Spații culturale nr. 53 (8)

Vasile GHICA

ÎN GHEARELE RÂSULUI

Timpul smulge toţi laurii nemeritaţi. Chiar dacă par bătuţi în cuie.
Oale şi ulcele vom ajunge toţi. De Oboga sau Horezu-numai unii.
Toate valorile ajung pe podium. Unele, doar pentru minutul de reculegere.
O viaţă gratuită costă enorm.
Gloria – singura care poate umili chiar şi moartea.
Orice societate are în dotare şi imbecili. Depinde însă pe ce raft îi aşază.
Ne-ar mai trebui un Copernic. Ca să vadă în ce sens ne mai învârtim.
Simţim încă în noi reverberaţiile peşterilor.
În iubire, toate jurămintele sunt eterne. Doar relaţiile amoroase rămân provizorii.
Un scriitor mediocru poate avea două şanse: să nu fie citit sau să fie înţeles greşit.
Un singur detergent ar putea dizolva prostia: râsul.
Optimist poţi deveni şi din silă.
Cineva pe care l-am păcălit cum am vrut: eu însumi.

CRISTALE DE FUM

I-am tăiat coada câinelui meu. Se bucura, netrebnicul, când vedea un critic literar.
Apără-ţi visurile esenţiale ca pe un steag de luptă.
Aforismul este limba mea maternă.
În esenţă, politica este un conclav de lupi, unde cei flămânzi urlă la cei sătui.
Există momente în viaţă când nu mai poţi conta decât pe mângâierile mamei.
Unor cărţi le lipseşte linguriţa de ferment care ar fi putut să transforme aluatul în cozonac.
În artă, sub orice dună de nisip poate să clipocească un izvor.
Numai popoarele imbecile îşi transformă eroii în martiri.
Se pare că şi frica ancestrală a românilor de neant s-a metamorfozat, între timp, în nepăsare.
Oamenii de geniu modelează marmura timpului.
În viaţă, ca şi în artă, aplauzele îşi pot schimba oricând destinaţia.
Morala explicită în artă este asemenea arcurilor ieşite din saltea.
Orice izbândă artistică poate fi o bucăţică din mozaicul fericirii generale.
Citeşte măcar biblioteca genetică din tine!
Misiunea artiştilor de astăzi este mai dificilă, pentru că obstrucţia comunistă era mai uşor de ocolit, decât indiferenţa lumii de acum.
Au reînceput marile migraţii. Oare ne vom instala iar bisericile pe roţi?
Să nu dramatizăm totuşi criza lecturii! Dispar cititorii, este adevărat, dar se înmulţesc exponenţial scriitorii.
Timpul ne lucrează pe toţi. Încet, dar sigur.
Există scriitori actuali care au primit la diverse festivaluri şi concursuri literare mai multe diplome şi decoraţii decât mareşalii sovietici de pe vremuri.
Iubirea – această pădure de mesteceni a vieţii.

Florentin POPESCU

Ajutoare europene

Într-o zi de toamnă cu soare blând pe străzile din B. m-am întâlnit cu fostul meu coleg de şcoală, Dumitru V. şi după ce ne-am dat bineţe (nu ne văzusem de mulţi ani), cum se întâmplă în asemenea împrejurări, ne-am hotărât să rupem fiecare din timpul lui o oră-două, să mergem la o grădină, să bem o bere şi să ne povestim unul altuia câte ceva din viaţa noastră.
Auzisem un zvon vag cum că în satul în care prietenul şi fostul meu coleg preda la şcoala de acolo limba română sătenii au opinii aparte despre mersul lucrurilor în societate şi-n politică şi că li s-a dus buhul fiindcă au fost singurii din tot judeţul care au refuzat să primească ajutoarele trimise de Guvern sub forma unor produse alimentare precum făina, mălaiul, zahărul, fasolea şi orezul, cu toate că toată lumea ştia că-n comuna cu pricina bogăţia nu-i dădea afară din casă pe ţărani, că-n locul acela erau şi sunt şi acum mai mult bătrâni, deoarece fiii şi nepoţii lor au plecat care-ncotro prin lume, prin Spania, prin Italia sau Germania în căutarea unor slujbe din care să poată trăi, după ce fabricile din apropiere au fost închise una câte una şi i-au trimis în şomaj pe lucrătorii lor, printre ei aflându-se şi un număr important de ţărani navetişti din satele acelei părţi a judeţului. Interesul meu era cu atât mai mare cu cât îmi puneam şi eu, ca şi mulţi alţii, o întrebare simplă: Cum, dacă n-au nici de unele, sătenii din Amărăşti refuză mâna pe care le-a întins-o Guvernul prin ajutoarele alimentare despre care este vorba?
Se-nţelege de aici că de îndată ce ne-am aşezat sub o umbrelă la o masă de pe terasă şi am comandat câte o bere, primul lucru pe care vrui să-l aflu de la prietenul meu era cel privitor la amintitul refuz, cu atât mai de mirare cu cât într-o altă comună din zonă, de la doar câţiva kilometri depărtare de Amărăşti, locuitorii abia aşteptau să sosească maşinile cu ajutoare de la Uniunea Europeană şi de îndată ce aflau ziua când avea să se întâmple asta făceau cozi lungi lângă locul în care ştiau că se vor descărca acele daruri.
„Amărăştii, începu prietenul meu, aşa cum îi spune şi numele din moşi-strămoşi, e un sat de oameni săraci, necăjiţi, care n-au dus-o strălucit niciodată, sub nicio orânduire şi-ţi dai seama că n-ar avea de ce să se întâmple altfel nici azi, la atâţia ani după căderea comunismului şi intrarea în Uniunea Europeană. Cresc câteva oi ori o vacă, lucrează pământul puţin pe care-l au şi se situează, cum s-ar zice, la limita existenţei, fără să se plângă, fără să revendice ceva de la Primărie sau din alte părţi. Sunt oameni demni, mândri în toată sărăcia lor. Inşi cu coloana vertebrală dreaptă, cum au fost de-a lungul timpului mai toţi ţăranii din România, „talpa ţării”, cum erau numiţi prin cărţile mai vechi şi prin parlamentele de altădată.
Când mi-am luat în primire postul de profesor eram, îţi mărturisesc, destul de sceptic, având în vedere „folclorul şi literatura” despre Amărăşti. Mă interesasem şi eu în stânga şi-n dreapta pe la colegii care cunoşteau localitatea (unii chiar lucraseră cândva, temporar, acolo) şi nu-mi dăduse nimeni motive de bucurie sau de entuziasm. Însă, n-aveam încotro, toate catedrele similare din judeţ erau ocupate şi dacă refuzam riscam să îngroş rândurile şomerilor…”
Fostul meu coleg de şcoală toarnă cu grijă în cele două pahare şi până să se liniştească spuma de la bere, continuă: „În fiecare sat din ţară există un loc în care oamenii se întâlnesc să stea de vorbă, un fel de agora, sau dacă vrei un fel de «Poiana lui Iocan», ca-n romanul lui Marin Preda. Cum ştii şi tu, acolo se fac şi se desfac ştirile, zvonurile şi toate celelalte legate de politica mai de aproape sau mai de departe…”
„Bine, bine, zic, asta era valabil în urmă cu şaizeci de ani, poate chiar cu o sută, când nu erau televizoare, dar azi, când până şi-n cel mai depărtat cătun societăţile de cablu au tras fire şi are tot omul un ecran în casă, nu prea mai văd rostul unei «Poieni a lui Iocan».
„Te înşeli, prietene. E adevărat, toată lumea are un televizor şi se uită la ce vrea, că are la dispoziţie zeci şi zeci de programe şi nu mai e ca-n vremea lui Ceauşescu, cu doar două ore de emisie pe zi, din care una cuprindea numai şi numai «isprăvile» tovarăşului. Totuşi…”
„Eu rămân la părerea mea. Nu prea mai văd rostul acestei «agora» de care spui…”
„Nu-l vezi tu, dar asta nu-nseamnă că nu există. Ai dreptate, ţăranul român de azi se poate uita la orice, de la pipiţele dezbrăcate pe jumătate şi până la conferinţele de presă ale lui Donald Trump, de la leii care sfâşie antilopele din junglă şi până la cele mai noi cuceriri ale ştiinţei, însă nu-i de ajuns. Toate astea, dar mai ales altele, despre care nu se suflă o vorbă pe la televizor, el, ţăranul anului 2017, simte nevoia să vorbească şi el cu cineva, să facă schimb de păreri, să-şi descarce sufletul şi să caute răspunsuri la fel de fel de întrebări împreună cu ai lui din sat. Că una e să asculţi cum sporovăie nu ştiu care analist politic pe ecran, să-l crezi sau să nu-l crezi, e treaba ta, şi alta să afli de la nea Vasile din capul uliţei sau de la pădurarul ori vânzătorul de la magazin sau căruţaşul Gheorghe, ori moşul State, care a trecut şi a trecut prin multe şi a văzut multe la viaţa lui, cum gândesc oamenii, ce părere au. Că ăştia de la tine din sat n-au ce ascunde şi mintea lor e mai limpede, ei nu fac politică de nicio culoare şi dacă, totuşi, merg la vot din patru în patru ani, pun buletinele în urnă aproape la întâmplare. Au înţeles şi ei că mai toţi candidaţii de pe listele de votare sunt o apă şi-un pământ, că promit multe şi fac puţine ori nu fac nimic după ce au fost aleşi. Nu-i mai poţi păcăli cu o sticlă de ulei şi o pungă de orez, cu o şapcă sau chiar cu o pelerină inscripţionată pe spate şi pe piept cu numele politicianului. Acum au copii şi rude care lucrează prin străinătate şi când vin pe-acasă le aduc unele şi altele, nu mai au nevoie să stea la mila politicienilor, da’ asta-i o altă poveste…”
Prietenul meu soarbe cu nesaţ din paharul cu bere, îi urmez şi eu exemplul, privim amândoi către strada pustie la această oră. Se vede treaba că orăşenii ori au ieşit la plimbare prin parcul cu copaci mari şi umbroşi, cu oaze de verdeaţă şi cu mari ronduri de flori, ori s-au retras pe la casele lor, ori adastă, ca şi noi, pe vreo terasă în jurul unor sticle cu bere şi răcoritoare. Văzându-mă nerăbdător, prietenul continuă:
„Cu ajutoarele primite lunar de la Guvern e o poveste întreagă. Mai la început nu mi-a venit nici mie să cred că le-au refuzat. Pe urmă m-am dumirit stând de vorbă cu mai mulţi săteni, ori asistând pur şi simplu la discuţiile de la bufetul satului, o veritabilă «Poiană a lui Iocan», cum ţi-am spus. Îţi dai seama că dacă în satul lui Moromete ar fi fost măcar o bodegă sau o cârciumă, moromeţii acolo s-ar fi strâns să facă politică, nu la Iocan. Trebuie să ştii că astăzi, în anul de graţie în care ne aflăm ţăranii, că-s ei din Oltenia, din Moldova, din Ardeal sau din Bărăgan, acolo la cârciumă şi la bufet îşi au «poiana» lor şi acolo se adună toţi. Cârciuma îi adună la fel ca magnetul firişoarele de fier, dacă-ţi mai aduci aminte cum ne demonstra nouă profesorul de fizică de la gimnaziu…”
Fata care ne-a servit îşi face de lucru printre mese, îndreaptă câteva şerveţele într-un loc, orânduieşte paharele cu gura în jos în alt loc şi apoi se retrage în dosul barului, privind către uşă, în aşteptarea unor noi clienţi. Într-un colţ, cocoţat pe un perete, merge un televizor la care nu se uită nimeni.
„Ei, bine, reia companionul meu după ce mai soarbe o înghiţitură (iar eu aproape automat îl imit), îmi place uneori să merg şi eu la bufetul din sat la «poiana» lui Dumitraşcu, fiindcă aşa îl cheamă pe Iocanul de-acolo, cel care ţine cârciuma şi e cel mai iubit, nu dintre pământeni, cum şi-a intitulat Marin Preda un roman al lui, ci de băutori de pe întreaga vale, că uneori mai dă şi pe datorie, înscriind cumpărătorii într-un catastif. Ăia îi plătesc când îşi primesc pensiile sau lefurile, iar în cazul unora care se mai află încă în „câmpia muncii” pe la primărie, pe la una din firmele din zonă în ziua de leafă. Ei, bine, atunci regret că nu mi-a dat Dumnezeu şi mie talent literar să scriu un roman chiar şi numai cu ce am văzut şi am auzit la acei oameni care desfac firul în patru despre câte în lună şi-n stele, acolo, lângă nişte amărâte de sticle cu bere. Stai să auzi câteva mostre…”
„Măi, Vasile, zice unul, de ce refuzaşi, mă, punga aia de orez când au venit ăştia cu ajutoare, că doar era pe degeaba şi ai acasă cinci copii. Ce le dai, mă, să mănânce?”
„Mă, Gheorghe, răspunde acela, cum era s-o iau, mă? Că mai acu’ o săptămână, cumnatu-miu din Cioara mi-a dat de la el o pungă de-asta, primită de la Ajutoare. O pungă cu fasole. Şi-am fiert la ea o juma’ de zi şi tot tare a rămas. Pe-urmă, n-avea nici un gust, să ştii!”
„Am auzit, zice un altul, că e cum e fasolea şi cu orezu’, da’ cu mălaiu’ e şi mai rău. Tot aşa mi-a zis unul din Cioara că atunci când l-a turnat în tuci au ieşit nişte gângănii, ca puricii, că mălaiu’ ăla era vechi de pe vremea lu’ Pazvante…”
De peste masă, un al treilea, ceva mai optimist, îi contrează: „Lasă, mă, că n-o fi dracu’ atât de negru! E-adevărat, zice, că ajutoarele astea ar fi de prin rezervele unor armate străine, că au ieşit demult din garanţie şi că ni le-a dat nouă să scape de ele şi să spună că ne-au ajutat…”
„Da’ ce nevoie avem noi de ajutorul lor?, se mai bagă în discuţie altul. Că noi avem pământ căcălău, da’ nu-l putem lucra. Mai bine ne-ar fi dat seminţe”.
„Şi tractoare şi pluguri!”
Cel care era de părere că dracul nu e atât de negru simţi nevoia să zică: „Acum eu crez că ajutoarele astea nu vin de departe. Voi ăştia care aţi ţinut în mână pungi de la neamurile voastre din Cioara n-aţi văzut că pe ele scrie clar şi cu litere de-o şchioapă că vin de la Guvernul României şi nu din altă parte?!”
„Ha! Ha!, sare cel care s-a simţit atacat în amorul propriu că i s-a pus la îndoială spusa. Asta s-o crezi tu! Mare lucru. Ăia din U.E. trimit orezu’, zahăru’, mălaiu’ şi făina în vrac şi-ai noştri îl ambalează. Pe urmă toată lumea e mulţumită. Lumea băgată în chestia asta: adică ăia de la fabricile de hârtie, care fac pungile, pe-urmă ăia de la tipografiile care tipăresc pe ele ce citim noi: «Guvernul, fabrica cutare, compania cutare» şi altele.
Vă daţi seama că peste tot se dau şi se primesc şpăgi serioase, nu ca aci la noi unde dacă vrei laşi la cârciumă un leu sau doi după ce ai băut două-trei beri, e bine, dacă nu, nu-i supărare că Dumitraşcu ştie c-o să vii şi mâine sau poimâine şi poate-i laşi atunci…”
„Şi, ce, clevetelile astea de la cârciumă s-au răspândit în tot satul, lumea a crezut şi de-asta s-au refuzat ajutoarele de la Guvern?”, mă arăt total nedumerit faţă în faţă cu astfel de argumente ce-mi par cam subţirele pentru o hotărâre colectivă la care au participat, îmi imaginez, mult mai mulţi decât inşii de la cârciumă.
Colegul de odinioară îmi ghiceşte numaidecât gândul şi se grăbeşte să mă scoată din ceaţă:
„Nu doar amatorii de bere aveau acest punct de vedere, zice el. Mă rog, poate să fi contat şi ce vorbeau ei la un pahar, da’ au mai contat şi altele atunci când cu refuzul. În sat se retrăsese într-o casă a părinţilor lui şi un inginer agronom care ieşise la pensie. De fapt, nici nu ştiu prea bine dacă era pensionar sau nu mai lucra pentru că nu mai avea unde pentru că firmele agricole preferau tineri sau specialişti cu un curriculum vitae ca la carte.
Fiind el un om citit, ins cu multă experienţă şi umblat prin lume, inginerul ăsta, într-o zi când avea chef de vorbă a intrat la cârciumă şi din una în alta s-a ajuns şi la chestia cu ajutoarele. Oamenii voiau să afle şi părerea lui. La început inginerul parcă avea un fel de jenă şi n-ar fi vrut să spună ce gândeşte, aşa mi s-a părut mie, că eram de faţă, însă mai pe urmă, după câteva pahare de vin, că el nu bea decât vin, şi-a dat drumu’ la gură şi ne-a spus ce are pe suflet. „Păi, măi, oameni buni, zicea el, credeţi că ajutoarele astea pentru voi vin aşa ca un dar sau ca o pomană pentru ţăranii români, că sunt ei mai breji şi mai dragi ţărilor capitaliste dezvoltate, ca Germania şi Spania? Că, vezi Doamne, nu mai pot nemţii şi spaniolii de grija noastră, că vor ei să ajungem şi noi ca ei? Nu, nene, astea au şi ele un rost. Le primim acum şi le vom plăti mai târziu!”
„Cum să le plătim, dacă sunt ajutoare?”, vru să ştie unul.
„Lasă, ai răbdare, lasă-l pe domnu’ inginer să ne spună!”, îl potoli un altul.
„O să-ţi răspund chiar acum, nene Ioane. E simplu. Ne-au sărăcit ţara, cum aţi văzut la televizor, că fabrici nu mai avem, iar de agricultură nici nu mai vorbesc. Vede toată lumea că bietul ţăran n-are cu ce lucra pământul şi că loturile tuturor s-au umplut de bălării. Ne trimit orez, mălai şi făină ca să stăm liniştiţi, să nu ne gândim la vreo manifestaţie, la vreo răscoală, la ceva. Asta pe de o parte. Pe de alta, să se arate că Guvernului îi pasă de locuitorii de la sate, că nu-i lasă să moară de foame. E-hei, dumneavoastră vedeţi, cum se spune, numai vârful aisbergului: sărăcia lucie a ţăranului şi corupţia politicienilor şi arestarea aproape în fiecare zi a unui şmecher care a învârtit milioane şi milioane de euro devenită ceva aproape normal, da’ v-aţi întrebat dacă aceşti şacali vor fi judecaţi vreodată şi vor primi pedepsele pe care le merită? Unii fac doi-trei ani de închisoare (şi ăia după norme europene, cu televizor în celulă, cu telefon mobil şi cu tot confortul) şi după ce ies nu-i mai întreabă nimeni de milioanele furate, aşa că ei o duc pe urmă, tot testul vieţii, boiereşte, cu vile, cu iahturi, cu limuzine de ultimă generaţie, cu vacanţe exotice şi cu câte şi mai câte. Vă spun eu: acesta-i doar vârful aisbergului…”
„Şi aisbergul acela de care ziceţi care e?”, vru să ştie cineva.
„Lasă-l, bre, nea Vasile, să termine, că ne spune dumnealui!”, zise un altul.
„Dacă vă gândiţi bine, îl puteţi ghici şi singuri, reluă firul inginerul. Industrie, cum v-am zis, nu mai avem, agricultură nu, economia e la pământ, ce mai vreţi? Suntem la mâna străinilor. Ei ne dau împrumuturi şi ajutoare, da’ n-o fac degeaba. Vor să ne ştie datori vânduţi. Şi când eşti dator faci cum îţi zice ăla care ţi-a dat banii pe care nu-i mai poţi da înapoi că i-ai cheltuit cu pensii, cu salarii, cu indemnizaţii, cu fel de fel de ajutoare. Şi de unde alţi bani, dacă nu se produce, dacă n-avem ce vinde nici pe pieţele interne şi nici afară?”
„Aşa e, că dacă am avea n-am cumpăra noi toate ştifturile alea chinezeşti sau mărfuriile la mâna a doua aduse de pe cine ştie unde!”, răbufni careva, iar altul îl completă: „O săptămână întreagă am umblat pe la oraş să caut nişte bocanci din ăia buni, cu talpa groasă şi care nu se dezlipesc la prima ploaie şi n-am găsit. Şi ce încălţăminte făceam noi la Guban, la Clujana şi-n alte părţi…”
Inginerul, socotind că i-a făcut pe toţi să priceapă cum stau lucrurile, îşi permise un scurt răgaz, dădu pe gât vinul care îi mai rămăsese pe fundul paharului şi ca un profesor care şi-a terminat de predat lecţia elevilor lui, conchise:
„Am fost transformaţi într-o colonie, în piaţă de desfacere pentru produsele altora. În curând n-o să mai avem nici teritoriu. Am auzit că peste cincizeci la sută din terenurile agricole au fost vândute la străini şi nu m-ar mira ca într-o zi să văd şi pe la noi arabi din ăia cu basmale pe cap şi-n pijamale albe cum îi slugăresc pe românaşii noştri!”.
„Şi cum, adică, noi suntem acum legaţi de mâini şi de picioare şi nu mai putem face nimic?”, vru să ştie cel care căutase o săptămână şi nu găsise bocanci prin magazinele de la oraş.
Inginerul nu întârzie să-i răspundă:
„Cam aşa cum ai auzit, nea Vasile. Cam aşa sau poate mai rău. Om trăi şi-om vedea. Nu vă spun mai multe că ăştia sunt în stare să mă acuze de propagandă şi, cine mai ştie, poate chiar de ponegrirea ţării şi să mă bage la închisoare”.
„Nu te închide nimeni, domnu’ inginer, că nu mai suntem pe vremea când pentru două-trei vorbe contra regimului erai trimis la canal sau la Gherla!”, interveni unul.
Inginerul îi privi pe rând pe fiecare, ca şi cum ar fi vrut să le citească pe faţă gândurile care îi frământau în acele clipe, nu desluşi mare lucru şi-şi întoarse ochii către paharul din faţa lui. Luă sticla, îl umplu din nou, sorbi două înghiţituri şi cum la masă se lăsase tăcerea, se simţi dator să mai zică ceva.
Rosti cumpănit: „Oameni buni, să ştiţi de la mine că-n ziua de azi nimeni nu-ţi dă ceva pe degeaba. Mai devreme sau mai târziu vine şi ziua scadenţei şi trebuie să-ţi plăteşti datoria. Chiar dacă n-ai vrut tu s-o faci, chiar dacă la început te-ai lăsat amăgit cum că totul e pe gratis!…”
Mărturisesc că povestea asta auzită de la fostul meu coleg de gimnaziu mi se părea interesantă şi în bună măsură captivantă, şi mai simţeam parcă nevoia de un final.
Nu întârziai să-l întreb: „Şi ce s-a întâmplat după aceea?”
„Multe. Peste câteva săptămâni, când la Primărie au venit camioanele cu ajutoare în alimente nimeni n-a ridicat de acolo nici măcar o singură pungă, aşa că primarul şi mai-marii lui de la judeţ au rămas cu gurile căscate de mirare. Nu pricepeau ce se întâmplă. Ceva mai târziu, după câţiva ani, o agenţie guvernamentală a acordat ajutoare locuitorilor din Cioara pentru a-şi lucra pământurile, iar ei au cheltuit toţi banii fără ca măcar să semene o brazdă de verdeaţă. La scurtă vreme pe deasupra satului lor au început să zboare elicoptere din care se fotografiau tarlalele pline de buruieni. Se urmărea restituirea fondurilor primite şi aplicarea de penalităţi. În vremea asta, cei din sat de la noi, prin curţi sau pe la terasele de vară ale bufetelor, ciocneau sticle după sticle de bere, felicitându-se între ei pentru că au ştiut să refuze la timp ce era de refuzat.
Nici despre camioanele cu ajutoare care s-au întors la judeţ la fel de pline cum veniseră şi nici despre ogoarele amărăştenilor, peste care nu zbura nici un elicopter presa locală şi cea centrală n-au scris măcar un cuvânt.
Dar nu se ştie nici până azi că dacă ar fi scris s-ar fi schimbat ceva. Şi oricum, indiferent de toate astea viaţa a continuat să meargă înainte”.

Marian RUSCU

secundă rănită

mă topesc atunci când
păşeşti, regină, spre mine.

secvenţa nu ar trebui să se piardă,
ci să rămână un perpetuu dejá-vù.

aş dori să-mi placă mereu
ce-mi place acum la tine:
aura-ţi, plină de farmec,
sufletul, nelepădat de mine,
altarul, prin care mă treci,
viaţa,
pe care mă îndemni s-o vieţuiesc,
– un vis ce-a fost o secundă rănită –,
deşi-s acum cu tâmpla sură.

Distribuie: