Propoziții pretențioase – Acrinie
O fi el extrasul din urarea ,,Să vă fie masa masă, să vă fie casa casă…” bun pentru tot românul fericit, mie unuia….
Stând să număr diminețile în care se aciuară necazurile și secvențele dubioase, se cam strâng de-un an întreg. Poate și mai mult, ținând cont că de o vreme – bună în panoplia evenimentelor cotidiene locale – se tot pun în mișcare rotițele civilizării. Și nu numai diminețile sunt ,,deosebite”, serile te pătrund de sunete disperate ale aceleiași civilizații și aceluiași slogan contemporan, ,,mai bine, mai repede, mai tare”, aidoma duminicilor și unele zile de sărbătoare.
Fu să fie o sâmbătă premergătoare în care vizita amicului – mi se reproșase cândva cuvântul, dar exprimă, după știința mea, legături solide, trainice – Viorel D. scosese la lumină adevăratele probleme actuale. Cum el ține mai bine ca mine realitatea în mână și-o încondeiază cu meșteșug, în noua ipostază de acrobat – vă povestesc imediat, un țâr de răbdare – găsise hiba atmosferică: prisosul dipterelor. Gând la gând cu bucurie. De din zori se puse pe-o vuială…. Mai harnic decât soarele, helicopterul cu prafuri țânțărești a dat în stânga și-n dreapta și-n toate cele patru zări.
De acolo de sus, de pe acoperiș – îmi acontai mâna de lucru de luni – acordam credite puriceilor, nicidecum sugătorilor minusculi de sânge, păianjenilor și altor gâze nevinovate date-n zburătăceală pe lângă membrele inferioare. Ale mele tăbăcite, ale lui Viorel aproape neatinse. M-a asistat de pe scară, ba mi-a oferit chiar brațele ajutor ca să dau gata ultima parcelă a acrilor de tablă, refăcuți într-o doară, la viteză maximă posibilă. Așa cum poate un singur om să le facă pe toate până-n pragul acririi de atâta efort. Pentru orice nimic chin fizic dublu. Și-am dat în trap, căci deja Viorel dădea semne de scărpiniș puternic. Iar eu de acromii. De atâta stat pe casă. Am coborât, am dat pe gât în doi un Nestea acrișor și-ntr-un gâlgâit acordic l-am terminat din trei depuneri digestive de căciulă în câteva minute.
Ajutorul s-a dovedit benefic, scutindu-mă de o jumătate de oră de chițibușit la tablă și ars pielea. ,,Dă-mi aia… Ia-o pe-asta… Ține oleacă…” Prompt la muncă ca la scris. Dexteritatea echilibristică…. O cerință de îndepărtare momentană a scării de grinda pe care stătea sprijinită, ca să evităm un eventual acroșaj cu ultima foaie de țiglă metalică.
Unde rămăsesem? Pe strada Dreptății. De la Cristi, tot pe stânga, înainte de două cunoștințe – și bine zic, cele câteva saluturi la zile rare de întâlnire n-au trecut bariera intimității -, postate una lângă alta, băbuța noastră al cărui hatâr i l-a făcut tata: un colț de jgheab de reparat și o parte întreagă de acoperiș în spate. Dar cu întârziere de câteva săptămâni, cum acirară și alții, putea aștepta și dânsa. Amânarea s-a datorat zonei de lucru – streașina se învecina direct cu cotețele găinilor, iar panta urca brusc de la jumătate la mai mult de 45 de grade. La care se adăugau lemnăria veche (de-o seamă cu proprietăreasa), deteriorată de ploaie și un horn lângă creastă.
Și prânzul de factură ortodoxă servit în profunde arome de tămâie și lumânare. ,,Atâta am, mamă.”
