va facilita o mai bună înţelegere a mitului Eliade.”
După cum spuneam, etapele spre centru nu sunt simplă cronologie, ci răscruci de experienţe majore existenţiale, ştiinţifice şi literare, într-un cuvânt, de creştere spirituală. Însuşi Eliade e conştient/ simte că aceste răscruci sunt esenţiale pentru scopul existenţei sale: vieţii trebuie să-i dai un sens. Jurnalele, Memoriile, publicistica, corespondenţa şi opera ştiinţifică şi literară conţin, explicit sau implicit, sintagme şi propoziţii care exprimă acest crez. În Jurnalul călătoriei spre India, tânărul Eliade notează următoarele: „dacă mă întreb şi reflectez, adânc şi sincer, în solitudine: care este sensul existenţei? Întrebare cu un singur răspuns: de a-i găsi un sens”. La începutul sec. XX, un alt înalt spirit românesc gândea la fel: „După ce descoperi că viaţa n-are nici un înţeles, nu ne rămâne altceva de făcut decât să-i dăm un înţeles!” (Lucian Blaga).
Aventurile şi experienţele vieţii trăite de Eliade sunt echivalente ale unui proces de iniţiere şi cunoaştere, ce pot fi simbolizate, demonstrează autoarea cărţii, de următoarele topografii: India, Bucureştiul interbelic, Lisabona, Paris, Chicago. Ele configurează harta geografico-spirituală care structurează materia cărţii în cinci capitole la care se adaugă: „Introducere”; „Concluzii”; „Indice de nume”. Fiecare capitol e flancat de lista bibliografică. Nu rezum capitolele, las cititorului intactă bucuria lecturii şi dorinţa de informare, punctez doar câteva aspecte care dau valoare studiului. Autoarea subliniază importanţa popasurilor eliadiene pentru munca de documentare a savantului. La Londra şi Lisabona Mircea Eliade a fost ataşat cultural şi de presă. În această calitate a desfăşurat o intensă activitate de promovare a culturii şi spiritualităţii româneşti. Ajuns la Paris, apreciat ca istoric al credinţelor religioase, este invitat să conferenţieze şi să ţină cursuri la Sorbona. Până atunci numai Iorga a avut această cinste şi recunoaştere din partea Sorbonei. Urma să fie numit profesor la vestita universitate franceză. Conform legilor Franţei s-a cerut agrementul guvernului român. Prin intervenţia (nu folosesc alt cuvânt) lui Stoilov, guvernul român (se cunoaşte calitatea ideologică şi politică a guvernului român din 1945) refuză acordarea agrementului, prin urmare Eliade nu poate fi numit profesor la Sorbona. Ceva echivalent va păţi Vintilă Horia, altă personalitate a exilului românesc anticomunist. În 1960, Academia Goncourt acordă premiul său francez unui străin: Vintilă Horia pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Din momentul propunerii, regimul comunist de la Bucureşti, sub îndrumarea neprecupeţită a Kremlinului şi secondat cu sârg de comuniştii francezi, dezlănţuie o virulentă campanie de denigrare a lui Vintilă Horia. Acesta, pentru a menaja Academia Goncourt, nu-şi ridică premiul. Fără comentarii!
Un alt aspect, cu semnificaţii, din biografia lui Mircea Eliade, pus în relief, sunt relaţiile sale umane şi intelectuale cu o mulţime de personalităţi (filozofi, istorici, scriitori, personalităţi academice şi oficiale) ale vremii. Numele lor sunt menţionate în carte, menţionez că se poate alcătui cu ele un dicţionar explicativ. Pornind de la afirmaţiile colegilor şi colaboratorilor, unii foşti studenţi, autoarea cercetării subliniază faptul că Mircea Eliade a creat şi oferit un vocabular de specialitate (devenit bun comun, universal) şi un anumit mod de a gândi problema credinţelor religioase, şi a formulat un adevărat set de teze pentru studiul comparat al religiilor şi pentru conceptul de noul umanism. Iată o posibilă listă: fapt religios, religie cosmică, homo religiosus, homo symbolicus, coincidentia oppositionum, model-arhetip, hierofanie, centrum, veşnica întoarcere, ritmuri cosmice, geografie sacră, orce pământ natal alcătuieşte o geografie sacră, in illo tempore, în orce cultură există un mit central care revelă şi care se găseşte în toate marile sale creaţii, sacru-profan. Unele sunt mai „bătrâne” decât Eliade, dar el le aprofundează şi le rafinează.
Reconstituind biografia intelectuală şi spirituală a autorul lui Sacrul şi profanul menţionând marile opere ştiinţifice şi literare, Mihaela Gligor nu cade în capcana/ labirintul, poncifelor şi clişeelor „critice“ care nu fac decât să „camufleze” necunoaşterea şi goliciunea de idei; ea dă dovadă de discernământ, detaşare, obiectivitate; lasă documentul să vorbească; este străină de tendenţiozitatea pro sau contra prezentă în măruntele pagini despre Eliade şi care distorsionează adevărul. Autoarea are ştiinţa alegerii citatului, fie el din opera lui Eliade, fie din bibliografia consultată. Importante sunt notele şi indicarea corectă a trimiterii bibliografice, acest aspect, pentru unii un aspect neglijabil, susţine ţinuta academică, dar şi pentru bagajul lor informativ şi explicativ pentru ideile şi opiniile pe care autoarea le pune în pagină.
Fiecare etapă şi episod îşi au importanţa, semnificaţia şi specificitatea lor în biografia lui Eliade, şi, cu toate astea, autoarea nu cade în păcatul verbalismului, discursivităţii şi al proxilităţii. Mai menţionez echilibrul dintre capitole, dintre informaţie şi interpretarea/ explicarea ei. De reţinut şi faptul că în nici unul din cazuri, autoarea nu ocoleşte episoadele dificile şi delicate din biografia lui Eliade (v. episodul „Politica” din cap. „Bucureşti”), ci se opreşte asupra lui reconstituindu-l şi explicându-l cu răbdare şi fără parti-pris-uri.
Studiul poate fi pus sub semnul simbolului scării: cronologia (timpul) este spaţializată (spaţializat); pe primul fuşteu se află „adolescentul miop”, pe ultimul cel care „a muşcat din absolut”.
Acum, la final, ca învăţăcelul, pun o întrebare: perioada primei tinereţi nu putea fi luată în calcul ca un capitol despre perioada de geneză? Punând această întrebare am în vedere Intinerariu spiritual (1927), Scrisori către un provincial (cele scrise în intervalul decembrie 1927- august 1928). La revenirea în ţară din India, printre toate celelalte activităţi, Eliade îşi reia activitatea revuistic-eseistică materializată în Oceanografie, Fragmentariu sau rămasă doar proiect, România în eternitate. Această nouă eseistică îmbogăţeşte şi aprofundează teme şi idei din prima tinereţe, şi le multiplică perspectivele. Oare nu acum se pun primele pietre pentru templu? Oare nu acum se aruncă sămânţa care timp de o jumătate de veac va rodi?

Distribuie: