Cenaclul Alexandru Sihleanu – 24 Iulie 2021
NOI CEI DE ASTĂZI DATORĂM CELOR DE IERI RECUNOȘTINȚA FRUMOSULUI DURABIL
de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 24 iulie, ședința Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul epigramistic in memoriam Matincă Costea.
„(Contradicții) În Dumnezeu nu a crezut,/ Căci plin i-a fost lui sacuʼ/ Și totuși scuze și-a cerut/ Când la văzut pe dracuʼ. (Pahar personalizat) La o ceașcă de cafea/ Știrile dintr-un ziar,/ Să nu-i fie ziua grea,/ O duduie… la pahar. (Iubiri paralele) Tatuată din iubire,/ Împărțită cu umor,/ Două zile lucrătoare/ Tropice… Ecuator. ” (Dumitru Hangu)
„(Unui băutor) Să mă las de băutură?/ Vorba asta am mai spus-o,/ Dar mă tem de-ncurcătură:/ Dacă uit unde am pus-o? (Răzbunare) Cine ți-a răpit nevasta,/ Nu te întristeze,/ Răzbunarea fie asta:/ Lasă-l s-o păstreze! (Precauție) Treaba casei nu omoară,/Suntem realiști./ Chiar de ți-o părea ușoară,/ Merită să riști?” (Laurențiu Turcu)
„Fostul nostru coleg, Matincă Costea, prezentator de spectacole, autor și interpret de monologuri umoristice, proză polițistă, poezii, dar și „epigrame înțepătoare”, înțepând tot ce nu este corect! În amintirea lui, citez câteva din foarte reușitele sale epigrame prin care nenea Matincă dădea undă verde bunei dispoziții în Cenaclul „Alexandru Sihleanu”. (Despre scumpirile de acum) Nu mai sperați ca redresarea/ Să se producă azi… sau mâine!/ Serviți ce v-a propus guvernul:/ Răbdări și reformă pe pâine! (Unui parlamentar) Știm acum, nene Vasile,/ Că ți-ai cumpărat trei vile/ Și îți reproșezi o vină:/ Că doar una-i cu piscină! (Unui îngâmfat) Umbli mereu cu capu-n nori./ E preferința ta… mă rog…/ Nu vrei deloc să-l cobori!/ Ești poate meteorolog!” (Mihai Doina)
„” (De ce nu?) Cum vecina-mi e pe plac/ Merg destul de des la ea/ Că mă cheamă la cafea/ Și mă pune s-o și „fac”! (Aleșii neamului) Nu le e nici lor ușor,/ Când îi vezi că permanent/ Trag din greu pentru popor/ Aghioase-n Parlament! (O scriitoare bună) De critici mult apreciată/ Cu stilul ei dulceag și plat,/ Va fi în cronici lăudată/ C-a fost citită și în pod!” (George Anghel)
A urmat lectorul de serviciu, Alexandru Măciucă, dir. Muzeului din Râmnicu Sărat, care a prezentat personalitatea deosebită a celui care a fost Octavian Moșescu, a citit din două surse: OCTAVIAN MOȘESCU. UN NUME – O LUME – Culegere de texte, Ed. Detectiv literar, 2019, autoare Ana–Maria Măciucă, din care a dat glas unui articol intitulat „VITRALII CU IUBIRE”, autor Grigore Leaua, în „Vitralii” – revistă de literatură și artă, Anul IV, nr. 32, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2008 și un eseu propriu intitulat OCTAVIAN MOȘESCU, UN ARISTOCRAT AL SPIRITULUI.
Redau din „Vitralii cu iubire” de Grigore Leaua: „… Octavian Moșescu a părăsit definitiv orașul înainte ca acest coșmar să ne cuprindă. Dar nu voi uita niciodată cu câtă blândețe mângâia cu privirea-i nostalgică bătrânele fațade de pe vechea Cale a Victoriei, cum s-a numit după bătălia de la Mărășești strada care după 1944 avea să poarte numele lui Suvorov, despre care nimeni din acest oraș nu știa aproape nimic. Și iată, îmi spunea Octavian Moșescu în lungile noastre plimbări pe Calea Victoriei, aici a fost un restaurant faimos unde se întâlneau marii oameni politici ai timpului, odată a fost prezent chiar Octavian Goga, dincolo erau tipografiile, mai multe, una dintre ele a tipărit primul volum „Plumb” al lui George Bacovia, pe strada Mihai Eminescu, în casa aceea cu un modest havuz în față, casa unui doctor, era găzduit Nicolae Iorga, multă vreme deputat al orașului în parlament. Urmăream pașii acestor umbre ale spiritualității românești pe străzile orașului nostru, căpătând treptat conștiința că noi, râmnicenii, nu avem dreptul să existăm în afara acestei istorii pe atunci încă, din păcate și inexplicabil, secretă. Am avut prilejul să străbat trecutul orașului meu natal alături de acest mare om de cultură și prieten, Octavian Moșescu, cel care a fost ultimul președinte al Asociației „România Jună” la Viena unde-și făcea studenția, asociație creată de Eminescu și Slavici, cel care scria la „Universul” a fost prietenul tuturor marilor noștri oameni de cultură, artiști și oameni politici din perioada interbelică, despre care avea să ne povestească în cărțile D-sale de mai târziu, sugestiv intitulate „Vitralii”. A construit, astfel, peste vremuri, o citadelă a amintirilor atât de scumpe lui, în care fiecare mare spirit al neamului nostru românesc stă așezat într-un vitraliu, îndemnându-ne la perpetuă recunoștință și recunoaștere în fața istoriei noastre naționale, istoria României Mari. Prin anii 1974 mai exista în centrul Râmnicului o cofetărie unde se servea și cafea. Undeva în stânga intrării se afla masa la care în fiecare dimineață, pe la ora 10, venea să se așeze Octavian Moșescu, mergând agale, fără grabă, pe trotuarul însorit sau scăldat în apele ploilor melancolice ale acestor ani. Indiferent de vreme, în fiecare zi, la ora 10 silueta sa păstrând ceva din boemia plină de distincție a unor vremuri de mult apuse, care ne impunea un respect unanim, se profila printre trecătorii acelui moment al zilei, sprijinindu-se în baston cu reținută eleganță. Se știa așteptat, în primul rând de fetele ce ne serveau și care îl întâmpinau vesele, părăsindu-și pe loc clienții aflați în clipa aceea acolo, indiferent cine erau ei. Era clipa în care Octavian Moșescu începea să oficieze un Ritual pe care, deși nu-l înțelegeam atunci până la capăt, noi, cei tineri, îl simțeam esențial pentru existența noastră spirituală. Acum știind că acela era Ritualul de la „Capșa”, de la atâtea alte cafenele uitate sub colbul ucigaș al timpului prin Bucureștiul sau Viena de altădată. Din clipa în care Octavian Moșescu se așeza la acea masă începeau să apară unul după altul și puținii privilegiați care aveau dreptul să-i stea alături și care, între toate corvezile zilnice, găseau și minutele atât de așteptate de la o zi la alta de a se bucura o clipă de întâlnirea cu cel care a fost ani în șir o rază de lumină în existența noastră cotidiană. Doar te vedea intrând pe ușă și-i auzeai glasul: „Drăguță, o cafea, te rog!” Era răsplata bucuriei lui de a ne întâlni, de a ne asculta, de a ne zâmbi, de a se bucura de noi. El ne povestea atunci despre prestigioșii săi prieteni de altădată, despre extraordinara sa colecție de tablouri, avocatul Mărculescu despre chinurile îndurate la canal, noi citeam versuri și proză ascultându-i cu atenție părerile și-apoi visam cu toții. Acum cred că atunci asta ne lega cel mai mult unul de celălalt, visele: proiectele unor mari reviste literare, ale unor monumente ori mari spectacole, mari cărți, mari societăți culturale, ca cea care s-a creat abia acum și care, pe bună dreptate și în semn de perpetuă recunoștință din partea noastră, trebuia să-i poarte numele. Din cauza sănătății, tot mai șubrede în ultima vreme, uneori nu putea veni până la cafeneaua noastră. Erau zilele cele mai triste: ne lipseau privirea sa veșnic veselă, vocea calmă, gesturile-i simple, dar atât de pătrunse de o caldă și elegantă distincție, pe care n-am mai întâlnit-o niciodată. Ne-a mărturisit, nu o dată, că ar vrea să facă ceva deosebit pentru orașul său natal. Cel care fusese primarul Balcicului din Cadrilater și tipărise la Râmnicu Sărat mai multe reviste care s-au bucurat de un real prestigiu în epocă, dorea ca după moartea sa casa în care a locuit, cu extraordinara colecție de artă pe care o adăpostea, să devină casa memorială „Octavian Moșescu”. În ultimii ani, un alt râmnicean, sculptorul Gabriel Tăicuțu care, deși tânăr, a avut totuși șansa să-l cunoască pe Octavian Moșescu și să înțeleagă extraordinara sa personalitate, îmi spunea că ar dori să ridice în Grădina Publică ce-i era atât de dragă, un bust al celui ce întruchipează și azi pentru noi spiritul desăvârșit al prieteniei și bucuriei de a trăi plenar, arta. Poate că acum, în pragul acestor timpuri noi, ar trebui să împlinim dorința celui care nu a încetat nici după moarte să ne învețe să fim noi înșine.” Încă una și ultima redare din expunerea dlui Alexandru Măciucă: „(OCTAVIAN MOȘESCU, UN ARISTOCRAT AL SPIRITULUI) Este foarte greu ca în câteva cuvinte să fac aprecieri despre rolul și contribuția omului Octavian Moșescu în viața cultural-artistică râmniceană sau de oriunde. Această menire revine altora. Mă voi mărgini să vă împărtășesc doar câteva din lecțiile de viață primite de la omul care, prin voia sorții, a fost bunicul meu, un om care, prin tot ceea ce a înfăptuit, s-a dovedit a fi nu numai un desăvârșit aristocrat al spiritului și al cugetului, dar și un exemplu demn de urmat atât din punct de vedere profesional cât și uman. Am învățat de la el, mai presus de toate, că suprema virtute la care se poate aspira este respectul de sine, ce nu poate fi dobândit decât respectând semenii, societatea și aderând la cele mai înalte valori morale. Respectul de sine era conceput de Octavian Moșescu ca o expresie a conștiinței de apartenență la o tradiție și la un destin comun. Respectul de sine însemna, atunci, cum, de altfel, înseamnă și acum, printre altele, și refuzarea indiferenței și a nepăsării, a comodităților de gândire și de atitudine, și presupune, fără doar și poate, implicarea activă în efervescența vieții sociale cu scopul impunerii unor repere superioare într-o lume plurivalent distorsionată, cu sciziuni sociale și spirituale grave, în care ideile nobile ale creativității înregistrează pierderi masive de altitudine. În aceste condiții implicarea lui Octavian Moșescu nu se reducea doar la susținerea unui punct de vedere personal asupra sensurilor esențiale ale existenței, ci ea a însemnat, în egală măsură, crearea unui curent de opinie fecund, a unui act de intervenție socială, o inepuizabilă catalizare de energii creatoare.
Sub persuasiunea lui blândă și amabilă ca și sub cordialitatea și jovialitatea lui, deslușeai o inepuizabilă voință de adevăr și de acțiune, puse în serviciul unui crez social și artistic pe care l-a slujit cu fidelitate, am putea spune, din copilărie, până la sfârșitul vieții sale. Toate înfăptuirile sale reliefează o personalitate cu multe și mari însușiri, dăruită, în totalitate crezului său uman, artistic, social, profesional, demonstrând că și-a trăit viața călăuzit de o nobilă vocație pentru actul de cultură. O vocație pe care nu trădat-o nici în clipele cele mai grele ale vieții sale, ci pe care a slujit-o exemplar, cu fervoarea unui apostol, dedicându-i-se încă din anii studenției prin inițierea și consolidarea unor acțiuni care au avut menirea de a contribui la constituirea și afirmarea unui climat propice al adevărului social, precum și la crearea unui cadru fertil de educație estetică.
Este binecunoscută activitatea pe care a desfășurat-o pe plan local, în orașul Râmnicu Sărat, încă din adolescență, prin inițierea și întreținerea unor publicații cu putere în epocă, precum Vestala (1915-1916), Râmnicu Sărat (1919), Foaia Râmnicului (1921), Pamflet râmnicean (1924), Machina (1924-1925), care au beneficiat de colaborarea unor cunoscuți scriitori ai vremii, publicații în cadrul cărora el însuși a publicat articole și versuri. Toate acestea – important de subliniat – au fost publicații de atitudine socială căutând să impună repere morale într-o atmosferă perturbată de puternice seisme economice, sociale, culturale. Ulterior, a publicat, în modalitatea unei antologii, Monografia Râmnicului Sărat (1931), (cunoscută cu denumirea de Călăuza Râmnicului), antologie literară cuprinzând cele mai frumoase pagini consacrate acestui oraş şi împrejurimilor sale, de la scriitorii clasici (Alexandru Odobescu, Alexandru Vlahuţă etc.) până la scriitorii interbelici, carte care atestă, cu prisosință apartenența sa sufletească la ținuturile râmnicene pe care le-a purtat în inima sa toată viața și în care a considerat potrivit să își petreacă veșnicia.
În anii studenției, pe când studia Filozofia și Istoria Artelor, după ce obținuse în țară, diploma de studii în drept, atitudinea sa de vastă implicare pe plan social și cultural a determinat alegerea sa în funcția de președinte al Societății România Jună, una dintre cele mai importante organizații ale studenților români din Austria, care fusese constituită de Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la 20 martie 1971, prin contopirea a două societăți studențești românești, România și Societatea literară. În această calitate Octavian Moșescu a organizat manifestările culturale de anvergură națională prilejuite de sărbătorirea semicentenarului României June în marile orașe ale țării noastre, având o implicare definitorie în toate sectoarele pe care le presupunea un asemenea eveniment de proporții uriașe pentru imaginea țării noastre în Europa, la acel moment. Este binecunoscută, de asemenea, pentru acea perioadă, preocuparea sa și insistența de care a dat dovadă în colectarea de fonduri pentru realizarea, în țară, a bustului lui Mihai Eminescu, lucru care s-a și înfăptuit, de altfel, atât la Cluj, cât și la Putna.
După perioada Viena și după obținerea noilor diplome de studii, bunicului meu i s-au deschis noi orizonturi așa că a ales să își pună talentul și priceperea în slujba Reginei Maria, care descoperise de curând orașul de la malul mării, Balcic, intrat în proprietatea statului român în anul 1913, așa că, după ce funcționează inițial ca profesor și director de gimnaziu, este ales, prin decizia lui Nicolae Iorga – care la acel moment deținea funcția de prim-ministru al României -, primar al acestui oraș. Din acest moment și până la plecarea sa din Balcic – în urma pierderii Cadrilaterului de România, în 1940, prin Tratatul de la Craiova de la 7 septembrie, când acest teritoriu revine Bulgariei ca urmare indirectă a presiunilor politice germane asupra guvernului roman, – Octavian Moșescu va transforma acest oraș într-o oază de inspirație pentru tinerii artiști români interbelici, creând o nouă școală de pictură care, cu timpul va primi denumirea de Școala de la Balcic. Concomitent, a editat ziare (Farul Caliacrei, ziar de interes dobrogean, în care regăsim texte semnate de Cezar Petrescu, Emanoil Bucuța ș.a.) și publicații (studiul de sociologie Cooperația dobrogeană), a organizat Universitatea liberă Coasta de Argint inițiind și editând, totodată, revista Coasta de Argint în limbile română, bulgară, turcă şi armeană, pentru ca nici una din naționalitățile care trăiau în oraș să nu se simtă discriminată, revistă care a fost publicată până în anul 1929 și care a beneficiat de colaborarea, printre alţii, a scriitorilor Tudor Vianu, Gala Galaction, Ion Maniu, Ion Marin Sadoveanu, Jean Bart, Emanuel Bucuţa, Camil Petrescu, Oscar Walter Cizek, Victor Ion Popa, precum şi a artiştilor Jean Al. Steriadi, Nicolae Tonitza, Ion Teodorescu-Sion ş.a. A întocmit, de asemenea, Calendarul Cooperației din Dobrogea Nouă, desfășurând, în același timp, o activitate susținută în domeniul turistic, domeniu în care a avut o contribuție majoră în perioada 1932 – 1939 în cadrul Secţiei de turism a ziarelor Adevărul şi Dimineaţa conducând, în acelaşi timp, revista de turism Lumea turistică, al cărei director a fost în perioada 1934 – 1937.
În ultima parte a vieții, după ce făcuse același lucru și pentru înființarea muzeului de artă din Balcic, Octavian Moșescu a luat inițiativa înființării Muzeului din Râmnicu Sărat și al organizării secției de artă plastică din cadrul acestuia, asumându-și ca pe un act de conștiință imprescriptibil, îndatorirea de a contribui la însuflețirea vieții cultural-artistice din orașul obârșiilor sale. Inițiativa sa a fost primită inițial cu reticență confruntându-se cu opacități și comodități de gândire, dar a perseverat cu tenacitate pentru realizarea acestui proiect, asigurându-și solidaritatea unor artiști încrezători în continuitatea culturii, care au donat lucrări, așa cum a făcut de altfel, el însuși, prin sprijinirea constituirii muzeului cu donații succesive în anii 1960, 1961, 1971, 1973, donații care au avut o importanță covârșitoare în formarea secției de artă din cadrul muzeului.
Astăzi, pe harta artistică a României, Muzeul de Artă din municipiul Râmnicu Sărat ar trebui să fie recunoscut ca o instituție de cultură importantă, cu o relevabilă contribuție la educarea estetică a publicului, având în vedere valorosul patrimoniu de care dispune.
Concomitent cu activitatea din domeniul artei, în perioada 1970 – 1980, Octavian Moșescu a avut o intensă activitate literară, fiind adânc angrenat în viaţa culturală comunitară cu diverse publicaţii: memorialistică, articole gazetare, epigrame, poezii și înființând cenacluri literare și epigramistice. Între 1971 -1974 publică la Editura Litera din Bucureşti, seria de memorii cuprinsă în patru volume: primul volum Vitralii, în care sunt relatate întâlniri şi evenimente petrecute cu personalităţi culturale ale vremii (scriitori, poeţi, artişti etc.) printre care Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Al. Macedonski, Ionel Teodoreanu, Al. Vlahuţă, Ion Barbu, Victor Ion Popa, Petre Iorgulescu-Yor, Cincinat Pavelescu ș.a., al doilea volum, Oaspeți de altădată, în paginile căruia întâlnim prezentate, de asemenea întâmplări şi relatări despre oameni cu care viaţa sa s-a intersectat şi care, datorită talentului cu care au fost înzestraţi sau calităţilor lor umane, nu i-au rămas indiferenţi; al treilea volum, intitulat Alte vitralii, în care, de asemenea, sunt evocate persoane şi personalităţi ale vremii și al patrulea volum, Din jurnalul unui colecţionar, în care predomină amintiri ale unor întâmplări legate de viaţa numeroșilor artişti care i-au fost apropiaţi în timpul vieţii. Cele patru volume au fost reunite într-un singur volum – Octavian Moșescu – Restituiri boeme – apărut la Editura Tracus Arte, București, în 2017, sub îngrijirea nepoatei sale, Oana Maria Cajal. Cu acest prilej, criticul de artă Pavel Șușară, făcea următoarele considerații: „Personalitate complexă, creator în multiple planuri și actor al istoriei nemijlocite, observator și administrator al unei lumi fragile și capricioase, Octavian Moșescu este, în mod fundamental, autorul celui mai copleșitor fenomen al modernității românești, în măsură să ne reconstruiască identitatea și să marcheze ireversibil memoria noastră culturală: fenomenul Balcic. Doar așa, prin măreția creației, se explică și faptul că o personalitate atât de înzestrată – jurnalist, editor, poet, animator cultural, memorialist, om politic, colecționar de artă etc. -, a fost disimulată într-un con greu de umbră, pe care lesne l-am putea asocia ingratitudinii dacă nu am înțelege rațiunea adâncă și complicatele mecanisme ale sufletului colectiv. Asemenea lui Zamolxe, personajul lui Lucian Blaga, pe care îl ucide propria statuie, Octavian Moșescu a fost asimilat, până la uitare, Balcicului însuși, locului pe care l-a reconstruit peisagistic, etic și spiritual, relevând sufletului românesc strălucirea sa diurnă, apolinică, latura lui luminoasă și meridională, dar și o profundă senzualitate și exuberanță dyonisiacă, prin stilistica inconfundabilă a creației artistice pe care a generat-o”.
Sunt de notorietate cenaclurile literare și epigramistice de care s-a ocupat la Râmnicu Sărat, unele ședințe ale acestora desfășurându-se, din lipsa de spațiu, chiar în casa sa din strada Amurgului. În 1972, cu prilejul sărbătoririi unui secol de la înfiinţarea Societății România jună, de la Viena, Octavian Moşescu (alături de Filaret Barbu şi Franyò Zoltán) a făcut parte din delegaţia oficială care a asistat la manifestările culturale jubiliare, la Viena şi a rostit o cuvântare în care a evocat activitatea acestei asociaţii a studenţilor români.
Am reținut, de asemenea, de la bunicul meu, că demnitatea reprezintă un atribut inalienabil al personalității, un suport interior pe care nu ți-l poate răpi nimeni. Atât în perioada interbelică, cât, mai ales, în timpul regimului comunist când s-a confruntat nu numai cu numeroase adversități, dar și cu persecuții politice, cu o forță pe care cu greu o puteai bănui sub chipul lui senin și zâmbitor sau în vorba sa blândă și cumpănită, a reușit să-și păstreze integritatea caracterului și starea de candoare, încrederea în perenitatea autenticelor valori umane. Se pare că soarta a ținut totuși, într-un fel, cu el, neprelungindu-i existența până în zilele libertății postcomuniste, când ar fi avut ocazia să afle că unii dintre prietenii săi pe care îi stima și pe care îi așeza la masa sa – pe care se străduia, de fiecare dată, să fie cât mai îndestulată-, erau, într-un fel, și trădătorii săi, oferind informații despre el către securitate.
Dar, înainte de orice, îi sunt profund recunoscător bunicului meu pentru că mi-a sădit în fibra interioară a ființei chemarea și respectul pentru artă. Fiindcă pentru el pasiunea pentru artă a fost totală și definitivă. A fost un prieten necondiționat al artiștilor poposind frecvent în atelierele acestora sau favorizându-le prezența la Balcic, loc inegalabil de inspirație pentru artiști în perioada interbelică. A descoperit și a încurajat tinere talente aflate încă pe băncile institutului de artă, talente care s-au afirmat ulterior confirmându-i intuiția și priceperea și devenind nume de rezonanță în arta plastică românească. Încurajarea tinerilor era, de altfel, o componentă de bază a concepției sale despre menirea unui colecționar de artă. În sinteza ei superioară, această pasiune se regăsește în vocația sa de mentor de mișcare artistică, prin cristalizarea și emularea Școlii de pictură de la Balcic, în care a atras mulți artiști și cărora le-a creat condiții propice pentru desfășurarea talentului lor. Vara, grădina casei sale cu o splendidă perspectivă asupra mării, era plină de șevalete, iar seara artiștii se reuneau pe treptele de piatră ale casei. Ca în amfiteatrul unei academii, angajându-se în lungi discuții în care se confruntau iluzii și certitudini, se declarau dezacorduri dar, mai ales, se realizau reconcilieri finalizate în inepuizabile dezbateri privind niciodată pe deplin dezlegatele probleme ale artei.
Vasta activitate a lui Octavian Moșescu la Balcic, este prezentată cuprinzător de istoricul Lucian Boia în cartea sa, Micul paradis al României Mari, apărută la Editura Humanitas, în 2014: .„Încurajat de succes, Moșescu se lansează într-o activitate trepidantă. Scoate mai întâi un ziar, Farul Caliacrei, frumos tipărit și cu articole interesante; printre colaboratori, Cezar Petrescu, Em. Bucuța, Ștefan I. Nenițescu… și, bineînțeles, inevitabilul Mugur.”… „O ofensivă pe toate planurile: ,,Preoți și învățători trecuți prin cursuri misionare. Cămine du cultură și acțiune susținută în ele. Anchete sociale pentru pătrunderea în taina și adevărul Dobrogei. Misionari pe toate drumurile. Cărți în circulație. Publicații de vulgarizare. Serbări. Universități populare. Cercetași marini în toate orașele de coastă. Hipodromuri. Societăți nautice. Sporturi marine. Un bâlci (sic) cultural la semicentenarul Dobrogei” …. „Pe lângă „Universitate” anul 1928 aduce și inițierea unei colecții de cărți, sub titlul „Biblioteca Mării”, cea dintâi apariție e o Călăuză a Coastei de Argint, cuprinzând, pe lângă indicațiile utile, și o antologie de texte. Se adaugă apoi, de la un an la altul: ,,librărie, cinematograf, cursuri cooperatiste, publicații, afișe, expoziții de artă, organizare de expoziții în străinătate, un club nautic…” Toate, să o spunem încă o dată, se învârt în jurul uni nume: Octavian Moșescu”.
După cedarea către Bulgaria a Cadrilaterului, locul de pelerinaj al artiștilor a fost casa lui Octavian Moșescu din Râmnicu Sărat, în curtea căreia și astăzi înfloresc „nalbele lui Ghiață” și în care ești cuprins de o imensă căldură și de un profund sentiment de liniște binefăcătoare. Și este și normal să fie așa pentru că în această casă în care au trăit numeroase generații Moșescu, ești înconjurat de frumos, de cuprinderea harului sutelor de ani de atentă și acerbă muncă a unor artiști cunoscuți și necunoscuți, înscriși sau neînscriși în hrisoave, dar care și-au pus amprenta lor spirituală în obiectele care se găsesc aici, fie că este vorba de tablouri, de sculptură în lemn sau în piatră, de țesătura unduioasă a textilelor sau de obiecte din ceramică și metal, cu forme diferite, de obiecte din lemn ori icoane pictate cu sfinți strâmbi dar expresivi, toate acestea vorbind de zilele și trăirile celor care le-au creat s-au a celor care le-au adunat laolaltă sub semnul unui apostolat renunțând la multe alte plăceri în favoarea frumosului care îți umple sufletul, care te face mai bun și mai înțelegător și care te apropie mai mult de glia strămoșească.
Iată care erau gândurile sale legate de pasiunea de a colecționa, gânduri imortalizate într-un interviu reprodus din articolul Convorbiri cu Octavian Moşescu despre colecţii şi colecţionari, în ziarul Milcovul, 23 septembrie 1970 : «Pasiunea de a colecţiona o am de când eram copil. În ceasurile libere, hoinăream pe prundişul apei Slănicului, adunând pietre de felurite forme şi culori. Timpul a rămas cel mai iscusit meşter pentru pietrele care împodobeau colecţia mea; multe din ele, fiind remarcate de oamenii de artă. Dar tăvălugul războiului din 1916-1918 le-a distrus, pasiunea însă, nu. Astfel, am început să colecţionez la început, în anii de studenţie la Viena, gravuri şi desene, nefiind aşa de costisitoare, precum şi cărţi literare cu autografe şi manuscrise […] De mai bine de o jumătate de veac colecţionez, începând, cum spuneam, de când eram student. Aş râvni numai la câteva desene şi acuarele lucrate de prietenul meu, pictorul P. Iorgulescu–Yor, la Tâmboieşti, unde mi-a fost oaspete câteva zile…».Nu în cele din urmă, îi sunt recunoscător bunicului meu pentru că a știut, cu răbdare și cu delicată persuasiune să ne releve mirajul artei, tuturor celor din familia sa, să ne provoace interesul pentru scris, să ne insufle dorința de a colecționa. Cu aceeași perseverență a dezvoltat afinitățile pentru artă ale nepoților, exemplul său fiind un îndemn peste ani chiar și pentru strănepoata sa care se remarcă deja în acest spațiu mirific al creației.
Dar, dincolo de imensa recunoștință pe care i-o port bunicului meu pentru ceea ce a fost și pentru ceea ce ne-a transmis, îl admir pe omul Octavian Moșescu pentru că în tot ceea ce a făcut a conservat însemnele originare ale artei românești, demonstrând, în același timp, o atentă receptivitate pentru noile forme ale sensibilității estetice. Îl admir și îl iubesc pe omul și pe bunicul Octavian Moșescu fiindcă a respectat valorile sacre ale familiei și pentru că a rămas atașat de locurile obârșiilor sale față de care și-a îndeplinit o datorie de conștiință, răspunzând unei chemări spirituale venite din adâncuri de istorie.
Despre Octavian Moșescu au scris numeroase personalități culturale, omagiile pe care acestea i le-au adus cu diverse ocazii putând fi adunate într-o culegere care să ateste, încă o dată, integralitatea sa copleșitoare, atât umană, cât și profesională. Am spicuit dintre acestea câteva dintre cele care creionează cu fidelitate portretul spiritual al lui Octavian Moșescu.
Jack Brutaru, critic de artă al anilor 1960 – 1980 scria în prefața catalogului expoziției Patru pictori desenatori din colecția Octavian Moșescu, care a avut loc în anul 1969: „Octavian Moșescu nu este un simplu colecționar de valori artistice, el a fost și este un animator al vieții artistice și culturale, stimulând începuturile unor tineri talentați, neînșelându-se niciodată în creditul acordat. Prin participarea sa directă la mișcarea culturală, fiind organizator de publicații și asociații, coordonator al unor cicluri de conferințe de popularizare, având deosebite merite în această delicată misiune de apropiere a publicului larg de înțelegerea marilor opere, a intențiilor și reușitelor artiștilor.” … „În ultimele două decenii, Octavian Moșescu s-a ocupat de creșterea colecției, pe care a pus-o permanent la dispoziția manifestărilor organizate în țară și străinătate. În orașul tinereții, în Râmnicu Sărat, a luat inițiativa înființării unui muzeu de artă bine dotat, la care a contribuit și cu o donație substanțială. Acestui muzeu i-a dat un caracter viu, organizând expoziții de artă variate, prin sprijinul Comitetului de Artă pentru Cultură și Artă și a Muzeului de artă al R.S. România. Ca o mărturie a importanței sale, astăzi ca și în trecut, colecția și colecționarul rămân factori vii și activi în viața artistică contemporană.”
Cu aceași ocazie, Mircea Deac, critic, istoric de artă și scriitor avea față de Octavian Moșescu, următoarele considerații: „Astfel, privind rolul colecționarilor, personalitatea lui Octavian Moșescu se conturează în istoria artelor noastre plastice nu atât prin acumularea de opere de artă sau citarea sa obligatorie în orice monografie artistică, ci prin atașamentul său afectiv și selectiv creației artiștilor. Prieten generos al artiștilor, în nici un caz tuturor, ci numai celor talentați, le urmărește atent evoluția și ia parte sincer la bucuriile lor.” … „Pe mereu optimistul Octavian Moșescu, omul cald, zâmbitor, îngăduitor și modest, dispus să recunoască numai merite celor din jur, îl poți întâlni frecvent în atelierele artiștilor, la D. Ghiață, sau la unii mai tineri, ca: I. Gheorghiu, Pacea, Cojan. Cine știe ce expoziții vor mai urma, căci ochiul și alegerea sa nu dau greș!
Octavian Moșescu și-a legat numele și de înființarea Secției de Artă a Muzeului din Râmnicu Sărat, locul său natal, donând sau strângând opere din alte muzee și colecții pentru a pune bazele unui locaș de cultură, uneori chiar neînțeles și fără sprijin real din partea celor ce demult ar fi trebuit să imite astfel de inițiative. ”
Iată ce scria George Banu, reputat teatrolog născut în Buzău, profesor universitar la Universitatea din Sorbona, membru de onoare al Academiei Române, în prefața Restituirilor boeme (care reunește cele 4 volume de memorialistică ale lui Octavian Moșescu):
„Descoperim aici atașamentul unui debutant în viață pentru localitatea de obârșie, Râmnicu Sărat, pe care noi buzoienii îl priveam cu aceeași superioritate pe care o adoptau față de noi, ploieștenii. Există mereu o ierarhie nu numai internațională, ci și locală!” Moșescu se agită, inițiază evenimente intelectuale, animă orașul unde, grație lui, descind figuri respectabile și contrastate, de la Iorga la Vianu și de la Păstorel Teodoreanu la Aristide Demetriad. Râmnicu Sărat se constituie în referința electivă pentru acest animator seducător, căci cum altfel ar fi putut el obține asemenea participări de prestigiu! El ne confirmă că toate aceste prelegeri distinse punctate cu anecdote și amintiri se sfârșeau în acel loc magic care e Poiana Mărului sau în pivnițe secrete cu licori de chihlimbar.” … „Dacă aici, pe de o parte se impune o delimitare geografică definită ca zonă culturală – Focșani, Râmnicu Sărat, Buzău -, pe de altă parte revine constant atracția mării, a voiajelor la Istambul și la Marsilia sau Veneția. Moșescu e un mediteraneean ce își conduce prietenii pe aceste întinderi acvatice propice destinderii și dialogurilor subtil exersate. Vapoare, cabine, artiști – pivnițe, butoaie, creatori: iată cei doi versanți ale unei vieți având artiștii ca termen de legătură. Moșescu a știut să fie un acompaniator al lor.”… „Redescopăr în paginile lui Octavian Moșescu dincolo de afecțiunea pentru parteneri de viață, o dimensiune civică ce nu i-o cunoșteam. Câte dintre textele sale nu se termină cu un apel la un gest reparator menit să prezerve memoria unui artist, să-i asigure o prezență publică grație unor busturi pe care Moșescu le solicită ori a unor volume menite să reunească opere disparate.”
În aceeași carte, Doina Păuleanu, reputat critic de artă, director al Muzeului de Artă din Constanța consemna în aceeași carte, citându-l pe Adrian Maniu:
„Ești din acei rari oameni care știu să aibă o iubire părintească pentru o idee și pentru o cetate” … Iar iubirea pentru cetate, intactă și după sfâșietoare despărțire (de Balcic, n.n.), i-a fost (după cum menționează un ziar al timpului) dar i-a rămas și până în clipa din urmă), far.”
Un far care l-a călăuzit până la sfârșitul vieții și care i-a asigurat lumina de care avea nevoie pentru a presăra, la rândul său, lumină, prin toate locurile prin care a trecut. (Alexandru Măciucă, istoric de artă).” Mulțumim pentru atmosfera creată, felicitări și mult succes în activitatea dvs!
„Octavian Moșescu o mare personalitate a orașului Râmnicu Sărat și acum prin urmașii săi este foarte activ. Datorită lui Octavian Moșescu casa în care m-am născut, din Jitia, se află la Muzeul din Râmnicu Sărat încă de la înființare.” (Dumitru Hangu)
„Numele lui Octavian Moșescu trebuie adus mai des în conștiința oamenilor pentru că tinerii nu știu nimic despre personalitatea lui. În școli mai des copiii vor duce în familie informațiile și vor afla și părinții. Putem să-l asemănăm prin comportament cu David Ben Gurion, prim ministru al Israelului.” (Grigore Leaua)
„Dacă ar fi mai trăit doctorul Mircea Homescu ar fi avut multe de spus despre personalitatea lui Octavian Moșescu.” (George Anghel)
„Am asistat la cea mai interesantă activitate după pandemie, pentru că mi s-a îndeplinit un vis: acela de a-l descoperi pe Octavian Moșescu. Mulțumesc dlui Vasile Ghinea pentru subiectul propus pentru astăzi și invitația dlui Alexandru Măciucă. Mulțumesc dlui Alexandru Măciucă pentru prezentarea personalității lui Octavian Moșescu. Mi-am dorit de mult să aflu informații despre Octavian Moșescu, dar nu aveam de unde. Am aflat astăzi ce mare personalitate a fost bunicul dlui Măciucă. Trebuie să fie fericit că este nepotul acestei mari personalități a culturii românești. Dl Moșescu a avut o bogată activitate publicistică. În toată activitatea dânsului a promovat patriotismul local: a creat școală de pictură la Balcic, a înființat multe reviste. Respectul de sine și demnitatea sunt calitățile care reies din toată opera dânsului. Concluzia: a fost un mare patriot. Merită să i se ridice un bust.” (Ana Sterescu)
„Am primit cu multă bucurie invitația de a participa astăzi la ședința Cenaclului „Alexandru Sihleanu” știind că lectorul de serviciu este dl Alexandru Măciucă. Materialele prezentate și discuțiile generate de acestea au fost extrem de interesante, mai ales că au fost transmise de însuși nepotul lui Octavian Moșescu. Suntem convinși de faptul că dl Alexandru Măciucă este mândru de bunicul său, o mare personalitate, dar cred că și bunicul său ar fi mândru să afle că are un nepot care îi duce moștenirea mai departe atât prin intermediul activității organizate sau prin intermediul unor publicații, sau postării on-line. Cu toții cred, ne-am dori să avem la un moment dat un nepot care să fie cum este dl Alexandru Măciucă. Îl felicit și îi doresc succes în activitățile din perioada următoare.” (Cristi Rusin)
„În 1981, când m-am mutat în Râmnicu Sărat, am aflat despre Octavian Moșescu… și cât de mult era apreciat de râmniceni, încât i se spunea „Dl Enciclopedie”. Fără să-l cunosc, îl admiram! Am aflat și faptul că a fost primar al Balcicului… și a fost mult apreciat de familia regală!! După activitatea culturală complexă din grădina Casei Memoriale Octavian Moșescu (expoziție, lansare de carte, momente muzicale, alocuțiuni și vizitarea casei – 26 iunie 2020) am realizat că nepotul lui Moșescu, dl Alexandru Măciucă și familia D-sale sunt persoane sociabile, cum ar trebui să fie toți râmnicenii! Când l-am cunoscut pe „lectorul de serviciu” de astăzi, cum spunem la cenaclu și am aflat specializarea îndeletnicirii sale-expert opere de artă, am avut convingerea că sunt în fața unui savant! Mă îngrijoram pentru că era prima dată când mă aflam într-o asemenea situație și nu aș fi știut cum să mă comport corect. Dar îngrijorarea mi-a fost răsturnată: „savantul” s-a dovedit a fi un om deosebit, cu vaste cunoștințe în foarte multe domenii, dar…un OM, scris cu majuscule. Sociabilitatea dlui Măciucă se simte din primele secunde petrecute ân apropierea D-sale. Instinctul de respect deosebit față de superiori și dezvoltat în perioada cât am fost în activitate, mi-a amintit aforismul lui Brâncuși, dar puțin modificat: la umbra nucului pomii nu se pot simți în largul lor!. Am gândit că aforismul se referă doar la Brâncuși… dar el trebuie modificat… pentru crezul meu! Am reacționat mulțumit când dlui Măciucă, cu patru ani în urmă (31 iulie 2017) i-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Râmnicu Sărat. Satisfacția a atins cote maxime când am aflat că dl Alexandru Măciucă este noul director al Muzeului Râmnicu Sărat. Tot de atunci am dorit ca dl Măciucă să fie cooptat consilier a Primăriei Municipiului Râmnicu Sărat pentru că doar așa va putea mai ușor să reabiliteze cultura din Râmnicu Sărat care deja a trecut la pensie, mai puțin literatura. Dar cultură înseamnă doar poezie și romane? Acum divulg un secret: la Primăria Râmnicu Sărat nu există consilier pe probleme de cultură! Din acest motiv nici cultură nu există! Sau invers! Funcția culturală și-a adjudecat-o viceprimarul (propria-i exprimare!) sunt convins că dl Măciucă va reuși, în curând, să fie ales primar în Râmnicu Sărat, așa cum bunicul său a fost la Balcic! Atunci și municipiul ar deveni oraș turistic și cultural, căci oraș istoric este! Profesorul de istorie Florin Cristea, dir. Șc. gimnaziale nr. 3 ne poate demonstra recunoașterea europeană a caracterului de oraș istoric al Râmnicului Sărat și alegerea acestuia între cele trei orașe istorice românești. Râmnicu Sărat era oraș membru fondator al Asociației Europene a Orașelor Istorice, propusă la întâlnirea din 1998 de la Malta. Primăria trebuia să plătească o taxă de participare la constituirea Asociației Europene, nu erau bani planificați pentru așa ceva! Și nici nu se dorea această Asociație Europeană deoarece propunerea nu a venit de la unul dintre partidele politice ale României și este știut că propunerea care nu pornește de la un partid moare înainte de a se naște! Evocarea prezentată acum și aici de dl Alexandru Măciucă este o pledoarie și un omagiu adus tradiției și artei, dar mai ales personalității unui astru din istoria complexă a orașului în care trăim. Pe ce mă bazez când afirm așa? Mă bazez pe originalitatea, afectivitatea și frumusețea – toate trei, date de ADN-ul de familie al dlui Măciucă. Eram hotărât să spun că Râmnicu Sărat se va schimba prin „minunile” desfășurate de noul director al Muzeului Râmnicu Sărat. Dar mi-am amintit (din experiența mea) că o persoană singură nu poate realiza ce-și propune dacă autoritățile merg pe sens contrar. Din acest motiv rog Administrația Locală să sprijine acțiunile dlui Alexandru Măciucă încât să poată D-sa să transforme Râmnicu Sărat în oraș istoric-cultural-turistic-modern și înfloritor, încât România să se mândrească cu municipiul nostru. Ziua de azi va rămâne „o zi de glorie locală” în drumul spre reactualizarea culturii adevărate, strămoșești… în care am început a nu mai crede și pe care o luăm drept o fantasmă desuetă (o fantomă învechită). Pentru expunerea de azi, dle Măciucă, primiți felicitările unui moldovean adoptat de Râmnicu Sărat, devenit în ultimii 40 de ani „râmnicean sărat” (21 iulie 1981).” (Mihai Doina)
„Expunerea dlui Alexandru Măciucă m-a copleșit și m-a făcut să mă simt vinovat pentru că sunt râmnicean și am știut extrem de puține lucruri legate de acest OM al culturii, Octavian Moșescu. Copleșit pentru că am înțeles marea personalitate a D-sale pe care l-am cunoscut într-un moment fugar al adolescenței mele. Privind atunci la bătrânelul zvelt și cu gesturi de aristocrat, nu am înțeles până astăzi ce i se ascundea în el și în ce fel a putut arde o viață întreagă pentru ceea ce este frumos și nobil, numind astfel cultura. Activitatea sa politică a fost meritorie, dar nu i-a schimbat menirea de OM al culturii. Prelegerea dlui Alexandru Măciucă a avut și un mare minus: a fost prea scurtă! Personal aș fi dorit să-l pot urmări vorbind ore întregi. Sunt prea mic pentru a-l felicita, dar îl asigur că ziua de astăzi mi-a rămas în suflet.” (Laurențiu Turcu)
„Pentru mine ziua de azi a fost o lecție de istorie interactivă de la care nu a lipsit amintirea atât de prețioasă pentru urbea noastră mică. Cred, cu tărie, că dl Alexandru Măciucă va reuși să ducă mai departe moștenirea lăsată de cel care a fost Octavian Moșescu.” (Denisa Panait)
Sâmbătă, 31 iulie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” va fi Laurențiu Turcu. Vă așteptăm, cu drag!
