Spații culturale nr. 53 (10)

Tudor CICU

Atunci, în gara pustie…
(schiță)

Atunci, în gara pustie, am blestemat acel război la care luase parte bunicul. Dar nu-l știți pe bunicul meu de la țară? Închipuiți-vă un bătrânel ale cărui pleoape dădeau un troian de amintiri de o parte, atunci când vorbea. Eu încă mai cred că boii din vorbele lui arau cerul de plumb al întâlnirilor pe care le aveam cu el. Să vă zic cum m-a prins iarna într-o gară, de credeam că drugii de fier, la ferestre, erau puși acolo pentru a nu pătrunde corbii care nu prevesteau nimic bun. Oricum, și fără zăbrelele astea, prin găurile din zidurile măcinate de ploi cred că umblau niscai guzgani. Altfel nu aveam cum să-mi explic de ce teama îmi licărea în priviri. Dar era vacanță. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Bunicul venise să mă ia de la gazdă și cu trenul să plecăm, amândoi, către casă. În sat iubeam o fată și îmi promisese, înainte de a pleca la școală, în oraș, că mă va aștepta de primul Crăciun.
Șeful de gară ne spusese că numai datorită ninsorii începute peste zi trenurile, deocamdată, erau blocate prin diverse gări. „Dacă ninsoarea va înceta, o să vedeți cum se vor pune toate garniturile trenurilor în mișcare, spunea el”. Atât îi trebuise bunicului! Mă trăsese de mână în cabina șefului de gară sub pretext că nu avea un foc pentru pipa în care îndesase tutun. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse. Eu îmi sorbeam ceaiul pe un scăunel lângă godin. Flăcările mocneau dintr-un lemn despicat. Le vedeam prin ușița întredeschisă. Un paznic ceferist se foia pe afară. Din când în când deschidea ușa și ne anunța că ninsoarea prevestea ore sumbre pentru toți. Se foiau niște umbre și pe chipul bunicului meu trist și îngândurat.
-Am servit patria, spunea șeful de gară și mi-l arăta pe bunicul, făcându-mi un semn din sprâncene. Am servit patria, împreună.
În răceala pe care o răspândeau ochii bunicului, în frigul acela, patria era fiecare licărire, fiecare mișcare de gene, fiecare speranță și, din câte citisem despre acel grozav război, o și zăream pe fețele celor care plecaseră din cătunul lor, cu gând să se întoarcă teferi acasă, cum mă întorceam eu, din vacanță. Dar ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; iubeam o fată în satul din care abia plecasem și ea, cred, mă iubea. Locuia pe o ulicioară, mai jos de noi, în cătun. O aveam tot timpul în minte: cu părul în vânt, cum aștepta.
-Să nu-mi vorbiți voi despre patrie! îl auzeam pe bunicul. Mie nu-mi aruncați vorbele voastre prea fandosite. Mie, cel care-și îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morți cu flăcăi de la țară, împinși în tranșee cu vorba blândă și cu amăgirea unui ogor… Mare afront, domnilor, ca pentru o baniță de grâu, flăcăii noștri, pe brânci, au murit pentru țară! Ca de al fulgerului trăsnet. Am văzut toate astea. Așa de mare cutremur! Pământul s-a zvârcolit sub opinca noastră, atunci.
Paznicul ceferist încă se mai plimba pe afară. Așteptam de la el vestea că trenurile, afară, se încrucișau ca la ordin. Dar nu zăream, în ninsoare, prin geam, decât umbre pe zidurile prost tencuite. Umbre, umbre, ridicau și flăcările din godin.
-Mă, tu ce te tot foiești de parcă ai sta pe cărbuni încinși… Era deja târziu când mi s-a adresat, direct, bunicul.
Ce eram să-i spun? Aveam dinaintea ochilor doar imaginea ocnașului care-i spunea lui Pip, în Marile speranțe: „Ei, or fi niște ochi frumoși pe undeva, așa-i? Nu se află niște ochi frumoși pe undeva la care tu să te gândești cu drag? O, Estella, Estella!”
-Păi, dacă te gândești la fata de la marginea satului, dinspre liziera cu salcâmi ce ascund iazul pe ceair, ia-ți gândul, băiete, nu mai locuiesc acolo. Au plecat!
-Cum au plecat? Un om păstrează o taină mai bine decât doi. N-ai cum să știi taina mea, bunicule! M-am ridicat, gata să mă iau la harță cu bunicul. Dar m-am oprit în loc fiindcă de două ori aș fi putut jura că cineva ciocănea în geamul șefului de gară și că se auzeau, foarte clar, șoapte la ușa de la intrare care întrebau de mine și bunicul.
M-a trezit, din vis, spre dimineață, bunicul:
-Hai, trezește-te! S-a anunțat că o locomotivă va pleca curând să aducă și trenul nostru în gară. Cred că și visai așa de frumos! Ba chiar pomeneai numele fetei din căsuța de la marginea satului. Cea care locuia cu mama ei, singure, la iazul din râpa Viișoarei.
-Cum adică, locuia? Cine le-a alungat de acolo?… am îngăimat.
-Dacă aș fi crezut că fac bine, ți-aș fi scris. Au plecat de la noi din sat. Nimeni nu știe încotro. La ce ne-ar fi interesat. Dar cred că n-ar fi trebuit să afli toate astea. Uite, deja te-ai întristat!…
În creier îmi sunau vorbele lui Pip și el tare dezamăgit de niște profețiuni: „Gândurile domnișoarei Havisham cu privire la mine nu fuseseră decât un vis. Estella nu-mi era sortită mie”.
Atunci, în gara pustie cu trenuri înghețate și bâjbâind pe afară, am blestemat acel război la care participasem în discuțiile celor doi camarazi. Și acea gară. O pulbere era cerul. Ca plin de funinginea cărbunilor ce nu reușeau să miște niște amărâte de trenuri.
… Și ninsoarea care nu mai înceta!

Mama se ruga pentru toți
(prozopoem)

„O să ne descurcăm, nu poate fi ăsta sfârșitul lumii!” se ruga mama pentru noi. În iarna care se zice că înghețau și lemnele în sobă și cam ne înghesuise foametea, mama pusese o sobă de metal în mijlocul camerei și ne îndopa cu ceai fierbinte din crenguțe de corcoduș și cartofi copți pe metalul încins. Mă durea burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi spuneam: „Gândește-te că vine seara”. Diminețile ne trezeam și fuga la geam când auzeam câte un car scârțâind pe drum și doi cai costelivi trăgând mortul spre cimitir. Pentru unii drumurile erau fără întoarcere. „Marele noroc al lui Nietzsche e că l-a întâlnit pe Dante și i-a spus să se întoarcă din drum”, îi spuneam soră-mii ca să mă dau deștept. Pe soră-mea cea mică o încântau flăcările de un roșu aprins cu stele tremurătoare și, zicea ea, ieșeau prin burlanul scos la streașină, ca din pământ. Vedea pretutindeni numai comori. Mama o liniștea spunând că sunt doar năzăriri ale unui înger al foamei care i se pusese pe creier. Ne lua cloșcă între brațe: „Ce să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” o auzeam, suspinând, ca pe Varia, fiica moșieriței Liubov Andreevna din piesa lui Cehov. Seara visam un car tras direct pe bolta cerului și țin minte că cineva tropăia pe lângă car ca și cum ar fi vrut să se curețe de zăpadă, pe cizme. Dar mie îmi părea a fi zgomotul surd al toporului lui Lopahin lovind un pom prin Livada de vișini. Am vrut să ies alarmat de niște bătăi care au urmat, insistent, în ușă. Cum să fi rămas cineva străin, înghețat pe afară? Sigur că trebuia să fie cineva cunoscut. Dar cine? Bunicul căzuse în primul război. Tata nu se întorsese încă din cel de-al doilea. Alarmat de bătăile în ușă am dat să trag zăvorul. O mână a mamei m-a tras înapoi. În cealaltă ținea lumânarea care trimitea numai stafii pe pereți. Peste câteva zile a venit unchiul cu o căruță de am încărcat puținul ce ne mai rămăsese prin casă și am plecat din acele locuri pentru totdeauna. Și chiar de a doua zi soră-mea povestea, cu haz, puștilor de pe noua uliță, cum în noaptea aia ni se furase văcuța din grajd. „Foametea îi înghesuise și pe alții” le zicea. Uite și minunea pământului, cu ce îndrăzneală, dumnezeule, spunea asta!

Valeria MANTA TĂICUȚU

fii bun

fii bun cu mine, mai ales când
stau în genunchi și-mi intră în inimă turla bisericii,
sângele care curge atunci nu-i albastru,
miroase a nalbă și a urzici,
a brusturi cu frunze cărnoase de umbră.
dacă dai la o parte culoarea subțiată,
găsești în sângele meu fragmente sticloase
de poem, cu chipul Tău în ele.
fii bun cu mine, gaura din piept, mare cât o fereastră
nu mă face să mor, îți arată Ție
biserica în întregul ei, cu inima mea sus,
în turla cea mai semeață

cu tălpile în nisip

tu poți să te ascunzi în rănile mele
și să le vindeci
eu vin cu urciorul pe creștet și picioarele
desculțe prin praf
părul nu-mi miroase a mosc, vizuină
cu șerpi împletiți s-a făcut
de când cutreier deșertul
cu umbra târâș după mine, singura care
nu apără de soare nici nisipul, nici oasele albe
îngropate sub el, în mările păgâne
fugite-n adânc acum mii de ani
eu vin spre tine din deșertul acesta care mă crede
lumânare de seu și mă face să plâng uleios
urciorul e gol, tălpile subțiate de mersul pe nisip
nu mai măsoară drumul rămas până la Tine.

totuna

în carnea mea Te cunosc, mai ales
când eşti dincolo şi mă uiţi printre lucruri.
atunci cred orbeşte în dreptul pietrei
de a fi totuna cu mine, în spaţiu şi timp.
înlăuntru-i atâta mister,
încât şi păsările zboară-mprejur
mai lent, mai profund,
ca o respiraţie în somn.

Mioara BĂLUȚĂ

Și nu e nici o cale de scăpare…

stau printre poeți
ca o sălbăticiune într-un mare oraș
ziua într-un pasaj subteran
noaptea pe un acoperiș încerc să scap de frică

nu sunt de aici
nu aparțin acestui pământ în care m-am trezit

dar cine aparține pământului care l-a născut

toți au ajuns aici pentru lucrurile
pe care ar fi vrut să le vadă și nu le-au văzut
pentru femeile cu care n-au dormit
pentru bărbații care au uitat

o absență e mereu în preajma fiecăruia
ca un vânător luându-i urma

***

există un timp pentru a urca muntele
un timp pentru a-l coborî
și un timp să nu faci
nici una nici alta

există un loc fără timp
și un timp de dat ceasul înainte
există timp de construit o fereastră
și timp de a vedea prin ochii ei

există oameni fără ascensiuni
și oameni ca un loc de veghe
oprește-te să-i asculți
și pe unii și pe alții

există ierni fără nici un fulg de zăpadă
și gheață în arșița unei veri
un singur adevăr și inima ta navigând
peste toate către el ca o barcă

***

binecuvântați sunt zeii la care nu am ajuns
colțul dintre birou și perete hârtiile mototolite
fericită luna privind de sus
vinul unui om care cinează singur
binecuvântată libertate
iluzia noastră că ne-am atins
ca și cum am atinge viața prin ecrane și imagini
fericit trecutul care se lipește de noi
ca un ruj rezistent la transfer
binecuvântate mările pe care niciodată
nu le vom traversa lipsei de siguranță

fericite locurile în care nu vom merge
cămașa de noapte bună
pe o jumătate de pat
binecuvântat este brațul cald al unui bărbat
care aproape foarte aproape m-a înconjurat
făcându-mi loc în autobuz.

***

doar la prima palmă am țipat
toate care au urmat m-au readus la viață
m-au urcat pe scenă în rolul principal
cortina s-a ridicat pereții au dispărut
sunt mama copilului care am fost
numai eu mă pot face să plâng la pieptul tuturor
și pieptul lor îmi odihnește
obrazul ca pe o amuletă
sunt toate scenariile din visele lor
somnul pe care nu-l dorm
hrana pe care nu o pot mânca
banii pe care nu-i pot cheltui
eu sunt adevărul meu
o gaură în veșmântul lui Iisus
câmpul meu de luptă
încăpățânarea unui steag în vânt
mie îmi sunt sălbăticiune și vânător
arma care strigă la mine
oamenii pe care nu-i pot iubi
se apropie decupându-se din viețile lor
eu sunt gura însetată de cuvinte pe care nu le spun
partea muntelui de sus și a mării
cea mai întunecată
planetă în inima omului cu poezia ajunsă la capăt
urma din spatele tău
bucățile din tine și bucățile din mine
strânse în ceva viu ce ar trebui să fie
tot ceea ce nu li s-a spus că ar mai putea fi….

***

nu e niciodată târziu să înveți să pierzi
mai greu este să te obișnuiești cu bunele intenții
rămase în urma unei pierderi
exersez în fiecare zi timpul și cheile pierdute
locurile unde ar fi trebuit să ajung
am pierdut două orașe frumoase
am pierdut niște tărâmuri pe care le-am avut
două râuri un continent
mi-e dor de toate dar supraviețuiesc
chiar și pe tine te-am pierdut
într-o primăvară când poezia se învăța pe dinafară
și dragostea își căuta adăpost în altă inimă
dar cine poate învinovăți
nevoia omului de a fi fericit
privirea înfrumusețând depărtarea unei lumi
o distorsionează pe cea din apropiere
nu e târziu niciodată să înveți să pierzi
cazi te ridici
îmbătrânesc
și oasele devin fragile

***

se spune că există arbori
pe care nu-i vezi înflorind
și păsări ce nu pot fi prinse niciodată
că nimeni nu mai are nevoie de cuvinte
de tobe instincte sau fumuri
că avem în interior propriile vase
comunicante tranșee construite
pe locul fostelor adăposturi

un spațiu în care nici moartea nici viața
nu mai pot lovi
unde rămânem ghemuiți ca și cum
ar mai fi ceva
ca și cum nu mai doare…

***

mai ales seara
când totul se reduce la memoria pielii
când în privire se sting lumini de parcă
cineva mi-ar sulfa peste gene
atunci abia
pot să-ţi îndur zâmbetul Doamne
felul în care faci din poeţi
mari cuceritori rătăciţi în propriile imperii
nu mă apăr nici nu mă feresc
stau în centrul rătăcirii mele
şi nimic
altceva nu mă sperie…

***

o parte din mine
e totul
altă parte nu înseamnă nimic

o parte din mine
e aglomerată
o altă parte este singură

o parte din mine cade
pe gânduri
cealaltă parte e mereu în delir…

***

binecuvântată nebunie
ai creat cele mai frumoase poezii

acum nu mai am nimic din
forma unei pietre și nici din limpezimea
transparentă a sticlei

mă mișc în haine largi

stau în bătaia vântului
și nici o pasăre nu se mai sperie

Sorin CĂLIN

Metamorfoză

Așa facere mai zic și eu,
Din lut și salcie, din piept de Prometeu,
Din braț de lemn de fag, din trup de șarg
Și gând de mag.
Așa Adam, așa și Evă,
Din lung de șarpe, din gust de sevă,
Din gura lumii, din sânul naturii
Și muma pădurii.
Așa cântec de os…, mă mir mereu,
Din cugetul firii, din ureche de zeu,
Din colb de cosmos, din fir de pământ
Și lacrimi de sfânt.
Așa dor, așa aripă
Din frunză de codru, din clipă în clipă,
Din zbor de Icar, din gusturi amare
Și flutur’ pe floare.