Spații culturale nr. 53 (9)

Maria CALLEYA

ORA

Acum e momentul
te îndeamnă zvonurile
cu ornament baroc
acum e momentul
poți să pleci
de pe gard am smuls iedera
poarta nu e încuiată
ușor alunecoasă cărarea
dar parcă pentru tine pregătită
ce te reține aici
în locul vizitat de fantome
din cele subțiri morganatice
poți chiar să zbori
un grăunte de curaj
îl mai poți găsi
în sertarul din stânga al șifonierului
liber voios și fericit
sufletul dinamitat de atâta refuz
se poate încumeta să-și scuture coama în vânt
absolvit de greutatea întrebărilor excesive
ora aceasta a nopții mustind de mister
îți e propice întreabă astrele
și să fie aceasta ultima
curând sosește armăsarul zilei
sprijinindu-se pe foc
vei cădea iarăși
către greutatea albă a renunțării
lasă în urmă tot ce a fost
cum a fost
înalță-te în sfârșit
în recea zăluda noapte

DESPRE BOGĂȚII

Pe brațe m-a luat și m-a trecut pragul
și casa era pe stâncă sus
atât de aproape de cer
acolo m-a primit pacea
lumina nopților și a zilelor
înnebunite de soare
de cântecul neîntrerupt al stelelor
parte a vieții mele aurită la timp
ca să pot depune mărturie
despre bogățiile nevăzute
ale visului vechi coborât în trup
hrănindu-l înmiresmându-l
tocmai bun să cadă pradă jefuitorilor
pe aceste brațe mă legăn încă
din copacul acela rămuros
absorb seve tainice
murmurul lor fosforescent
e destul să întorc capul
pentru ca povestea să se depene iar
din răsărit către apus
din alt apus către alt răsărit
așa cum stă scris
pe pervazul ferestrelor către lume
un semn colorat indescifrabil

CERURI LIMPEZI

N-ai unde să pleci
afară din carnea ta
o faci totuși
îndemnând telegarii
cu potcoave de argint
să bată în pământ
cu toată forța
înainte să se înalțe
străbați însetat
ceruri limpezi
aproape fără uimire
libertatea în stare pură
ceea ce ți s-a așezat în cap
și la picioare
ghiulele de tun
se lichefiază instantaneu
nu mai ești decât impulsul uriaș
aerul însuși străbătut de vânturi
risipit către zări

SĂ TE ÎNALȚI

Pe scânteia mea de viață îți jur
infinitul mic
îți stă la picioare
frământă cărbuni aprinși
ca tu să te înalți
până unde te poartă aripile
părăsește văile cu umbră
suie încet pe funia
împletită strâns cu lumină
nu privi înapoi
eliberează-te
neastâmpăratul meu suflet

MĂ ÎNFĂȘOR

E caldă plăpumița cu noduri
în care mă înfășor
mă îmbrâncește
mă alintă
mă lasă descoperită
ca să-i duc dorul
în diminețile geroase
cu funiile lor reci
e departe acum
și îmbietoare arșița
cu letargiile ei
iar zona de trecere
strâmtă în neașezarea ei
ciudată
mă așează pe acel balansoar învechit
în care doar cariile fredonează
un cântec vesel

PERIPLU

Semne reci
îmi dau târcoale
mă îndeamnă să construiesc
acele punți invizibile
iar și iar
ca și cum periplul
nu ar avea sfârșit
ca și cum nopțile
vor putea fi învinse
doar aprinzând focul
din cărbune înghețat
o bucățică de iască
și suflul nou al vremii
ucigător

TOT MAI UȘOR

O fulgerare și apoi bezna
trei zile și trei nopți
lumânarea nu s-a stins
așa cum stă scris
după o vreme
totul se răstoarnă
undeva în cer
se restabilește echilibrul
iar noi călcăm tot mai ușor
pe câte un picior
udat de stele

SALT

Am pariat pe calul alb
și i-am tăiat picioarele din față
în chiar clipa saltului
dreaptă în șa
am rămas fără grai
cum altfel
și continuăm
să ne ridicăm
așa cum este prevăzut

Marin MOSCU

Pe creanga timpului

Pe creanga timpului vârsta e petală,
Urările-s parfum din univers,
Poezia cuib dintr-o beteală
Țesută-n inimi, cu vise pe-nţeles.

Picură prin iarba crudă rouă
Din rugina penelor dogite,
Trăim într-o speranță nouă
Cu pinioanele frumos tocite.

Vă invit la horă pe bătute,
Să țipăm metafore spre cer,
Să plantăm copaci în orice curte,
Să simţim mirosuri de mister.

Să sară praf de stele peste tot,
Să ne ungem cu lumina lor,
Numele să fie scris pe-un tort
De Dumnezeu cu pana ochilor!

Muza ghicește în cafea

În viață, pe artera principală,
Muza mea învârte în pahar
Spumă maronie de cafea amară,
Ca un vis cu sufletul de jar.

O sorb cu inima-mi voioasă
Şi o rotesc în ochi de stea,
Printre mătăsuri de iubire
O scald în sânge şi tot vrea.

În mine trupu-i se căleşte
Şi-mi face sufletul molcom
Încât se scutură tot rodul
Din oasele mele de om.

Sub soare se deschide cerul
Cu vise-n ochii de cleştar,
Zațul ia forme dulci-amare
Când ea ghiceşte în pahar!

Trăistuțe de fum

Păduri de oase şi de vise
Şi de vorbe necuprinse,
Sting şi gheață, sting şi jar,
Sub aripă de sitar.

Toamna trage foc de puşcă,
Ceața de irişi o muşcă,
Latră câinii la hotar
Trupul sângelui hoinar.

Ochiul morții în noi scrie
Cărți de putredă vecie
Şi-n clepsidra de mister
Creşte şerpi de foc în cer.

În praf o umbră nebună
Alergă c-o stea în mână,
Calul ei răpus de roată
Mănâncă jar din covată

Şi mai ronțăie câmpii
Strânse de harnici copii
În trăistuțele de fum
Cu iubiri de-albastru scrum!

Sub ghilotina sorții

Nu am loc înapoia timpului niciodată,
Nici umbra nu primește ghem de raze
În vulva craterului nopții răsfățată
De izvorul lacrimilor ascunse între oase.

Nu știu să mă adune mângâierea ta
În noaptea inimii turnată-n mila sorții,
Să trăiesc din vorbe mult aș vrea
Dar se lipește limba chiar de ușa morții.

Nu mă ține drumul împărțit în două,
Mai mult către apus, puțin în răsărit,
Merg cum merge ceața pe cojile de ouă
Să transforme noaptea în coji de infinit.

Nu am loc în mine să-mi citesc în suflet,
Sunt butelca vieții băută pân’ la fund,
Golul se măreşte într-un mare tunet,
Sub ghilotina lui alunec, mă afund.

Mă înconjoară liber o noapte întristată,
Contemplu meteorul ce vine în surdină,
Nu-l chem, îl las să zboare pe-o cale încurcată,
Să nu mă întâlnească sub steaua din grădină.

Rovinieta dată de Dumnezeu

Am mers prin vârtoapele visului
Cu rovinieta dată de Dumnezeu
Pentru calea liberă spre porțile
Raiului desenat în sufletul meu.

La bancomat am schimbat hârtia
Intrării în noul an cu implicare,
Am rupt-o pe cea veche, n-am citit
Că trebuie păstrată după expirare.

Amenda primită de la cnadnr
Mi-a luat aerul rostuit de la gură,
Ei au adus îngălbinirea vieții
Tăind cu stângăcie a visului măsură.

Dacă Sfântul Petru ar face la fel
Cu rovinieta dată de Dumnezeu,
Aș merge în genunchi până la poarta
Raiului ascuns în sufletul meu!

O zi bună, suflet drag!

Soarele râde în prag:
O zi bună, suflet drag!
Îți dau lapte de lumină
Pentr-o iubire senină.

Îți dau raze de-mpletit,
Flori pentru omul iubit,
Te îndemn pe mai departe
Să pui gândurile-n carte,

Să fie mereu citite
De inimi îndrăgostite,
Îți mai dau un curcubeu –
Șal frumos în visul tău,

Să te-adune în iubire
Cu-n sărut de izbăvire,
Dragostea răsune-n prag –
O zi bună, suflet drag!

Plouă din soare cu aripi

Plouă din soare cu aripi de apă,
Zbori cu elan prin inima mea,
Pescărușii din ochi se adapă
Atârnați vertebral de o stea.

Traversăm în valuri oceanul vieții,
Stropi înflorați în suflet descriu
Frumuseți din geana dimineții,
Vreau să fie așa și-n veșnicul târziu.

Și reciproc, o, Doamne, vreau să fie,
Aripi de apă s-ajungă până-n soare,
Să intru-n inima iubitei ca în vie,
Să mă îmbăt cu-a dragostei licoare!

Doi bătrânei…

În singurătate caut steaua nopții
Sub care-au împărțit frățește hoții
Lumânări și cruci pe limba lor
Ascunzându-se în sâni devoratori.

În credința mea visez păcatul
De-a fi eu hoț, când tu cu altul
Mergeai la braț seducătoare,
El un nimic și tu o floare.

Acum, în clipa minunată,
Găsim poteca-ntortocheată
De steaua mulților iubiți
Sub care noi ne credem sfinți.

Dar eu sunt hoț din cer cu foc,
Ard lumânări, pun busuioc
În grinda casei, soarele crestez,
Doi bătrânei ferice să visez!

Iertaţi pentru propriul sânge

Nuferii albi plutesc pe valuri,
Din cer plouă cu sângele nostru,
Înotăm în mană de colostru
Cu ochii țintuiți de idealuri.

Tinerețea părelnic e bătrână,
Ziua ei se rostuieşte-n noapte,
Stelele curioase sunt coapte
În sâmburii cireşelor din mână.

Inexistența plânge-n pustie,
Crucea atârnă la gâtul tăcerii,
Nuferii albi vor Ziua Învierii
Trecută sărbătoare-n poezie.

Iertați pentru propriul sânge
Înaintăm prin veşnice canale,
Suntem clona durerilor fetale,
În idealuri inima ne plânge!