Spații culturale nr. 53 (6)

Iulian MOREANU

Lecturi obligatorii

Rareori mi s-a întâmplat ca, în momente de cruntă tristețe, durere sufletească, ori numai simplă singurătate să primesc un telefon care să mă scoată din aceste stări și să acționeze ca un fel de pansament aseptic pus peste o rană care altfel riscă să se infecteze. Venit la timp, am văzut în el, întotdeauna, un fel de dovadă a milei cerești.
De regulă însă mă suna vreun idiot care greșise numărul și închidea fără să-și ceară scuze, sau cineva care nu zicea nimic ori îmi punea manele. Mai rar, eram solicitat să răspund la cine știe ce sondaj de opinie; două, trei minute, mi se spunea cu un ton ce suna a implorare, dar acestea însemnau cam o jumătate de oră. Răspundeam acestor chestionare numai la gândul că cel ce suna mânca și el o pâine, și nu prea albă, având în vedere înjurăturile pe care de regulă le primește, ori miștoul la care este supus în cele mai multe asemenea situații.
Așadar, ultima dată când mi s-a întâmplat să primesc un asemenea telefon mai aveam puțin și mă sinucideam. Bine, în sens figurat vorbind. Pentru că nu-mi dau seama cum de mă căptușisem de câteva zile cu o stare depresivă aproape severă, care mă împiedica să mai mănânc, să pot citi ori să ies puțin spre a-mi găsi o sursă de distracție. Mă sunau cunoscuți, colegi de serviciu ori tot felul de fufe și le răspundeam tuturor în dodii și închideam rapid. O asemenea situație de apatie și lipsă de interes față de mai tot ce mă înconjura nu mă încercase niciodată și nici nu credeam că este posibilă. De câte ori auzeam despre cineva că i s-au înecat corăbiile, că nu mai poate scăpa de nu știu ce necazuri ori că nu-și mai revenea din supărările care-l năpădiseră, și pe care eu le consideram niște lucruri absolut controlabile, îmi spuneam că respectivul este o fire slabă, care se lasă doborât la cea mai mică încercare a vieții, indiferent din ce parte ar fi venit aceasta: serviciu ori viață privată. Eram ferm convins că nu exista problemă de viață fără rezolvare și că, în afara cazurilor datorate unor situații extreme, ereditare etc., spitalele de psihiatrie sunt absolut inutile, iar medicii respectivi niște furnizori legal-penali, dacă se acceptă această sintagmă, de substanțe psihotrope care te transformau în legume, numind asta „tratament”.
Dar, ca să mi se întâmple mie așa ceva, dintr-o dată, fără nici un motiv real ori imaginar, asta îmi fusese cu neputință să concep. Și iată că totuși se întâmplase, deși tot ce trăisem în ultima vreme erau lucruri ce nu se puteau produce decât în viața unui om împlinit și fericit: îmi apăruse o nouă carte care se vindea bine, îmi cumpărasem un Yaris la mâna a doua, reușisem să-mi acopăr un credit cu care mă chinuisem câțiva ani și mai erau vreo trei săptămâni până când (tot ca urmare a unui nou credit) și urma să plec în costisitoarea excursie în țara din sud-estul Asiei, de unde voiam să vin cu produse Samsung direct de la mama lor de-acasă. Asta ca să mă rezum doar la câteva aspecte care aduceau serios a bunăstare și nu ar fi trebuit să nemulțumească pe nimeni.
Mă trezisem în urmă cu câteva zile cu o stare de moleșeală de-ai fi zis că sunt din plastilină. Ochii mă usturau, iar fruntea îmi ardea. Mi-am controlat temperatura: 36,4 grade. Nu se putea, mi-am zis, simțind cum îmi ardea tot corpul. Am pus din nou termometrul: tot 36,4 grade. Nu cred că exista loc pe trup care să nu mă doară, nici măcar un centimetru pătrat. Era o durere surdă, mai mult un fel de febră musculară generală. Un tremur inexplicabil, un frison ce nu se mai oprea. Lipsă de poftă de mâncare. Stare de lâncezeală. Incapacitate de concentrare asupra celor mai mărunte lucruri. Momente de pierdere a memoriei. Plictiseală, deși nu aveam nimic de făcut în mod deosebit. Incapacitate de efort fizic; nu puteam nici să strâng pumnul. Confuzie. O ușoară stare de anxietate. Bineînțeles că nu m-am dus la medic. Neștiind ce aveam, am căutat pe internet boli ce se manifestau prin simptomele pe care le resimțeam sau asemănătoare. Sindrom depresiv-anxios, acesta era verdictul spre care convergeau toate cele citite. Am mai aflat că nu există o cauză anume a numitului sindrom, și că mai degrabă un întreg complex de factori concură spre a te ferici în final cu ceva ce nu e neapărat o boală, dar mai greu decât o boală. Am citit mai departe: depresia este determinată de un dezechilibru chimic la nivelul creierului, care poate fi restabilit cu ajutorul unor medicamente de ultimă generație. Anxietatea, ca teamă irațională, fără un temei real se poate rezolva cu anxiolitice și prin așa numita metodă a înfruntării; adică să faci (eventual asistat de un cadru de specialitate) ceea ce îți provoacă în mod obișnuit teamă. Și totul asezonat cu psihoterapie. Adică lungi discuții, atent dirijate de către un psiholog, care, sondând subconștientul, să ajungă la cauza ascunsă a tuturor acestor suferințe sufletești. Suferințe care, netratate, pot ajunge să afecteze și organe. Altfel spus, afecțiunile „pe funcție” se pot transforma în afecțiuni „pe organe”.
Cred că la lucrurile astea mă gândeam, repetând, de altfel, niște gânduri ce nu-mi mai dădeau pace, atunci când a sunat acel telefon despre care va fi vorba în continuare.
– Sunt Elena Rupea, mi-a răspuns o voce de femeie după ce am răspuns printr-un „da?” cam nepoliticos.
– Sărut mâna!
Îmi era foarte cunoscut numele, deși nu-l mai auzisem rostit de vreo patruzeci și ceva de ani. Aveam niște îndoieli, dar inflexiunile vocii, chiar și după atâția ani nu mă puteau înșela: mă sunase buna și fosta mea prietenă din copilărie, Elena. Copii zănatici și fără judecată fiind, multă vreme i-am zis „Selena”, o poreclă ce venea de la un cuvânt ce nu aveam idee ce însemna. Dar suna frumos: „Elena-Selena”. Asta până când Elena a devenit, încet, încet o domnișoară cochetă și frumoasă foc, căreia băieții se întreceau în a-i face curte și a încerca să se afle mai tot timpul în preajma ei.
Familiile noastre locuiau în aceeași casă mare, frumoasă și trainică pe care o ridicaseră pe vremuri americanii veniți să exploateze petrolul din orașul care avea sub el cantități uriașe din această bogăție. Din acest punct de vedere, eram într-un evident avantaj față de restul celor care urmăreau să-i intre în grații. Adică, în caz că m-aș fi angajat într-o luptă pentru câștigarea prieteniei ei, aș fi avut un fel de drept de preempțiune. Problema era însă că eu nu o plăceam deloc pe Elena, sau, mai precis, nu o plăceam într-un sens care ar fi condus către o idilă. O știam dintotdeauna și locuiserăm și ne jucaserăm în aceeași curte generoasă, împreună cu fratele ei, cu care eram în aceeași clasă.
Elena era cu doi ani mai mică decât noi, și lucrul acesta o nemulțumea teribil. Așa se face că, și atunci, în gimnaziu fiind, iar ea începând deja să sucească mintea tuturor băieților prin frumusețea și dichiseala ei, tot nu vedeam nimic deosebit la ea și aveam impresia că, oricând aș fi dorit, ea putea să devină iubita mea. Așa că am tratat-o în continuare ca pe o bună prietenă și atât, cu care puteam discuta orice. Chiar orice. Asta cu atât mai mult cu cât, oricând îmi puteau reveni în minte imagini cu ea de pe vremea când ne jucam fără a ne ascunde goliciunea trupului atunci când pe la șase, șapte ani umpleam o groapă septică din spatele casei pe care o umpleam cu apă și imaginam în ea un ștrand din care ieșeam murdari de noroi ca niște purcei. Însă și mai numeroase au fost ocaziile în care ne jucam doar în chiloți fiind, fără ca acest lucru să ne creeze vreo problemă de genul reținerii de moment ori a inhibiției totale.
Și iată că acum, după atâtea zeci de ani mă suna Elena, femeia matură care precis nu mai avea mare lucru din imaginea băiețoasei vecine, o cârnă pistruiată, guralivă și pusă tot timpul pe harță pe motive de frondă de dragul frondei.
– Cristian, am numărul tău de la Costi. Mi-a zis că te întâlnești destul de des cu el.
Costi, diminutivul de la Constantin, e fratele ei. În aceeași clasă cu mine, era, sub aproape toate aspectele, diferit de Elena cu care nu era zi de la Dumnezeu să nu se certe, ba să-și mai și tragă câte una. Deși foarte bun la învățătură, a avut ghinion la admiterea la Medicină, situându-se mereu la un loc sau două sub linia ultimei medii, astfel că după trei eșecuri a urmat o școală de asistenți medicali, specializându-se în radiologie. A ajuns să știe tot atâta meserie cât și un medic, așa că cei care mergeau la spital pentru a face o radiografie spuneau „mă duc la Costi.”
– Sigur. Ne vedem destul de des. Chiar și săptămâna trecută am vorbit…
– Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult, mă întrerupse Elena.
Aș fi vrut să-i spun că apelasem la Costi pentru a ajunge la un doctor internist. Câteva analize din cele pe care le fac anual ieșiseră cu valori cam mari, mă alarmasem, și pentru că medicul de familie mi-a recomandat să le repet după o săptămână, două, la un alt laborator, primul la care am apelat a fost el.
Cu siguranță că pe Elena nu ar fi interesat-o aceste lucruri, ori mi-ar fi cerut amănunte și nu cred că în acest caz discuția ar fi continuat într-un fel care să nu mă enerveze. Fiindcă, atunci când ți-a scăpat porumbelul cu analize medicale, interlocutorul nu se lasă până nu te stoarce de informații, chestionându-te despre tot felul de lucruri: de când suferi de (chiar dacă nu suferi și e vorba doar de un puseu), la cine ai făcut analizele și de ce nu te-ai dus la celălalt, ce ai de gând mai departe, dacă ai început să ții regim, dacă te internezi, când te internezi, la cine te internezi, să fii atent și să nu te joci cu, pentru că nu e de glumă și așa mai departe, mai urmează să te întrebe dacă ți-ai făcut testamentul. Mă rog, tot ce-i posibil ca Elena să nu facă parte dintre asemenea persoane sâcâitoare, dar, de unde puteam ști cum evoluase în anii aceștia mulți care trecuseră de când nu ne mai văzuserăm?
– Ce să fac? Cu treaba…
– Ai ieșit la pensie? căzu ca o măciucă întrebarea imediată de care mă temeam cel mai tare.
Constatasem, cu o constanță care mă dispera, că, de câțiva ani, cea mai frecventă întrebare ce mi se punea când mă vedeam cu cineva cu care nu mă mai întâlnisem de ceva vreme, după ce mă întreba neutru ce mai fac, dar fără a-l interesa și răspunsul, era dacă am ieșit la pensie. Ori, variante: cât mai am până la pensie, chiar de când am ieșit la pensie, ori de-a dreptul cât am pensia. Inițial nu am prea luat-o în serios, dar văzând că gluma se îngroșa, am început să mă zburlesc, până la a deveni refractar, întrebându-i la rându-mi pe respectivii dacă le stau cumva în gât ori vor trebui să-mi plătească ei pensia direct din buzunarele lor. Mi-am atras, evident, antipatii, dar de-aia nu mai puteam eu.
Ce și cum ar fi trebuit să-i răspund Elenei? Și dacă apoi va urma, fatal, tirul de întrebări cunoscute?
– Nu… am zis, având în glas ceva de vinovat care nu știa cum să-și ceară iertare pentru o faptă reprobabilă.
– Nuuu??? se miră ea. Eu am ieșit de trei ani!
Am făcut rapid o socoteală, având în vedere diferența de vârstă dinte noi, dar nu-mi ieșea, trebuie că se pensionase anticipat. Nu voiam să intru în amănunte. Precis că acum o să mă întrebe dacă am nepoți; o altă obsesie a multora din cei de care ziceam mai devreme.
– Nepoți ai? nu se lăsă întrebarea așteptată, de parcă eu însumi i-o trimisesem în minte.
– Nu. Nu am.
– De ce? a continuat Elena să mă chestioneze.
– Pentru că nu sunt însurat!
Deja simțeam cum încep să mă enervez. Nu puteam deloc să înțeleg. Așadar, am copilărit împreună cu doamna asta pe vremea când era o copilă și când vara ne jucam mai mult despuiați, vorbeam la telefon după zeci de ani în care nu ne mai văzuserăm, lucrul acesta trezindu-mi deja niște amintiri plăcute, nu aveam idee cum putea arăta, iar ea nu găsea altceva de făcut decât să mă piseze cu întrebările astea tâmpite care mă disperau? Vorbisem cu câțiva apropiați despre această „temă” și mai toți mi-au spus că sunt întrebări firești, nevinovate în fond, mai ales de la o vârstă încolo. Apoi, cei ce te întreabă chestiile stea sunt ei, la rândul lor pensionari și vor să facă o comparație. „Comparație, ca să ce?” întrebam. „Așa…” mi se răspundea, lăsându-mă nelămurit. O singură persoană, o doamnă școlită bine, educată și informată peste poate mi-a zis că acelea sunt întrebări prostești, puse de oameni proști, și pe care nu trebuie să le iau în seamă. Ei, un asemenea răspuns m-a răcorit și le-a compensat pe toate celelalte care-i scuzau pe indiscreți.
Și iată că buna mea prietenă din copilărie, doamna cu chip anonim, care-mi vorbea la telefon nu încălca regula întrebărilor nesuferite puse ca să fie puse. Iar acum o să mă întrebe cum de nu sunt însurat la vârsta asta.
– Cum nu ești însurat? Nu se poate! La vârsta ta…
Ei, nu, că asta-i bună! mi-am zis. Iată, aflam că bărbații de vârsta mea nu au voie să fie neînsurați. După această replică m-am întrebat dacă nu cumva cea care spusese că e Elena, chiar era Elena, și nu cumva o impostoare care substituia o identitate despre care știa că am cunoștință, nefăcând altceva decât să mă șicaneze cu asemenea întrebări și nelămuriri. Dar nu, era Elena. Simțeam însă tot mai mult cum încep să mă enervez. Nu mă puteam hotărî să iau o decizie tranșantă, și anume să pun capăt acestei discuții anoste și cu subiecte indezirabile. Repet, după zeci de ani în care nu ne văzuserăm.
– Ei, uite că la vârsta mea nu sunt însurat, am răspuns, încercând să păstrez un ton cuviincios.
– Nu ai fost niciodată, ori s-a întâmplat ceva?…
Elena nu voia să rămână cu lacune despre biografia mea, și chiar își schimbă tonul vocii când făcu referire la „altceva”, în cazul în care asta ar fi însemnat un divorț ori, mai rău, văduvie.
– Ba da, am fost însurat, însă…
– Și copii?
– Am un copil, un băiat.
– Și nepoți?
Altă întrebare de care mă temeam.
– Nu, nu am nici un nepot.
– Ooo… ce păcat! Eu am doi copii și patru nepoței.
– Bravo ție! Să-ți trăiască! i-am urat.
– Mulțumesc!
Știam ce avea să urmeze. O descriere a plozilor – cum arată, cu cine seamănă și cât de isteți sunt. În multe situații am asistat siderat cum foști colegi, buni prieteni ori doar simple cunoștințe se aventurau în a-și imita micile minuni și a reproduce, cu toate greșelile firești de pronunție, replicile acestora. Îi priveam cât de caraghioși erau în seriozitatea lor stupidă și-mi venea să mă prăpădesc de râs. Dar zâmbetele mele, politicoase și greu de stăpânit aveau efectul unor aplauze și le dădeau și mai mare avânt interlocutorilor mei. Încercam să schimb subiectul, spre niște treburi serioase, dar după câteva secunde, respectivul revenea rapid la ceea ce-l durea mai tare și-i adusese în viața sa anostă fericirea supremă.
În mod curios, Elena nu a dat curs bănuielii mele, ceea ce a făcut să mă simt ușor frustrat. Să fi reprezentat ea excepția care totuși întărea regula? Dacă nu cumva păstra aceste lucruri pentru momentul în care va considera că discuția noastră se apropie de final, servindu-mi astfel frișca, separat de prăjitură.
– Și tu, ce mai faci?… Mi-a zis Costi că te-ai apucat de scris cărți.
Nu era cea mai fericită exprimare; după cum o zisese, suna ca și cum îmi descoperisem un hobby de duminică, de pildă, de făcut figurine din lemn ori altceva asemănător. Însă am înțeles ce voia să spună. Într-adevăr, scrisesem și publicasem câteva cărți. Nu aveam neapărat veleități de mare scriitor, dar câteva cronici favorabile în reviste literare provinciale m-au încurajat și m-au făcut să continui. Două i le dăruisem și lui Costi, care mi-a zis apoi, când ne-am mai întâlnit, că îi plăcuseră mult, mai ales pentru că acțiunea multor povestiri se producea în orășelul nostru, ușor recognoscibil, ori aveau ca personaje copii, prototipul a doi dintre ei fiind chiar el și sora lui, cea cu care, acum maturizată bine, tocmai vorbeam la telefon.
– Da… Mai mult așa, ca să…
Nu o interesa motivul:
– Și nu-mi trimiți și mie câteva?
– Ba da. Chiar pe cele pe care i le-am dat și lui Costi. Sunt două.
– Da, pe astea două. Mi-a zis Costi că sunt și eu în una din ele.
– Ei, nu, treaba stă altfel…
– Ia un pix și scrie adresa mea, zise Elena fără a aștepta să-i explic cum stătea treaba cu ficțiunea, prototipuri, transfigurarea realității…
Din tonul ei ferm mi-am dat seama că nu aveam de ales și m-am executat. Am cerut să-mi repete câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles din prima și i-am repetat ce scrisesem, ca să mă conving că notasem corect. Doar ce-am pus pixul deoparte și Elena și-a luat la revedere, promițându-mi că va reveni cu un telefon după ce va citi cărțile. Nici nu am avut timp să-i răspund.

Nicolai TĂICUȚU

o chestiune delicată

– câmpia română este peste tot
și peste satul meu
comună urbanizată acum –

pentru astăzi, la întâlnirea fiilor satului
câmpia a cerut
să i se asigure un loc discret
în partea umbroasă a sălii de protocol
undeva mai departe
să nu prea fie văzută de nimeni
de unde să nu prea deranjeze pe nimeni

… aşa a și fost:
totul a decurs cumsecade
fără ca ea să fie luată în seamă
fără ca ea să deranjeze pe cineva…

la sfârşit
s-a ridicat maiestuoasă
cu un cap deasupra celorlalţi
ca și absentă a servit de pe masa festivă
o felie de cozonac
a băut un pahar cu suc de cireşe
a privit apoi de jur-împrejur
i-a cuprins pe toţi cu privirea
şi mulțumită, a ieşit

dimineaţă de vară timpurie

marea bubuitură iscată
în momentul când se crapă de ziuă
este preluată, prin atenuare
de izbucnirea plantelor în floare

(stați liniștiți! asta
doar urechea poetului percepe)

Nina Elena PLOPEANU

Băiatul și tocul de vioară

Concertul se încheiase de câteva ore. În urechi îți răsunau încă ovațiile publicului. Altcineva în locul tău s-ar fi simțit în al nouălea cer. Cu toate că ajunseseși acolo unde ți-ai dorit, nu te simțeai împlinit. Pe chip ți se plimbau umbre de remușcare. Îți era teamă să aprinzi lumina. Chipul din geam îți amintea de parc și de aleile lui, dar și de cel care îți deschisese drumul spre succes.
Te-ai trezit pe lume ca un copil al nimănui. Ți-au purtat de grijă medicii și asistentele de la spitalul militar. Te-au îmbrăcat gradații de la Casa Armatei și polițiștii de la rutieră. În adolescență erai foarte mândru de hainele tale kaki sau bleumarin, de bocancii și de șepcile date la casare pe care le primeai în dar. În fiecare dimineață îți cumpărai o cafea de la chioșcul din colț și te plimbai mândru de ținuta militaro-polițistă pe aleile parcului. ,,Îmi stă bine, nu-i așa?” îi întrebai în gând pe trecătorii care te priveau zâmbind. Cei care treceau zilnic prin parc se obișnuiseră cu tine și te întristai când nu te băgau în seamă.
După fiecare concert, îți aminteai ziua aceea de septembrie care ți-a schimbat viața. Un băiat de aceeași vârstă cu tine, cu un toc de vioară în mână, străbătea plictisit aleea din centrul parcului lovind, ca pe o minge, cu vârful pantofului lustruit fiecare frunză moartă. L-ai privit cu invidie, deși nu părea să fie prea bucuros. ,,Este elev la Liceul de muzică”, ți-ai spus sorbind din ochi tocul în care bănuiai că se afla o vioară așa cum văzuseși la concertele de la Casa Armatei. O vioară la care învățaseși și tu să intonezi câteva game și arpegii în pauzele dintre repetițiile fanfarei. Ai grăbit pasul și te-ai apropiat de băiatul pe care nu-l trăgea inima să meargă spre școală. V-ați oprit față în față și, ca într-un film de comedie, v-ați zâmbit tâmp și v-ați frecat cu dosul palmei la ochi. ,,Oare unde am mai văzut chipul acesta?” te-ai întrebat în același timp cu tipul identic din fața ta. Cine ești?” v-ați auzit într-un singur glas, vizibil speriați de asemănarea dintre voi.
,,și mie îmi place să cânt”, i-ai spus, arătând spre tocul viorii. „Nu am studiat la școală. M-au învățat prietenii mei de la Casa Armatei”. ,,Ți-ar plăcea să mergi la Liceul de muzică?” ,,Da” i-ai răspuns fără să stai pe gânduri. După câteva secunde de gândire, elevul, cu două fulgere în ochi, ți-a zis ,,Ce-ai spune dacă te-ai duce în locul meu? Cred că n-ar observa nimeni dacă ne-am schimba hainele între noi. Ne-am întâlni aici în fiecare dimineață. Tu ai îmbrăca acest costum, care parcă mă strânge pe la toate încheieturile și ai merge la cursuri, eu aș îmbrăca hainele tale și m-aș plimba fără nici o grijă până când te-ai întoarce și până a doua zi fiecare și-ar vedea de treburile lui. ,,Vorbești serios? Sau vrei să-ți bați joc de mine?” Ca să-ți demonstreze că nu glumește și-a scos sacoul și, arătând spre pâlcul de arbuști de tuia din dreapta ta, a continuat. ,,Iată un loc unde ne putem schimba” și, fără să mai aștepte vreun răspuns, s-a îndreptat spre ascunziș, iar tu l-ai urmat ca Vineri pe Robinson Crusoe. Ți-ai pus costumul, ai luat tocul viorii și în pas vioi te-ai îndreptat către Liceul de muzică. Cunoșteai drumul. Din curiozitate trecuseși de câteva ori pe strada mărginită de case vechi și elegante ce aminteau de alte vremuri și de alți oameni. Cu cât te apropiai mai mult de școală, cu atât îți intrai mai bine în rol. Răspundeai vesel băieților și fetelor care te salutau. ,,Colegii mei îți închipuiai, desigur”.
Ai ajuns când soneria anunța începutul cursurilor. Când ai intrat, pentru o clipă, ai simțit că holurile mari și luminoase te strâng ca într-o menghină. Inima îți bătea în piept ca tam tam-ul unei tobe, obrajii ți s-au aprins ca florile arborelui văpaie, iar urechile îți vâjâiau ca apa unei cascade. Ți-ai amintit că trebuie să străbați culoarul din stânga până la capăt și să găsești sala de vioară. Era cât pe ce să te întorci, dar o voce fermă te-a îndemnat să intri. ,,Hai mai repede. Este târziu”. Ai întors capul și ai zărit o siluetă feminină cu un catalog ale cărei coperți vișinii nu le-ai uitat niciodată. Era profesoara de vioară. Între voi doi s-a legat de la început o frumoasă prietenie. Ți-a fost mult timp aproape și te-a încurajat să-ți îndeplinești visul, dar timpul și distanța au creat între voi punți de netrecut.
Un chip zâmbitor de fată, colega ta de studiu, te-a întrebat în șoaptă de ce ai întârziat. Ai ridicat din umeri și ai încercat să-ți ascunzi teama. Acum zâmbești când îți aduci aminte cât de speriat erai. Cu timpul, ai devenit sigur pe tine. Când deschideai tocul viorii și așezai instrumentul sub bărbie o liniște imensă îți lumina chipul. Buricele degetelor îți deveneau cărbuni încinși când plimbai arcușul pe corzile fine. Corpul cărămiziu tresărea ca trupul unei femei mângâiate de mâinile iubitului. Sunetul cald îți învăluia creierul, ți se scurgea spre inimă și de aici ți se răspândea prin vene și artere până la cea mai infimă extremitate. Nu ți-ai cunoscut mama și nici iubita, dar sunetul viorii te făcea să simți între dinți gustul laptelui matern și fiorul primului sărut. Atunci, nu ți-ai fi închipuit că ai să ajungi să urăști vreodată lemnul care cânta.
Băiatul, al cărui rol îl jucai, îți mulțumea că l-ai scăpat de corvoadă împărțind cu tine o parte din banii de buzunar. Părinții, plecați să strângă averi, mulțumiți de rezultatele odraslei, îi trimiteau suficient ca să-și permită să fie mărinimos.
După liceu, ai mers la Conservator. Nu mai locuiai de mult pe străzi. Te mutaseși împreună cu Sosia ta. Intrigat de asemănarea dintre voi, ai început să cercetezi, mai întâi printre prietenii de la Casa Armatei, de la poliție și de la Spitalul militar, iar apoi pe la Casa de copii. Ai aflat că ați fost frați gemeni și că mama voastră, o adolescentă fără părinți, v-a abandonat în spital. Înainte să împlinească un an, fratele tău a fost înfiat. Tu, pentru că erai bolnav, ai crescut o perioadă pe lângă doctori și asistente, iar apoi ai fost dus la Casa de copii, de unde fugeai foarte des, până când ți s-a pierdut urma. Când ai înțeles că cel căruia îi furaseși viața îți era frate, ai hotărât să pleci. Ai terminat conservatorul ca șef de promoție și ai fost angajat de o mare orchestră din străinătate. Ai plecat fără niciun cuvânt de rămas bun și fără să privești în urmă. ,,Și tu m-ai părăsit pe mine” i-ai spus în gând fratelui tău. ,,Descurcă-te singur! Așa cum m-am descurcat și eu”. Ți-ai luat vioara din tocul ros de timp, i-ai mângâiat coapsele, convins că erau înmuiate în sângele păsării Phoenix și dus ai fost.
Nu te-ai întors în trecut decât în ocazii asemănătoare cu cea din seara aceasta când n-ai avut cu cine să-ți împarți bucuria. Vioara nu îți mai era de ajuns. Cutia cu fața din lemn de pin și spatele din arțar nu putea să te îmbrățișeze și nici să-ți spună o vorbă bună. Degeaba blestemai lutierul care îi modelase cap, gât și trup de femeie. Cinismul viorii te-a făcut să-ți fie dor de asistentele și de medicii care te crescuseră, de profesori și de foștii colegi. Ai fi vrut să-i suni, dar ți-ai dat seama că nu le-ai știut niciodată numerele de telefon.
În seara aceea, ai revenit pe aleile parcului dintre Spitalul militar, Casa armatei și Poliție. Era mijlocul lunii septembrie. Ai început să pășești agale și să lovești cu vârful pantofului lustruit frunzele moarte. Deodată ai tresărit. Pe o bancă, la dreapta unui pâlc de arbori de tuia, ai zărit un bărbat îmbrăcat în pantaloni bleumarin și haină kaki. Lângă el, într-un toc de vioară ce răspândea un iz puternic de alcool, zăcea mototolită o șapcă veche de polițist.

Distribuie: