Spații culturale nr. 53 (5)

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (I)

Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem. (Anna Ahmatova)

În traducerea lui Leo BUTNARU

Gheorghi ADAMOVICI(1894 – 1972)

***

O, viața mea! Să nu ne mai pripim,
Să nu ne plângem – în zadar ar fi.
În lume tihna vine – calmează-te și tu.

Aș vrea zăpada grea să se așeze,
Cerul să se întindă clar-albastru
Și eu să viețuiesc, pentru-a putea simți
Gheața – pe inimă și promoroaca-n pomi.

***

Acolo, undeva, cândva
La poala muntelui, pe țărm de râu
Sau după o trăsură hodorogită,
De obicei rătăcind prin ploaia piezișă,
Sub cerul tupilat, gri, interminabil
Sau poate mult mai târziu și
Cu mult, cu mult mai departe,
Nu știu nici ce, nici nu țin minte,
Dar undeva, cândva, posibil…

***

Ce frig e în câmp, ce gol e
Și nimic ce ar înveseli ochiul cât de cât;
Sărmane sate de izbe rusești
(Mai ales spre seară, azi și demult).

Casă sub pin, mlaștină,
Pârâu sub o pantă de smoală, parcă,
Nu e vesel să trăiești aici, dar cineva
Îmi tot spune: „Încearcă,

Săptămâni și ierni, și ani,
Lacrimile să-ți seci cât mlaștina toată,
Spre-a învăța de la natură
Indiferența față de soartă”.

***

N-ai cu cine să schimbi un cuvânt. Nu bea vin.
Părăsește-ți casa. Lasă-ți soție, frate.
Lasă oamenii. E timpul sufletul să se-ncredințeze
Că în trecut a se întoarce nu se poate.

Celor ce-au fost – retrage-le dragostea.
Pe urmă nici pentru natură n-o să ai iubire.
Spre-a fi zi de zi tot mai indiferent,
Prin săptămâni și ani în risipire.

Și alene vor muri speranțele, oricare.
Bezna va domina împrejurimea. Iar, drept semn,
În noua viață moarte vei vedea deslușit
Cununa de spini și, grea, crucea de lemn.

***

Geaca ponosită cu guler de blană
S-o uit ca din senin!
Leneșa voce cu-nalte ecouri
Cum s-o domin?

Noaptea, prăpădul bate-ndărătnic
În ușă, cu pumnul de scrum,
Stinge lumina… Biata mea fericire
Unde-ai fi acum?

La botez ți-am dat nume ne-nțeles,
Tu – uitare și hău.
Sau, poate, îmi zic CIANURĂ DE KALIU
E numele tău.

Viktor ADRAGA (n. 1970)

***

uneori eu uit
că
sunt om

după care
mult timp privesc în oglindă
căutându-mi o denumire potrivită

***

gândurile
o iau
care și încotro

asemeni

degetelor
unui pianist
virtuos

care curăță
cartofi

***

o nouă prostie

fixată pe hârtie

arată
mult mai bine
decât aceeași prostie

rostită cu voce tare

***

el avea un nume
răsucit spre interior

nimeni nu știa cum îl cheamă
nici chiar el însuși

***

în jurul meu
oameni
în halate negre
cântă
melodii ciudate
dau din mâini
sar

ba nu
nu sar

pur și simplu
vântul
flutură
privirea mea

***

niciodată
nu mi s-a întâmplat
să dau de vreun
cartof care vorbește

și totuși
de fiecare dată
când
la bucătărie
deschid
pachetul cu legume

trag cu urechea

dar dacă?…

Marina ADRIANOVA (n. 1960)

Vară în Komarovo

Ne-am scăldat în lac
apa caldă
nuferi galbeni
Îndărăt trecurăm pe lângă cimitir
buchetul ducându-i-l Ahmatovei
punându-l într-un borcan pe lespedea neagră
S-au apropiat de noi și ne-au certat pentru lotuși
cică-s introduși în Cartea Roșie
dar iată aici îi tot aduc
cu nemiluita nu alta

Posibil
cu Cartea Roșie să ne fi mințit

***

Iubesc când reușim
să ne întâlnim
să pălăvrăgim fără griji de una alta
Ah, și să iubim!
Chiar dacă el nu mai iubește
s-a obișnuit
a obosit

Olga ADROVA (n. 1969)

Moarte

Pentru nebunatica ta lume
Un singur răspuns – antract.

***

Sunt cu tine
Iar tu în mine
Suntem noi în El?
Asta e mai important
Decât dacă El e
În Noi.

Treimea rusă

Să punem întrebarea curmeziș –
Spune domnul.
Par sau impar, duh
Sau – iese, – trup?
Fiul, bând vodcă,
Se uită chiorâș la tata.
Sfântul duh
Curăță o voblă
Ce nu are față.

Viața mea

Pisica se distrează
cu stăpânul
sau stăpânul se distrează
cu pisica?
Oricum
expresia chipului pisicii
e mai diversă.

Virgil DIACONU

MUNTELE

Muntele nu poate fi decât singur.
El priveşte în jur şi spune: nimeni asemenea.
Aceasta este singurătatea, marea de ea!

Menirea muntelui este de a susţine cerul.
Câţiva munţi răspândiţi în lume fac cu adevărat acest lucru.

Condiţia de stabilitate a cerului este ca munţii să fie la mari depăr¬tări unul de altul. Aşa şi este! Cerul se sprijină pe câteva creste.

Aflaţi atât de departe unul de altul, munţii nici nu vorbesc între ei. Dar ei se întâlnesc întotdeauna în cer.

Muntele este cel mai stabil cu putinţă. Am auzit de mări miş¬că¬toare, de ţărmuri ce se mută în mare. Muntele, nu! El nu vine niciodată la ţărm sau la pietre. De aceea spuneau cei vechi: Să vină Mahomed la munte!

Una dintre întâmplările cu munţi este aceea cu Diogene, filozoful, cel care, pomenindu-se într-o dimineaţă în uşa bordeiului său cu marele Alexandru, i-a spus acestuia:
– Dă-te la o parte, soldatule! Nu acoperi răsăritul Soarelui!

Diogene, muntele din Sinope, l-a gonit pe Alexandru, care îi gonise pe greci, pe perşi şi pe ceilalţi, câţi or fi fost.
Gonindu-l, el a vrut să fie singur.
Singur cu Soarele ce-i răsărea peste creste.

Ovidiu BUFNILĂ

Imaginea celuilalt şi deconstrucţia autorităţii

Lipsirea de istorie prin deconstrucţie a normei şi reevaluarea atitudinală într-un iluzoriu continuum pare a fi tendinţa sfârşitului de mileniu. Fragmentarea şi simultaneizarea centru-periferie arestează elanul omului de ştiinţă care decade din dreptul său natural. Nu marile spaţii de lectură sociale vor fi ale sfârşitului de mileniu iar sociologul nu va mai fi lectorul ideal. Nevăzând în aceasta moartea sociologiei ci o metamorfoză, o schimbare de ritm. Imaginea Celuilalt nu va mai fi obiect de studiu şi nici eveniment al stării civile, el nemaifiind al grupului ci al lui însuşi. Eul Multiplicant, multiplicat în serii de comportamente şi atitudini, îl face pe analistul conservator şi lipsit de orizont să creadă că faptele sociologice nu vor mai fi, nivelare fiind prin multiplicare. Societăţile nefiind pe moarte ci într-un vârtej informaţional, structurile lor informaţionale prăbuşindu-se în ele însele fie prin regim inflaţionist fie prin constrângere la comportament copiat sau indus. Schimbarea sentimentului religios atât prin schimbarea obiectului cât şi prin reciclarea subiectului dau îndreptări asupra tendinţelor. Unitatea diversităţii şi descoperirea limbilor sunt iluzorii, unitatea nefiind căci autoritatea se deconstruieşte construindu-se, aflându-se în plin proces de eroziune. Aceasta fiind dinamica haosului. Căci Eroul, fermentul sociologiei, şi actele sale, fie erou exemplar prin comportament exemplar fie erou al actelor sociale şi al prospecţiei sociologice prin legătură şi atitudine, prin concept şi tendinţă, se prăbuşesc în el însuşi. Nu reţeaua îl egalizează cu el însuşi ci multiplicarea Celuilalt. Celălalt nu mai admite Eroul ca funcţie socială negându-i funcţia. Societăţile nu mai pot fi categorisite şi inventariate, numite şi definite. Faliile nu sunt aşa cum nu sunt nici limitele sociologiei ea nemaifiind ştiinţă ce poartă structura aparţinătoare magicului. Noile comportamente, noile manifestări ale spiritului religios, actele habitatului şi ploile acide construiesc chipul Celuilalt. Sociologul nu va mai fi în opoziţie. El nu va mai fi martorul. Rămânând martor el se va sfârşi. Dăruindu-se acţiunii, el va fi Eroul. Eroul şi Celălalt, norma. Războaiele de pe stadioane şi şarjele antiglobaliştilor sunt sfârşirea sociologiei clasice şi desuete. Ea nu va mai fi ştiinţă moartă ci artă militară. Comunicarea nu este mijloc şi nici mediu aşa cum nici tiparul nu a fost, nici televiziunea şi nici internetul. Poate că sunt stări ale sociologicului, ele fiind corpul analizei iar nu obiectul, ele fiind desfăşurarea. Sociologia viitorului nu este a obiectelor moarte sau simpla citire a scării valorice, valoarea nemaifiind un construct static. Valoarea nu este un asumat şi nici un dăruit aşa cum sociologia nu este periferic, ea fiind corpul împotriva corporalităţii ca şi stigmat social. Mesajul este aici şi acum. Evenimentul este mesajul iar nu componentele lui, nu statisticile, nu anchetele penale, nu sondajele şi nu actul politicii. Simultaneitatea este cheia de boltă a noii sociologii care nu va fi a proximităţii, a alăturării sau a limitei autorităţii ci va fi, deconstruindu-se autoritatea, chiar aceasta. Sociologia va fi Celălalt construindu-se pe sine şi subminând autoritatea, evenimentul aici şi acum fiind al întregului. Matricele societăţilor vor fi ale complexităţii şi ale sfârşirii limitei, complexitatea fiind mai mult decât structură complexă sau dinamică a obiectului social, obiectul social nemaifiind. Marea construcţie, prin deconstrucţia autorităţii, nu înseamnă disoluţia socialului ci e calea către simultaneitate şi lipsire de opoziţie, matricele societăţilor construindu-se odată cu analiza sociologului, iluzorie fiind graniţa dintre observaţie şi construcţie şi interpretare. Moartea autorităţii este nimic altceva decât moartea discursivului autoritar şi conservator şi moartea pasivului. Ieşit de sub conul de lumină al academicului subordonat ministerialului prin fonduri şi simpozion şi medalii ale conjuncturii şi funestului carnaval al autorităţii închistate, actul sociologului va fi al războinicului demiurg care distruge pentru a construi. Punând în lumină matricele socialului şi structurile dinamice ale lumilor, sociologul va fi în noul său drept natural să recompună partitura socialului nu pe potriva mesajului sau împotriva lui, nu pe potriva instrumentarului şi dicţionarului. El va fi acela care va schimba aici şi acum instrucţiunile socialului reunind sentimentul religios cu opinia publică şi construind astfel noul mesaj, noua structură care şi ea va fi supusă derizoriului şi sfârşirii într-o lume a vecinătăţilor şi nu a limitelor iluzorii şi apocaliptice. Din această perspectivă, limbajul sentenţios, dincolo de autoironia pură, nu se vrea cuprins confuziei el nefiind predicţie şi nici măcar profeţie. Limbajul sentenţios pare mai mult o prăbuşire a semnului sprijinind eretica interpretare a simultaneităţii.

Camelia Manuela SAVA

DESPRE FEMEIE

Eu sunt femeie
Aș putea deveni oricând acea soră mai mică
pe care nu o vei avea niciodată
deși ți-ai dorit atât de mult
Eu sunt o femeie
cu ochi de cafea
Sunt ultima femeie pe care ai vrea să o mai iubești
Să îi cerșești sufletul
Să îi mângâi trupul umflat de trecerea clipelor monotone
Sunt femeie
Și ai vrea să îți dau ceva – nu îți poți imagina nici tu cum ar fi acel ceva…
Sunt femeia lângă care nu vei bea cafeaua dimineață de dimineață
Sunt prietena cu care ai putea vorbi ore în șir la telefon
Fără să te plictisești
Sunt mama copiilor tăi nenăscuți
Fiindcă între noi nu au fost niciodată atingeri de îngeri
Niciodată nu m-ai privit la fereastră – niciodată nu m-ai dezbrăcat
numai săruturi adolescentine, pline de patos
pline de patimi între noi au stat
Nu voi fi niciodată femeia pe care să o învelești seara la culcare
Nu voi fi niciodată femeia care
să te mângâie pe frunte să îți înveselească viața
să-ți spună: „hai că poți!”
să te aștepte cu masa pusă la prânz, urându-ți poftă bună
Eu sunt doar o femeie ca oricare alta – o femeie credulă felină
Sunt ea – la care vei jindui tot timpul, neștiind că pot fi și dură și rea
destul de încăpățânată destul de feminină purtând rochii lungi acoperindu-mi genunchii
destul de eu destul de nemachiată ciufulită mereu prietenă cu vântul
Eu voi fi mereu iubita imperfectă care te va primi doar în gândul parșiv
Tăvălind așternutul ei rece albastru
Eu nu voi fi acea femeie pe care să o îngrijești
când va fi fost fiind bolnavă
eu sunt acea femeie cu pielea moale, întinsă ca o hartă
iubitoare de ceai
cu ochi de chihlimbar măriți a mirare
eu aș vrea să fi fost femeia care stând mereu lângă tine
să te privească în livadă
cum tai pomii și sapi la rădăcină toate speranțele
eu sunt acea femeie care să te admire cât de mult aduni în sufletul tău mare
clopoțeii sunând a păcat
eu am să fiu acea femeie după care să îți întorci privirea
în zadar
în intersecție
eu am să fiu acea iubită neprihănită
care să îți aducă un măr și să te învețe să redevii Adam
eu am să fiu o amică neastâmpărată ghidușă calină
eu am să îți pansez rănile, greșelile, trecutul
am să îți citesc mereu paginile sufletului tău obosit
eu am să fiu doar o voce lină
care să te încurajeze:
hai că poți, dragul meu!

TREPTE

urc zi de zi trepte până la picioarele lui Dumnezeu
ca apoi să cobor
în cel mai adânc hău
căutând perfecțiunea
căutându-te pe tine

Tu. Eu. Parcul

Ziua aceea cu străluciri de iris
era o lecție despre ce ar fi trebui să fie – și n-a fost
mergeam la întâmplare sărutându-ne
pașii se impregnau în asfaltul dureros
aleile parcului îți surâdeau cu subînțeles
vedeam cum cerul se întindea leneș ca un altoi al timpului
Între liniile lui punctate de gândurile noastre
se scurgeau toate iubirile ce au curs șuvoi în mine
erai un bărbat cu stafii în gene
păreai născut într-o poveste fără sfârșit
eram femeia cu ochii încinși
te mângâiam scurtcircuitând neuronii plini de patimi
mirosea tot parcul a tei a trandafiri a iubire târzie
podul ne adăpostea inimile bandajate cu margarete

Petrache PLOPEANU

sonete
pentru Cheile Tișiței

[se bulucesc popoare verzi și nații]

Stau trunchiurile drepte ca soldații,
cu mâini de crengi și unghii înfrunzite
și ca-n parade-n ore prelungite,
se bulucesc popoare verzi și nații,
să vadă-aceste legiuni de lemne.
Sunt mame rădăcini ce își arată
mândria-n cârca lor, ce e cărată
spre soare, ploi și spre astrale semne,
sunt cei bătrâni cu trupuri doborâte,
ca poduri peste maluri dușmănoase
și-apoi puiet pe pante coborâte,
spre văi umbroase pline de lumină.
Acolo-n arșiți, palme răcoroase,
m-au mângâiat cu degete de tină.

 

[Eu clipa las să îmi inunde unda]

Îmi vâjâie șuvoiul în timpane,
dând lustru greu și gresiei tărie;
cât a trecut de când era pustie
această mare calmă în limane,
ce-a adunat grăunțele banale
și le-a culcat în grinduri infinite?
Nesfâșiind tăcerea din pepite,
s-a strecurat tăcut, săpând canale
în carnea pietrei netezind secunda
și-a scos luminii solzul metaforic.
Eu clipa las să îmi inunde unda
să mă adoarmă-n era cambriene
și-apoi cu darul ultim, teoforic,
să fiu străpuns de nemurire-n gene.

 

[Străpunge ochiul meu tăcerea pietrei]

Privesc la geometria înclinată
ce-nțelepțește trecerea prin lume:
sunt miliarde de eoni în spume
ce nu dau socoteală niciodată,
grăuntelui de viu și cugetare.
Și fac hamacuri muntelui, fântână
cascadei reci ce murmuru-și îngână
de zeci de ere vămuite-n soare,
de foc, de ploi, de vânturi și-mpietrire.
Străpunge ochiul meu tăcerea pietrei
ce strigă mut de-atâta netezire,
tortura picăturii de-altădată
primind-o drept chiar în mormântul vetrei,
ce-o arde, iar, în viitor vreodată.

[ocol greșit al unei false mierțe]

Stau și aștept clintirea să-mi aprindă
dorința amorțirii, ancestrală,
sunt împietrit în zodie astrală,
dar vreau ca apa stânca să-mi cuprindă
și să-mi adoarmă lipsa de mișcare.
Nu-i început și nici sfârșit de lume,
dar toate-acum au existență-n nume
și aparență are fiecare
în ochi deschis al cugetării terțe.
Pe fruntea mea brăzdează universul
ocol greșit al unei false mierțe,
când cremenea răsună în spărtură
așa cum face când imită versul
acel ce vrea să se măsoare-n gură.

 

[să fiu granit și moale alumină]

Și n-am știut de ce nevoie-adâncă
se macină lăuntru-mi luciferic,
să mă afund din stratul periferic
acolo unde stânca este stâncă
și-i neatinsă de solara rază.
În ascunziș de liniște apoasă
să las doar timpul trupul să îmi coasă
cum se-ntregesc cuvintele în frază,
din mici silice, piele de milenii
și să privesc egal la ceruri arse.
Să ies apoi precum acele genii
din fumul rocii sparte la lumină
să povestesc de miturile perse,
să fiu granit și moale alumină.

 

[s-au fost pictat și naosuri, altare]

Rugina vremii a-mbrunit tăria
acestei stânci călcate cu piciorul,
de mâna apei scăpată din ulciorul
acestui râu, ea, Tișița, Măria,
s-au fost pictat și naosuri, altare
și basilici sub codri și poiene.
Lumina pietrei albe din troiene,
ce-n ochii noștri crește-n tresăltare
cristal curat în inimă de munte
și noaptea prinsă-n straturi nisipoase,
însprâncenând privirile cărunte,
s-au adunat blagoslovind nuntirea.
Sub mirul ei turnându-se prin oase,
în adâncimi desăvârși unirea.