Spații culturale nr. 53 (4)

ISTORIE LITERARĂ

Mihai CIMPOI

Radu Cârneci: Eros, Logos, Ontos

Începuturile poetice ale lui Radu Cârneci stau sub semnul unei solarități de tip hölderlinian, care, dincolo de faptul că este o convenție a timpului, traduce o ardoare senzuală care va deveni o dimensiune esențială a creației sale. Prin urmare, trebuie să vedem în soare un topos circumscris organic unui univers al trăirilor ardente, existențiale prin însăși natura lor.
Din polivalența simbolică tradițională a soarelui poetul alege atât semnificația de epifanie uraniană, de manifestare generală a viului, cât și pe aceea de cunoaștere, de gnosis, el însemnând ochiul zeului suprem, spiritul universal, parte a Arborelui Lumii.
Fiind un element unificator, dătător de întreg bine orânduit, revelația soarelui prilejuiește revelația unui univers idilic pus sub dominația unei sympateia absolute, totul comunicând sub semnul unității.
În mișcările universului este deslușită o «tainică oficiere»: „Trupul meu intră în mișcarea Soarelui/ privirile în mișcarea păsărilor/ zborul mi se vrea de aer lung/ și mă-ndrept spre pădurile de piatră“ (Tainice oficieri). Așa se face că în tăcerea universală se mai aude „chemarea tragică a Mioriței“, în timp ce, imnicul, elegiacul, litanicul, baladescul, se întâlnesc în contrapunct, deslușindu-se formule de orație și descântec.
Caracterul de ceremonial al discursului mitopo(i)etic se conturează limpede de pe acum. Mirii caută un „patrăcoros“, orele dragostei sunt ca ploile verii („frenetice și istovitoare“), pădurea e o „flacără toată“, aerul e „o umbră roșie“, zăpezile se îmbrățișează într-o „pădure de sticlă zeiască“. Este o acuitate a simțurilor, un prag paroxistic al ardorii care presupune topirea și con-topirea: „Aud tropotul mărunt al florilor / pașii ierburilor / aripele pădurilor pe zări“ (Vers de mire). Solaritatea are forță orfeică prin ea însăși, devenind spontan cântec. Poetul „cântă dintr-un arbore“ și se simte unul dintre cei chemați în acest univers care pare un arbore de taină: „În cele patru vânturi și între ele/ noaptea se leagă de zi, ziua de noapte/ rotindu-se planetă pentru mine/ și mă îndeamnă să trec – iar el rămâne/ și sângele meu se vrea în setea lui neagră/ și mă simpt dintre cei chemați…“ (Arbore de taină).
O poezie deosebit de sugestivă va traduce și complexitatea dorului, a dorului de dor, recurgând la simbolistica nocturnă a cucuvelei care vine să vorbească despre o cunoaștere dureroasă, „de noapte“: „Cucuvea cu pene roșii/ cucuvea cu pene verzi/ cazi din lună peste dor/ adu-i cerul dedesubt/ pasăre cu ochi abrupt/ O fereastră dreaptă, râde/ strâmbă, o fereastră plânge/ scade casa către zori/ moare carnea de-amintire/ și fereastra intră-n mire/ O să cânte sânge-n vârf/ o să plângă sânge-n vale/ trupul meu ocol să fie –/ intră-n ierburi stea și moare/ dorul ei de dor./ Și doare“ (Pasărea cu ochi abrupt).
Cu timpul – în Umbra femeii (1968); Grădina în formă de vis (1970); Cântarea Cântărilor (1973); Heraldica iubirii (1975); Dorador (1997) – dragostea își dezvăluie din ce în ce mai spectaculos și totodată mai dureros, mai dramatic miezul ei de foc existențial, foc negru care tensionează ființa, aruncând-o în neant: „De jertfă pas și-n templul tău pătrund –/ e miez de vreme, și-i tăcere foarte:/ sămânță e aici, de vis și moarte/ iar râul Lethe-alături e, pe prund“ (Sonet în templul tău). Conturul expresionist al versului se îngroașă, îndemnurile blagiene de cufundare extatică în substratul păgân al trăirilor se reiterează cu o putere vulcanică: „iar sângele să cânte și să joace/ dezlănțuit de moartea lui, dincoace.“ (Sonet, înainte de dragoste). Apare un ciudat contrapunct al intensificării/ slăbirii, al amplificării sunetelor/ surdinizării lor, în același registru auzindu-se bătăi de clopote și șoapte de taină, „vuietul blând“, explozia de foc proiectată cosmic și implozia de lumină lină, de „gând de ploi, domol“. Pe de o parte sunt invocate clopotele tunătoare: „Când clopotele-n frunze au să tune“ (Sonet de priveghi), „flăcări înalte, din aspre zăpezi“ (Sonet, iarna), „cădelnițarea de sfere“ (Sonet pentru mai târziu), hora cerului (Vârf de dor), zborul, „prelungul înot“ (Noi doi); pe de altă parte, gândul pur „vibrând ca o vioară“ (În noaptea mea ești pururea fecioară), „clinchetul azuriu între pocale“ (Acum îți pun odăjdii triumfale), „unda dulce lung legănătoare“ (Edenul meu de mugure și soare) „limba-n imn șoptit“ și „izvorul subțire“ (Mereu nestins, neprihănit).
Traducător excelent al lui Baudelaire și al Cântării Cântărilor, Radu Cârneci se pătrunde până în cele mai ascunse fibre ale sufletului de esența demonică și totodată de esența zeiască a dragostei. Eros, după cum se știe, ține de o simbolistică a unității contrariilor, de coincidentia oppositorum. Pornirea instinctuală spre Altul, ce trece printr-o complexitate de reacții senzoriale și spirituale, prin binomul chinezesc Yang-Yng, prin acea cosmică împrăștiere de forțe ce tind să formeze totuși o ordine unică, o unitate, iubirea apare ca element antagonist și totodată armonizator. Săgețile din tolba lui Eros străpung și ele opusul sufletelor, unificându-le.
Dragostea apare, așadar, ca o cunoaștere de sine a Ființei prin acel proces de revelații-șocuri, de conflicte dintre Eros și Psyche, adică dintre suflet și sentimentul iubirii ca atare. Pragul demonic și pragul zeiesc se întâlnesc în această cunoaștere tulburătoare, care e marcată atât derăzvrătirea păgână, ancestrală, carnală, de Centaur („Centaurii de piatră-n mine iar/ Se răzvrătesc de sub tăceri și juguri/ și carnea în aprinse tăvăluguri/ mă chinuie cu spaimele-i, barbar“ (În primăvară sângele dă muguri), cât și de actul purificării prin invocarea duhului divin al iubirii: „Iubito, să pătrundem în vasta catedrală/ ca sub înaltul toamnei blând-luminat de zei/ să-ngenunchem la tronul iubirii cu sfială/ și să uităm de oameni; de buni și de mișei…“ (Iubito, să pătrundem în vasta catedrală).
Există, însă și al treilea aspect al iubirii: este suferința ca proiecție a miticei dureri a lui Orfeu despărțit de Euridice: „În limpedele ochi bântuitoare/ durere-a lui Orfeu neistovit/ pe fruntea-i mândră aură-sudoare:/ Euridice, fructul meu oprit…“ (Edenul meu de mugure și soare).
Radu Cârneci se impune ca unul dintre cei mai importanți poeți ai iubirii anume prin intuiția conlucrării acestor trei aspecte: zeiescul, demonicul și orficul, cel din urmă înțeles ca suferință produsă de desmembrarea unității îndrăgostiților și ca înstăpânire, prin cântare, a delicatei zone a trăirilor erotice. Erosul este arhetip al întemeierii, al unirii lui animus cu anima, temei al Ființei, principiu universal al înființării: „… da, alergăm uimiți înspre idee:/ bărbatul înnoindu-se-n femeie/ când Ea în El își află năzuința/ – ce alchimii le stoarce-atunci ființa/ din care prunc se-arată: zeu ori zee! –/ da, alergăm uimiți înspre idee// … Oh, vine clipa să plecăm în fire/ topindu-ne în cosmică topire/ de elemente iar primordiale/ rotind în vegetații triumfale/ de libertate-n veșnică rotire:/ oh, vine clipa să plecăm în fire…“ (În cosmică topire).
Ca și pentru Ovidiu, pentru Radu Cârneci rostirea iubirii, care ține de divinitate, de adâncurile Ființei, este echivalentă cu rostirea Adevărului. Ea este realitatea supremă, ce atinge Absolutul.
În acest fel, Erosul se confundă cu Logosul, discursul erotic fiind totuna cu discursul poetic. Poezia este Iubire și Iubirea este Poezie. Din această credință apare o superbă definiție a actului liric: „…esențe sublimându-se-n esență/ vis colorat în somnul transparență/ tânjind în miezu-i spiralata formă/ spre-a-nvrednici materia informă/ iris veghind cea tainică prezență:/ esențe sublimându-se-n esență// desăvârșire în desăvârșire/ frământ al meu, iubire de iubire/ mereu mă subțiezi pân’ la idee/ precum frumosul intră-n orhidee/ pisc irizând sublim apusul-mire:/ desăvârșire în desăvârșire// gând al Naturii ferm năzuitoare/ fluid etern dinspre și către Soare/ distanță măsurând cu ne-distanțe/ precum speranța însumând speranțe/ ființa ta mă-nalță și mă doare/ gând al Naturii ferm năzuitoare…“ (O definire a Poeziei).
Poetul merge deci, pe principiul general al iubirii de iubire, al dorului de dor, imaginând un fastuos epitalam cosmic în genul hemeneus-urilor grecești și fescenimus-urilor romane, utilizând întreaga poetică nupțială a Cântării Cântărilor, pe care o transpune în cheie modernă, păstrându-i însă mijloacele senzual-spirituale. În acest scop, naturismul este trecut prin grila estetismului și galanteriei cavalerești, iar extazul sympatetic cosmicizat se contopește până la urmă cu ideea abstractă de Iubire, cu un construct idilic și idealist. Trăirea ardentă devine, astfel, nudă identitate, mit, gând alunecător prin regnuri, tărâmuri, zone, toate acestea intens erogenizate. Elanurile nupțiale, odată puse în „funcție“, transformă ars amandi în ars poetica, înțeleasă ca ars combinatoria ce presupune un continuu contrapunct al variațiilor, al alternării variantelor și invariantelor într-o uriașă construcție barocă, manieristă. Manifestările sentimentului de iubire și a tuturor atitudinilor și reacțiilor psihologice față de el se formalizează, se instrumentează, se ritualizează. Fără-ndoială, există o intenție vădită, la Radu Cârneci, de a obține un mare Text, un Metatext al Iubirii. De aceea purcede la cuprinzătoare explorări alchimice, magice, la teatralizare, chiar. Lumea e văzută ca teatru al iubirii, ca teatrum amandi mundum. În mod rilkean, este închipuit un imens pat conjugal al universului. Unduirea nupțială este surprinsă în construcțiile de coroane de sonete, în rondosonete și glossonete, în oratorii și orații concepute serial în cânturi.
Totul este cuprins într-un vârtej cosmic amețitor, atrăgător de plinuri și goluri, din miresme excitante, de sunete și vuiete erogenizate, de lumini fragede, de „petale cu cercei“, într-o îmbrățișare demonică a cerului cu pământul: „… Ce vuiet se deșteaptă în pustie/ și se înalță ca un stâlp de fum/ semeț spre cer din smirnă și tămâie/ miresme dând, înmiresmând un drum?// Căci dac-ar arde chiar și o pădure/ de nalți cypreși n-ar îndrăzni așa/ amețitor și cu esențe pure/ pământ și cer deodată-n mireasma“ (corul bărbaților din Cântul 3: Pe culmi de dor, din Cântarea Cântărilor). Toată simbolistica arderii, mistuirii, supliciului și frământării carnal-instinctuale – lumină miresme, ploi-alinătoare, vânturi, zări încinse, aer sfânt incendiat și sunător, ninsori – sunt prezente într-o orchestrație fină: „Frumoasa mea, sunt Soarele, mă iată!/ Odorul meu ridică-te să vezi/ cum iarna s-a topit și ploaia beată/ dansează peste fostele zăpezi.// Privește, frăgezind, cum râd spre tine/ câmpiile și viile-nflorind/ și-n roiuri turturele și albine/ se-ntrec iubind// În zare, marea cerul își sărută/ albastre păsări se sărută-n zbor/ și pietrele în bucurie mută/ Se auresc în proaspătul izvor/ În crângul de smochini e mare nuntă/ – esențe de iubiri născând iubiri –/ odorul meu, te scoală, ziua-i sfântă/ sosită-i clipa mare-i împliniri.// Din cuibul tău în stânca despicată/ o, porumbița mea, sosește-mi dar/ de muzici șiroind mi te arată/ mărgăritar// și frunții mele dăruind cunună/ în dreapta mea strălucitoare stând/ să-auzi cum cerul și pământul sună/ spre tine blând…“ (Cântul 2, al mirelui, „De muzici șiroind mi te arată“, din Cântarea Cântărilor); „…Vuiau în mine neștiute cânturi/ lumini în sânge scăpărau lumini/ dar în neprihănite așternuturi/ nu te aflai la pieptul meu supin// Și-aproape adormisem de-așteptare/ o, Domnul meu, dar inima veghea/ și tresări, luceafărul de zare/ când coborî la ușa mea.// Asemeni ești c-un chiparos în ploaie/ – ah, părul tău de rouă încărcat! –/ iar genele-ți de picuri se-nconvoaie! O, preafrumos, atât visat“ (Cântul 4: „Tânguirea miresei“).
Culmea virtuozității instrumentale la Radu Cârneci sunt sonetele, adevărate giuvaiere în care apar sub chip șlefuit și bine potrivit toate marile motive și simboluri mitopo(i)eticeale iubirii. Cităm din glossa Triumful iubirii sonetul-matcă (primul, care deschide această coroană de frumuseți și înțelepciuni): „Iubirea este atotstăpânitoare/ E vârf în dor și vis în rădăcină/ Chip nevăzut în chipul de lumină/ Precum tăcerea mângâie și doare// De vremi și legi mereu biruitoare/ Iubirea doar Iubirii se închină/ Înnobilând și stăpânind regină/ Ca iarba nesecatele-i izvoare// A duhului și-a trupului măsură/ Iubirea se-nveșmântă în Iubire/ Petală stând și veșnică armură// Născându-se pentru întreaga fire/ În armonii cu legănare pură/ Iubirea-i viața fără de pieire…“
Dantescul adagiu „iubirea naște sori și stele“ se codifică, iată, într-un principiu axial mitologic modern, în ideea de iubire, derivată din romanticul punct genetic prim: „…la început ideea de iubire/ precum lumina aburea în fire/ neliniște vibrând în elemente/ visând la bucuriile absente/ chemând împreunări dorind a fire/ la început ideea de iubire// (…) Iubirea-i axul cerurilor toate/ în mari nuntiri cu muzici peste poate/ un semn al ei și lumi cu lumi se-adună:/ idei dansează hăurile tună/ stele-n ghirlande leagănă-se roate/ iubirea-i axul cerurilor toate…“ (din Prolog la Heraldica iubirii).
Adâncimea viziunii poetice se esențializează încă în Pasărea de Cenușă (1986) și în special în amplele poeme Omul cu barca și Jurământul în care Marele Tot, ce contopește iubirea și iubirile capătă culoarea existențială a Neantului, desacralizându-se. Pe ecranul cosmic al acestuia se proiectează acum omul-monstru aducător de moarte: „Să rămânem cu morții? Deasupra-i teroare:/ câmpii otrăvite munții de bombe/ și păsări cu aripi de sânge/ nerușinate imnuri destrăbălării de cuget, acolo deasupra/ se fierbe sfârșitul ființei divine!/ să rămânem cu morții?…“ (Omul cu barca). În contratimp cu omul-monstru, poetul devine Omul cu barca, omul purtător de putere și destin.
Marele Tot are acum și o fascinație neagră, negativă, atingând demonicul, perechea plutitoare transformându-se într-o unitate de două singurătăți ce se îndepărtează unul de altul: Euridice e pierdută de Orfeu în marele noian al Neantului, Cerul se transformă în „apocalips frumos izbânditor“: „…Am semne dinspre moarte:/ se dezrobesc nălucile-n văzduh/ ca steaguri largi desfășurate cețuri/ și Timpul-gâde îmi culege clipa/ – când toate-s vii/ și sângele-i sonor –/ ci neființa-și mugurește aripa/ Ah, unde ești?“ (Jurământul).
Viziunea asupra vieții – cu toate ale sale – se întregește, așadar, asociind Erosului și Logosului, Ontosul, adică însăși ființarea. Ars amandi se întrețese nu doar cu ars poetica, ci cu ars ontologica.
Radu Cârneci rămâne, fără-ndoială, unul din cei mai reprezentativi poeți români, impunând o viziune adâncă asupra existenței.

Radu CÂRNECI

CHIP NEŞTIUT

Cuprins adeseori de febre
mă-mbăt cu vinuri mari, de soi
și-mi stinge setea cel șuvoi
topindu-mi vechile tenebre.

M-ascund în cântece de voi
ca scribu-n cărțile celebre;
cuprins adeseori de febre
mă-mbăt cu vinuri mari, de soi

și râd, și plâng, și mă desfoi
îmi intră timpul în vertebre
dansează-n creieru-mi strigoi –
mă-mbăt cu vinuri mari, de soi
cuprins adeseori de febre…

Traduceri din literatura universală

Rabindranath TAGORE

Rabindranath Tagore (Calcutta, 1861 – Santiniketan, 1941), autor a peste o mie de poeme, numeroase romane, piese de teatru şi cântece care au avut o mare influenţă asupra literaturii moderne a Indiei. Inspiraţia sa este mistică şi patriotică. A fost deopotrivă un muzician şi un pictor de talent. În 1921 a fondat, la nord de Calcutta, o universitate internațională (Santiniketan) destinată promovării idealurilor indiene de cultură şi de toleranţă. A primit Premiul Nobel pentru literatură, în 1913. Dintre volumele sale de versuri amintim: Coşul cu fructe, Iasomiile, Grădinarul dragostei, Ofranda lirică etc.

Traducere și prezentare : Ion ROȘIORU

*
Într-o zi voi întâlni în mine Viaţa
Respectiv bucuria ascunsă în ea,
Oricât peste zile mi se coboară ceaţa
Să-mi facă fără milă poteca şi mai grea !

Prin fulgere-am recunoscut-o şi
Nesigurul ei suflu ajuns până la mine
Să mă învăluiască-n miresme reuşi
Şi-o clipă m-am simţit destul de bine!

O voi reîntâlni-o în afara mea
Ca bucurie după ecranul de lumină
Iar de voi fi sub solitudine grea
Doar Creatorul o să mă susţină!

Printre cei învinşi m-ai plasat
Şi ştiu că să-nving nu mi-i dat niciodată
Nici din luptă să ies nu mi-e dat
Nu tuturor scris li-i să bată!

Voi plonja în abisul ce capăt nu are deloc
Şi jocul înfrângerii mele-l voi faee
Şi toată averea o voi pune în joc
Jucându-mi chiar fiinţa s-aduc în suflet pace!

Numai aşa sunt sigur c-o să pot
Învinge renunţând de tot la tot!

*

De undele cântării mele stai totdeauna deoparte.
Valurile armoniilor îţi scaldă picioarele, dar dar nu ştiu să le ating.
Iar ceea ce cânt pentru tine e o muzică ce vine de departe,
Este durerea despărţirii pe care cu flautul aş dori s-o înving.
Aştept ora când la ţărmul meu va sosi barca ta
Şi când, luându-mi din mâini instrumentul, din el vei cânta!

Ascultă, inimă a mea, în flaut e o muzică înmiresmată de flori
Sălbatice, de frunze care scânteiază, de apă care străluceşte,
Muzica unor umbre sonore, a foşnetului albinelor înzbor.
Flautul a sedus zâmbetul unui prieten şi acum îl sporeşte.

Această iubire-ntre noi nu-i deloc vorbă goală sau vorbă în vânt.
Furtunile s-au năpustit peste mine să-mi stingă nu o dată lumina.

Îndoieli negre-s strânse, toate stelele cerului meu să le şteargă pe rând,
Barajele s-au rupt şi holdele mele le-a păscut nemilos şugubina.

Şi plânsetul şi disperarea mi-au sfâşiat cerul parte cu parte,
Însă loviturile date iubirii nu duc niciodată la moarte!

*

Ah! aceste iasomii! aceste albe iasomii!
Cred că-mi mai aduc aminte prima zi când
mi-am umplut braţele cu aceste iasomii albe!
Am iubit lumina soarelui, cerul şi pământul verde.
Am auzit murmurul argintiu al râului în
întunericul de la miezul nopţii.
Toamna şi apusurile de soare m-au întâlnit
la cotitura unui drum,
în singurătate, ca o logodnică ridicându-şi vălul
spre a-şi întâmpina iubitul.
Totuşi, memoria mea a rămas înmiresmată
de aceste prime iasomii albe pe care
le-am ţinut în braţele mele cândva!

*

Să crezi în dragoste, chiar dacă aceasta-i sursă de durere.
Zăvorul inimii nu-i bine să-l tragi în urma ta nicicând.
Vorbele tale, drag prieten, obscure sunt şi efemere
Şi ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!

Iubito, inima-i făcută oricând o lacrimă să nască
Şi respectiv un cântec mai mult sau mai puţin profund.
Vorbele tale, drag prieten, fac ceaţa-n jurul lor să crească
Și ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!

Bucuria e întocmai ca un bob fragil de rouă
Care, se cunoaşte bine, moare veşnic surâzând.
Vorbele tale, drag prieten, ascund orice iubire nouă
Şi ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!

Preferă lotusul de-a pururi să se deschidă în plin soare
Şi nu se vede niciodată boboc în iarnă adăstând.
Vorbele tale, drag prieten, sunt tulburi şi înşelătoare
Şi ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!

*

Ochii tăi mă-ntreabă cu tristeţe, căutând să-mi pătrundă în gând,
Aşa cum luna ar vrea să cunoască pe dinlăuntru oceanul profund.
Despuiată complet mi-am pus viaţa-ntreagă-n faţa ta
Fără s-ascund sau să omit ceva.
De aceea îţi rămân necunoscut, nu-i aşa?
Dacă viaţa mea ar fi o piatră colorată,
Atunci aş sfărâma-o-ntr-o sută de bucăţi şi ţi-aş face din ele
Spre a-l purta la gât un şirag de mărgele.
De-ar fi o simplă floare, rotundă, mică, parfumată,
N-aş ezita nicio clipită s-o văd că-n păr ţi se desfată
Ci-i dar o inimă, iubito. De pe ce ţărm, din care lut?
Tu nu ştii limitele-acestui regat ce dar ţi-a fost făcut.
Dacă viaţa mea n-ar fi decât o clipă de plăcere
Ea ţi-ar surâde cu tot calmul şi ţi-ar aduce mângâiere.
Dacă n-ar fi decât durere, în lacrimi limpezi s-ar topi
Şi-ntregul ei secret, iubito, pe loc ţi s-ar dezvălui,
Dar viaţa mea e doar iubire şi-i şi plăcere şi durere,
E acel ceva ce este, nu se naşte şi nu piere.
Inima-mi îţi stă alături cum îţi stă şi viaţa ta
Fără-a o putea vr’odată pe de-a-ntregul descifra!

*

Lasă să subziste acest puţin din mine prin care
Să pot numi întregul meu.
Lasă să subziste acest puţin al voinţei mele
Prin care să te pot simţi de peste tot
Şi să vin la tine-n orice lucru, să-ţi ofer
Iubirea mea în orice clipă.
Lasă să subziste doar picul acesta de mine
Prin care pot să te ascund mereu.
Lasă-mi măcar această legătură infimă
Prin care de voinţa ta mă simt legat.
Pe unde intenţia ta se transmite în mine:
E legătura dragostei tale!

*

Simt că toate stelele palpită în mine.
Lumea ţâşneşte în viaţa mea ca o apă curgătoare;
Florile se vor deschide în fiinţa mea ;
Toată primăvara cu peisaje şi râuri
Urcă aidoma unui fum de tămâie în inima mea, şi suflul
Tuturor lucrurilor îmi cântă ca un flaut în gânduri.

Când pământul e adormit vin la uşa ta.
Stelele sunt mute şi mi-e teamă să cânt;
Aştept şi veghez până ce umbra ta
Trece pe balconul nopţii, atunci mă întorn
Cu inima plină de tine.
Apoi, în zori cânt pe marginea drumului;
Florile gardului viu îmi răspund, aerul proaspăt ascultă.
Călătorii se opresc deodată spre a mă privi
În faţă: toţi cred că i-am strigat pe nume.

*

Toate accentele bucuriei se amestecă în
cântecul meu suprem – bucuria care face pământul
să-şi descarce sufletul în nestăvilita risipă a ierbii;
bucuria care în lumea largă face să danseze
moartea şi viaţa laolaltă; bucuria care grăbeşte furtuna
atunci un râset trezeşte şi scutură viaţa;
bucuria care respiră liniştită printre lacrimi
în roşul caliciu al lotusului durerea;
în sfârşit bucuria care aruncă în praf tot ce este
şi nu ştie nimic.

*

Într-o prea lungă zi de lenevire,
timpul pierdut mi l-am plâns.
Dar, Doamne, el nu s-a pierdut niciodată!
Mi-ai prins în mâini fiecare moment al vieţii.
Ascuns în inima lucrurilor hrăneşti până la
germinare sămânţa,
până la înflorire bobocul
şi floarea până ce se preschimbă
în fruct consistent.
Eram acolo, lenevind în pat
şi-nchipuindu-mi că mi-am terminat lucrarea.
M-am trezit în zori şi mi-am aflat grădina
plină de minuni şi de flori!

*

De ce s-a ofilit floarea?
O strângeam la piept cu nelinişte şi iubire: iată de ce s-a ofilit.
De ce a secat pârâul?
I-am făcut un baraj spre a-mi servi doar mie: iată de ce a secat.