Spații culturale nr. 53 (1)

Editorial

Valeria MANTA TĂICUȚU

(Contra)servicii literare

Maniheismul antic împărțea tranșant toate cele ale lumii muritoare (și, uneori, nemuritoare) între bine și rău, fără cale de mijloc. Dar cum ar fi putut mintea mai mult sau mai puțin luminată a purtătorilor de arme, unelte și condei să accepte, de pildă, că soarele e bun fiindcă îi ține pe toți în viață, dar să ignore că același soare pârjolește holdele, aduce seceta și ucide? Sau cum să accepte că apa e rea, fiindcă vine duium și înghite și recolte, și case, și vite, și tot ce stă sub soare ori nori, dar să treacă sub tăcere că este vorba despre un principiu vital, în absența căruia nimic nu trăiește mai mult de două-trei zile?
Lecția anticilor a fost corectată pe parcurs și nuanțată. A apărut aurita cale de mijloc, cea gri, între alb și negru. Nici elementele lumii noastre și ale universului întreg, nici noi înșine nu suntem buni în totalitate sau răi în totalitate. Și/și a obținut de mult victoria decisivă asupra lui sau/sau. Cu toate acestea, în țara noastră postdecembristă și, mai cu seamă, în țara noastră literară, principiile maniheiste sunt la mare preț. Se face o distincție clară între scriitorii care au colaborat cu regimul și cei care n-au colaborat, n-au scris, n-au publicat. Primii sunt răi, ceilalți sunt buni, merită osanale, premii, traduceri, burse, indemnizații de merit etc., adică ceea ce au avut colaboraționiștii. Noua ierarhie literară ar trebui suspectată, însă, de confuzie și rea-credință, atâta vreme cât amestecă dinadins criteriile de departajare. Când stabilim valoarea unui scriitor, luăm în calcul biografia, caracterul și opera, sau numai opera? Îi punem în aceeași oală pe Mihai Beniuc și pe D. R. Popescu? Păi unul n-avea talent deloc, iar celălalt avea – și are – cu carul. Atunci nu cumva îi aducem la același nivel din motive extraliterare, reabilitându-i, totuși, printre alții, pe Dan Deșliu și pe Nina Cassian, care și-au albit după revoluție (sau ce-o fi fost ea) CV-ul, prostind o lume întreagă? Între „Nică fără frică” și „Rezervația de pelicani” ori „Vânătoarea regală” este o distanță ca de la cer la pământ, criteriul de apreciere a distanței fiind opera, nu viața dedicată conducătorului iubit și mărețelor lui realizări.
Mai nou, îi adunăm printre cei răi cu desăvârșire și pe scriitorii trecuți prin temnițele comuniste. Fiindcă erau fără vină (și V. Voiculescu, și Radu Gyr, și Valeriu Gafencu, și…), un pseudoistoric, pe numele lui, Alexandru Florian, le înfige o etichetă falsă-n operă și-n biografie și-i aruncă printre legionarii-naționaliștii-misticii-criminalii neamului; prin lege, sunt scoși din manuale, din librării, din memoria și așa selectivă și precară a așa-zisei noastre elite culturale, dar și, mai ales, din cea a consumatorilor de hamburgeri, bere și manele. „A fost legionar, nu-l citesc” – se mai sclifosește câte-o talkshowistă, chit că ea oricum nu citește nimic și, deși poartă ie cu altiță peste ruptăciunile de blugi „de firmă”, că e în trend, nu prea știe de ce-o poartă. Maestrul Florian interzicea portul popular pentru că ar fi incorect politic într-o Europă fără mofturi, în care „ori vorbește cum ți-e vorba, ori te poartă cum ți-e portul”, adică respectul față de neam, tradiție și specific național e, uite-așa, frunză verde-n vânt (pardon, voiam să zic „nimic toată”, că frunza verde e interzisă, duce cu gândul la legionari, în gândirea profundă a aceluiași „istoric” pus, din păcate, să comită legi și abuzuri în numele lui political correctness). Bun: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” merge sub preșul unde i-am înghesuit pe „legionari” cu tot cu operele lor (printre ei, Mircea Vulcănescu – nevinovat, Petre Țuțea – nevinovat, Mircea Eliade – nevinovat și atâția alții în aceeași situație), dar acceptăm ca foști securiști, torționari, cântăreți ai epocii (a fost altceva, de exemplu, un Adrian Păunescu?) să se bucure în pace de funcțiile lor, de editurile lor, de viluțele/ mașinile/ moșiile lor, de tipărirea/ traducerea/ promovarea operelor complete, revizuite și adăugite, cu note biografice care au strașnic miros de „Ace”-înălbitor universal, precum și de pensii nesimțite, urmând ca, la trecerea spre judecata de apoi, să aibă parte inclusiv de înmormântare cu onoruri militare, pentru servicii (le-aș zice „contraservicii”) aduse patriei. Mor neștiuți de nimeni atâția scriitori care-ar fi meritat să intre în istoriile noastre literare (nu numai în cele de azi pe mâine) și noi lăsăm ca locul din care i-am izgonit să fie ocupat de nulități, chipurile, fără dosar pătat în arhivele de la „securițica” (cuvânt împrumutat de la Magda Ursache).
E greu să umbli cu cioara vopsită în literatură și să-i amesteci pe cei albi cu cei negri, pe cei buni cu cei nebuni, pe disidenți cu purtătorii de carnet roșu, fără să te bazezi pe ceva. Ierarhiile ar trebui să aibă criterii valabile pentru toți. Ori luăm în calcul numai „dosarul” și atunci, da, avem buni și răi, ori luăm în calcul numai opera și atunci, da, „Nică fără frică” pierde, „furnalele din Reșița-l slăvesc pe Stalin” și mărul de lângă drum și fără gard, pe deasupra, merg la coșul de gunoi, acolo unde n-ar trebui să fie nici „Frații Jderi” și nici alte și alte capodopere scoase din manuale, de pe piață și din viață.

Magda URSACHE

Lovituri de stânga

Directorul Institutului „Elie Wiesel” duce de ani mulţi, cam doisprezece, o campanie împotriva martirilor şi eroilor neamului românesc. Aş zice chiar că e vorba despre o campanie a urii, a intoleranţei, dacă bate război cu sfinţii care şi-au căpătat prin chin, în puşcăriile dejisto-paukeriste, libertatea interioară.
Românul Valeriu Gafencu a murit din iubire de semen: evreul Wurmbrand, pe care l-a salvat de la moarte cu preţul vieţii sale. Mircea Vulcănescu a murit tot din iubire de semen: l-a salvat de la moarte pe un tânăr bolnav, nu importă din ce etnie. Aşadar, domnul Alexandru Florian ar scoate, rând pe rând, din ceruri, un martir, un erou, faptă destul de anevoioasă de vreme ce sunt mulţi martiri şi eroi acolo, sus.
Ce-i pasă domnului Alexandru Florian că acad. Nicolae Breban a propus ca savantul Mircea Vulcănescu să fie numit membru postum al Academiei? Ce-i pasă că Petre Ţuţea, patriot absolut, a fost reabilitat de justiţie? La fel Nichifor Crainic, acuzat şi de hitlerism, şi de fascism, condamnat la „detenţie grea pe viaţă”, din nou membru al Academiei, după câte ştiu, sau ar trebui să fie. Şi de ce bagă atâta zâzanie între români şi evrei domnul Florian? Dacă şi torţionarii Părintelui Arsenie Boca au fost capabili de metanoia, de ce domnul Florian nu poate avea o brumă de respect faţă de martirii închisorilor?
O stradă din Mangalia nu poate fi numită Vintilă Horia, nici o şcoală din Segarcea, pentru că se opune domnul Florian; un liceu din Bucureşti nu poate fi numit Mircea Vulcănescu pentru că se opune domnul Florian; o stradă din Cluj nu poate fi numită Radu Gyr, legionarul care a înfiinţat Teatrul Evreiesc Baraşeum, condamnat la moarte pentru un poem anticomunist, pentru că se opune domnul Florian.
În 10 iunie, domnul Florian nu s-a dus la Mănăstirea Petru Vodă, unde fusese invitat de stareţul Hariton Negrea, la pomenirea de 4 ani a arhimandritului Justin Pârvu. N-avea grija schitului, de vreme ce prioritatea sa era harta interdicţiilor, care trebuia completată. Şi cum să se ducă, dacă acolo se află crucea lui Radu Gyr (m. 1975) şi a Florei Gyr (m. 1984)? Motivul refuzului a fost agenda încărcată. Domnul Florian era ocupat să mai propună demolarea unei statui, a unui bust, îndepărtarea unor plăci memoriale, montate cu atâta greutate de Ion Lazu, să declare inoportun numele unei şcoli, să interzică vânzarea unor tricouri, cu chipul lui Petre Ţuţea, conform nefericitei legi 217. Teologul Radu Preda, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului, a fost contestat pentru atitudine incorect politică în problema legii liberticide din 2015. Cât pe ce să-şi piardă postul. Mai precaut, istoricul Adrian Cioroianu a susţinut – pe numărate? – că au fost mult mai mulţi evrei contra comunismului decît cei pro Stalin. Mă rog. I-am căutat cu lumânarea pe diriguitorii culturnici de etnie română, din vremi proletcultiste.
Cine mai urmează de pus pe lista neagră? Cumva membrii grupării „Rugul aprins”, Daniil Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Andrei Scrima, Al. Mironescu, Barbu Slătineanu, Bartolomeu Anania… Doar în lucrarea de tinereţe marxistă, Cunoaşterea ştiinţifică şi apusul Zeilor, apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică în 1975, în colecţia „Ştiinţa pentru toţi”, pleda pentru „făurirea unei civilizaţii ateiste”, având ca puncte de sprijin ciocul lui Lenin şi mustaţa lui Stalin. Sau nu-i lucrarea lui? Din CV a dispărut! Zice Andrei Pleşu în Despre inimă şi alte eseuri, Humanitas, 2017, şi-l aprob: „Despre un asemenea subiect (existenţa lui Dumnezeu, nota mea Magda Ursache) nu te grăbeşti să te pronunţi „materialist dialectic” decât dacă eşti, pardon, bou”.
Stareţul îi oferise 15 minute să-şi explice poziţia, în faţa miilor de pelerini. Într-un comunicat lansat cu câteva zile în urmă, domnul Florian spusese că marele duhovnic, ctitorul mănăstirii, „a contribuit la respingerea democraţiei şi la instituirea antisemitismului ca politică de stat”, plus alte grozăvenii ca „apologia legionarismului” şi „negarea Holocaustului”. Încremenit în aceste acuze grave, domnul Florian a refuzat dialogul. Să-l ierte „băsearica”!
Institutul guvernamental „Elie Wiesel” s-a constituit într-un soi de Tribunal al Poporului ilegitim. Sau, poate, trebuie create tensiuni etnice, condiţii anume, ca românii, numiţi cu atâta zel xenofobi, să fie împinşi la atitudini antisemite, datorită unor declaraţii iresponsabile venite dinspre directorul INSHR – „EW”. Numit de premier (atunci, Ponta), tot premierul l-ar putea demite pe domnul Florian, motive fiind cu prisosinţă.
S-ar încheia cu aceste sesizări trimise ultimativ la ministerul de Interne şi de acolo la Primării şi la Prefecturi, ca să mai cadă un bust (al mitropolitului Visarion Puiu, de la Mănăstirea Putna), o statuie, cum am aflat dintr-o emisiune curată a lui Octavian Hoandră, om normal în anormalitatea actuală; s-ar încheia vânătoarea de oameni mari, genii ca Vintilă Horia ori Mircea Vulcănescu. Care o fi planul de ţară culturală al domnului Florian? O să ceară modificarea art. 33 din Constituţie, punctul a : „Accesul la cultură este garantat în condiţiile legii”? Eu aş adăuga acolo şi accesul la istorie.
În Cornova, peste Prut, s-a acordat savantului Vulcănescu titlul de cetăţean de onoare, participant în Basarabia, alături de Anton Golopenţia, Iosif Berman şi Henri Stahl, la o anchetă sociologică. Dincoace de Prut, primarul Băluţă de la Sectorul 4 a decis, la reclamaţia domnului Florian, să se schimbe denumirea Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu”, înfiinţat în 1992, în „Traian Popovici”. O să ceară şi dărâmarea bustului „criminalului de război”, de o corectitudine exemplară ca secretar al Direcţiei Vămilor şi Datoriei Publice, din curtea liceului, sculptură datorată Valentinei Boştină? Oare ştie acest Băluţă că Măriuca Vulcănescu a fost arestată la 19 ani şi trimisă în lagăr pentru vina de a fi doar fiica martirului? O să i se ceară iertare pentru această cedare la pretenţiile domnului Florian? Mă îndoiesc. De precizat că Primăria Sectorului 2 a rezistat: bustul lui Mircea Vulcănescu a rămas la locul său de drept. Doar nu ne aflăm sub regim represiv, ca pe vremea gubernizării României de Armata Roşie.
Cred că Domnul Florian nu-l place nici pe Steinhardt, salvat în închisoare de la boală şi de la moarte tot prin iubirea semenilor: având o gravă problemă gastro-intestinală, colegii de carceră renunţau, pentru el, la fărâma lor de pâine. De ce nu-l agreează domnul Florian pe monahul de la Rohia? Presupun că n-o fi antisemit! Cumva pentru că l-a numit pe Valeriu Gafencu „Sfântul închisorilor”? INSHR – „EW” a solicitat, cum se ştie, retragerea titlului de cetăţean de onoare. Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” a contestat solicitarea domnului Florian. „IGO” versus „Wiesel”, cîştigător „Wiesel”. A produs „Sfântul închisorilor” crime contra evreilor, dezordine publică, devastări de bunuri evree? Nimic din toate astea. Acuzele nu sunt dovedite, nefiind nici măcar scrise în dosarul condamnării. Închis, Valeriu Gafencu s-a comportat ca un martir, a închis ochii ca un martir. La fel, Mircea Vulcănescu. Din lotul lui au făcut parte: Mircea Cancicov, liberal, ministrul Economiei Naţionale, mort la Aiud de Crăciunul lui ’59 şi Ion Arbore, mort tot de Crăciun, la Văcăreşti, în ’54, italienistul Alexandru Marcu, în ministerul Propagandei al guvernului Antonescu, mort la Văcăreşti în ’55, Gheron Netta, ministru de Finaţe, mort la Aiud în ’55, general Grigore Georgescu, ministru al Lucrărilor Publice sub Antonescu, mort la Sighet în ’52, general de corp de armată, Ion Sichitiu, ministru al Agriculturii şi al Domeniilor, mort la Aiud, în ’52. Generalul Const.St. Costache, subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale, a avut noroc: a murit la proces, în februarie 1948. Elita dreptului a pledat gratis pentru arestaţi. A intrat şi ea în puşcării.
Nu-i greu de constatat că fanatismul proletcult s-a reşapat ca un cauciuc; vechiul injust a devenit cenzură corect politică, iar miliţia gândirii nu iartă. Cine nu-i cu noi e… „căpitan” (vocabula lui V. Tismăneanu despre Mircea Platon), fundamentalist, legionaroid. Acuza de antisemitism feroce e veche, de la Gherea cetire, care îi scria lui Korolenko,în 1912: „Întreaga intelectualitate română, cu excepţia lui P. Carp, al (sic) răposatului Caragiale şi a încă doi-trei oameni mai puţin mari – toţi au predispoziţii antisemite şi sînt saturaţi de spirit antisemit.” Afirmaţia asta l-o fi făcut pe Zigu Ornea să lupte pentru readucerea bustului Gherea în scuarul de unde fusese dat jos, la ’89?
Tactica şi tonul „Scânteii” lui Brucan s-au recuperat, iar discrepanţele de opinie primesc invective în maniera vechilor „gloabe bolşevico-sioniste”, cum le numeşte Goma în cartea-interviu cu Flori Bălănescu. Spre exemplificare, îl citez pe tov. Leonte Răutu, vituperând la Consfătuirea cu secretarii cu propaganda ai comitetelor regionale de partid, din ’53, februarie 21, contra istoricului Daicoviciu: „E un om despre care toată lumea ştie că a umblat cu diagonală şi că e şi acum un element naţionalist”. Tot din motive de diagonală a fost interzis şi Ion Barbu, a cărui moarte nici n-a fost anunţată de presa literară.
A fi „element naţionalist” e acuză grea şi-n zilele noastre. Se recomandă să fie puşi la zid (index) toţi suspecţii de naţionalism, morţi şi vii. Avem câţiva poliţişti politici (unii, cu blog) care-i urmăresc pe adversarii de idei ca la rugby, îi talonează până le iese din cap atitudinea politic-incorectă. Patriotismul, ca datorie, ca obligaţie, ca stare normală faţă de ţara ta, e condamnabil. După perfect-socialist, trebuie să fii perfect-occidentat, perfect-americanizat, perfect-globalist, perfect-corect politic.
Dacă scrii pe o temă „inactuală”, „obosită”, „expirată” ca românitatea, poţi fi acuzat că gândeşti primitiv ori că te afli la limita antisemitismului; devii „element potenţial-periculos”.
„Are dreptate Ion Coja. Să fii adversar al iudeo-bolşevicilor nu înseamnă să fii antisemit, ci anticomunist, s-a revoltat Petru Ursache. Aşa cum noi le cerem iertare evreilor pentru crimele, suferinţele provocate lor, şi ei trebuie s-o facă”.
Chiar la moartea lui Adrian Păunescu, Andrei Cornea a aflat prilejul să-l atace pentru ceauşism pe cel abia dispărut, când, în propria-i familie, s-a practicat stalinismul barbar, care-i trimitea în temniţe pe naţionalişti sau presupus naţionalişti, predilect unionişti, ca „unelte contra ordinii sociale”. În revista „22”, bustul poetului a fost etichetat unul dintre „monumentele infamiei”, iar Vladimir Tismăneanu a vorbit de fascismul lui Adrian Păunescu. Fapt demonstrat? Cum? O fi fascist poemul Basarabia pe cruce?
Ideea „recrudescenţei” (termenul lui Ion Iliescu, preşedintele intervievat de V. Tismăneanu într-o carte de format gros) fenomenelor fasciste ori legionare, de combătut cu bâtele minerilor, a prins teren. „Delirul naţionalist” e boală gravă, de eradicat, pentru globalizatorii care spun adio diferenţei dintre neamuri. Scrie raportorul prim al procesului comunismului, în Fantasmele salvării (1998), că regimul comunist nu mai poate fi resuscitat. O fi mort? O fi, dar internaţionalismul proletar, de unde provine ideea „naţiunii universale”, nu moare aşa de uşor, nici homozaurii, cum le spune un pamfletar redutabil, Marin Ifrim. Direcţia pe care o dă politologul este că acum trebuie luptat cu etnocentrismul (evreii – cinste lor – nu sunt etnocentrici?), cu legionarii, cu antisemiţii. Mai corect, cu cei declaraţi astfel.
Vă amintesc că, după arestarea lui Max Goldstein, care pusese o bombă în Senat, au murit atunci ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, un senator şi un episcop greco-catolic; ministrul de Interne, Const. Argetoianu (ţintă şi el al unui atac eşuat, în tren) a susţinut ritos că în România s-a terminat cu comunismul. Va sfârşi într-o puşcărie a regimului comunist şi va fi zvârlit la groapa comună.
Cum stau lucrurile, „comunismu’ n-o muritu, doar un pic s-o hodinitu”. Eu însămi am fost supusă unor lovituri de stânga. Voi reveni.

Sandu TUDOR
(Poet monah din secolul al XX-lea,
închis politic şi mort în închisoare)

Pentru marea noapte a Fecioarei

Bucură-te Seară a dorului deplin.
Inima, smerit ţi-a-ntrezărit şi cântă
înargintatu-ţi chip de răsură sfântă,
înflorit cu cearcăn de inel virgin.
Moartă-i frumuseţea florilor de lut,
De rugină faţa podoabelor lumeşti.
Numa Tu chivotul nestricăciunii eşti,
De-ai cuprins în Tine pe Cel ne-ncăput
Îmi jertfesc lumina ochilor mei Ţie,
Ca să trec lăuntric sub cer înnoptat,
Să-ţi privesc în cuget chipul ne-ntinat
Aşteptând doritul basm ce va să fie.
Peste seara minţii pecetia Ta,
Limpede, unică şi covârşitoare,
îmi stă sus în creştet, călăuzitoare,
în logodnă-albastră de stea-logostea.
Mână-mă de-a pururi din surâsu-Ţi lin,
Prin veacul viclean şi de împietrire,
La sorocul vieţii, un orb de uimire,
Să ating în praguri biblicul Amin.

Anahoretă

Mă închid ca floarea peste noapte
Sub petala gândului greu.
Mă îmbăt în lăuntrice şoapte
Din mirul Dumnezeului meu.
Bob de rouă, rugăciunea în mine,
Joacă uimitoarea luminare:
Mic sicriu cu oglinzile depline,
Mă repetă în larg de-alinare.
N-am nimic din păgânul Narcis
În tăgada ce o ţin pentru Rest.
Cu nădejdea învierii din vis
Din smerenii vieţuiesc fără gest.

Treisprezece stihuri pentru cutia mea de lemn

De când m-ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor,
Mă macină tortura măruntă a întrebărilor,
Mi se zbate în trup ţipătul uscat al muţilor,
Şchioapăt a zbor avântul înfrânt al zluţilor.
Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui,
Către zodia de zămislire nouă a Faptului,
Să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi,
Din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.
Roata văzutului tot simt că nu mă adună
Mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.
Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâie să se darme greu.
Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu
Să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu.

Suire lăuntrică

Citania-n ceaslovul cu roşii slove roase
în şopotirea celor şapte cuvinte joase
în suflet se scoboară sub lungul lumânării
şi scade-n surdul ison pe scara înserării.
Încet mă-nvăluieşte cântarea obosită.
Încet mă fură-aievea mireasma fumuită
de se descuie-n mine pornirea rugăciunii.
Cu-oglinzi m-au prididit cămările minunii.
Pătrund în mine însumi ca un pitic pierdut
între lumini de sticlă deschise-n nevăzut.
La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.
Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire
ca un ghioc de scoică cu mările în ea.
Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,
în roată de sfială pe îngeri s-au culcat
E linişte de arc sub frunte încordat.
Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.
O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.
Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.
Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească
ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire
pe alăuta veche o coardă în strunire.
Ascult la nesfârşit. Tot cerul îl ascult.
Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,
prin larga răsunare Te-aud îndepărtat
pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.

Maria TOACĂ
(Cernăuți)

Melancolice bucurii, luminate de aura Teilor Eminescieni

Rezistând la o coadă relativ scurtă pentru cei care fac zilnic un du-te – vino prin vama din Siret, am ieșit într-un sfârșit la drumulețul ce ducea spre Botoșani. ,,Slavuta”, mica mașină condusă de Vasile Bâcu, președintele Societății ,,Mihai Eminescu”, ofta greu și scârțâia din toate încheieturile, purtându-și anevoie bătrânețile. Nouă, celor din spatele versatului ”șofer”, puțin ne păsa de chinurile mașinii. Eram copleșiți încă de emoțiile momentelor eminesciene trăite la Cernăuți – la bustul Poetului din curtea Casei lui Aron Pumnul, la statuia chipului său tânăr de Luceafăr din centrul orașului, în universul cărților de la Biblioteca regională ,,Myhailo Ivasiuk”… Și mai aveam o grijă mare: cum va ajunge la Botoșani cel mai important invitat al doamnei Elena Condrei… Or, pornisem la drum mai mult de dragul lansării volumului ,,Arheul eminescian la Cernăuți” (interviuri ale scriitoarei Elena Condrei cu membrul de onoare al Academiei Române, Vasile Tărâțeanu), dar și pentru olaudatio scriitorului Mircea Lutic, laureatul premiului ,,Teiul de Aur” din acest an, la secțiunea publicistică. Desigur, și ceilalți invitați – poetul și redactorul-șef al Gazetei de Herța, Vasile Bâcu, soția sa Ancuța, profesoară de română de la Gimnaziul nr. 6 din Cernăuți (de curând, după numeroase demersuri, poartă numele domnitorului Alexandru cel Bun), și subsemnata – aveam câte o misiune aparte la viabila sărbătoare a Teilor Eminescieni, inițiată și desfășurată pe parcursul deja a șaisprezece ani de directoarea editurii Geea, numită și Doamna Teilor, Elena Condrei.
Dereglarea în cele puse la cale s-a ivit cu câteva minute înainte de plecare, când un invitat la manifestarea din Cernăuți, oaspetele din București, profesorul eminescolog Dumitru Copilu-Copilin și-a exprimat dorința de a porni cu noi la Botoșani. Fire generoasă și ingenioasă, Vasile Tărâțeanu imediat i-a cedat locul în mașină, liniștindu-ne că va trece pe jos prin vamă, iar de acolo va prinde vreun mijloc de transport spre Botoșani. La urma urmei, calea nu-i atât de lungă, ca să nu ajungă până a doua zi la lansarea cărții sale și îndeplinirea celorlalte datorii în care era angajat.
Ora fiind târzie, din când în când apărea doar câte o căruță pe drum pustiu. Însoțiți de-un fir de lumină ce se subția sub geana apusului, am poposit la hotelul Rapsodia cu regretul că trebuia să amânăm pentru a doua zi dimineață plimbarea prin parcul din apropiere, pe aleile principale unde se găsesc busturile celor mai renumiţi oameni de cultură botoşăneni, în cel mai de seamă loc aflându-se bustul lui Mihai Eminescu. Dacă la Iaşi, în parcul Copou, este un singur tei, păstrat ca ochii din cap de îndrăgostiţii de lirica eminesciană, în grădina publică din oraşul înscris în biografia Poetului ca locul de naştere şi de botez sunt nenumăraţi aceşti arbori meliferi, cu frunze în formă de inimă. Ei l-au primit la umbra lor şi i-au alinat durerile în ultima parte a vieţii sale pline de suferinţe.

(MIRCEA LUTIC la „Teiul de aur”)

Cu gândul la frumoasa dimineață ce ne așteaptă și la căldura îmbrățișărilor frățești ale prietenilor din Constelația Teilor Eminescieni, întâlniți în fața și pe holul hotelului, noaptea a trecut cât o clipire de vis. În zorii următoarei zile, după micul dejun, l-am văzut în carne și oase pe fratele nostru, cum îi place lui însuși să se adreseze prietenilor, Vasile Tărâțeanu, lăsat seara trecută pe deluțul ce urcă spre Siret. Stătea într-un fotoliu de la intrarea în sala ,,Mihai Eminescu”, ținând în brațe, admirând, volumul care avea să inaugureze ediția XVI-a Premiilor Eminescu – pentru Literatură, Arte vizuale, Colecții și Colecționari Teiul de Aur și Teiul de Argint. Printre altele, aventura sa cu drumul i-a ”dăruit” o înnoptare la Dumbrăveni (comună din apropierea Sucevei), unde, în calitatea-i de cetățean de onoare, întotdeauna este binevenit.

Binevenită, excelent primită a fost și cartea apărută la lumina zilei grație a doi lucrători și slujitori în universul eminescian – Elena Condrei, autoarea întrebărilor și responsabilă de editarea volumului, Vasile Tărâțeanu, intervievatul care a adunat picătură cu picătură tot ce se referă la destinul tragic al Bucovinei, la urmele și permanențele lui Eminescu în Cernăuți. ,,N-am făcut decât să iau puținul din travaliul înaintașilor, al celor care au cunoscut mai multe într-o perioadă când Bucovina nu era tăiată. Am rămas rupți, tăiați, înstrăinați. Ajutați-ne voi care sunteți aici, dacă se mai poate, căci lumea românească este în mare suferință de coloană vertebrală”, a răbufnit după frumoasele aprecieri autorul răspunsurilor din această carte.
Introduși în solemnitatea atmosferei de vocea elegantă a dlui Traian Apetrei, directorul Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, s-a simțit aievea transferul de energie de la Poetul omagiat către cei aleși să poarte medaliile sau care urmau să fie încununați cu Teiul de Aur și Teiul de Argint. Nu știu cum s-a procedat mai înainte, dar din cele trei ediții la care am asistat, pentru prima dată am sesizat ca prezentarea unei cărți să dureze mai mult decât ceremonia înmânării premiilor. Prietena noastră din Suceava, scriitoarea Doina Cernica, unica mesageră a sudului Bucovinei, a venit cu impresii proaspete după o noapte albă de lectură asupra volumului ,,Arheul eminescian la Cernăuți”, dar și cu sentimentele de o viață pentru durerile nordul înstrăinat. A menționat că, după Grigore Vieru, Vasile Tărâțeanu este cel mai cunoscut poet din România de dincolo de graniță, că se poate să fii luptător o zi, un an-doi, dar e greu să rămâi luptător toată viața. Referitor la carte, a relevat că este o privire asupra istoriei orașului Cernăuți, care a fost capitala istorică a Bucovinei, că apropie orașul din documentele istoricilor de cititorii îndrăgostiți deopotrivă de Eminescu și Cernăuți și, totodată, este marcată de implicarea lui V. Tărâțeanu în istoria prezentă a Cernăuțiului. Atât întrebările publicistei Elena Condrei, cât și răspunsurile intervievatului sunt o reîntoarcere în memorie, cimentând o conversație între două personalități care cunosc multe, gândesc și aspiră în aceeași dimensiune a idealurilor naționale, pentru care Eminescu înseamnă păstrarea identității, suportul sufletesc al românilor din nordul Bucovinei și Basarabia. Plus la acestea, cartea oferă un florilegiu al celor mai bune și frumoase creații ale poeților cernăuțeni, consacrate lui Eminescu. Doina a mărturisit că, chiar după o lectură telegrafică, acest volum onorează instituția Elenei Condrei și este cartea ei de suflet din respectiva colecție. ”Totuși, nu ca un reproș, am o mâhnire că în această carte atât de frumoasă, atât de tragică, lipsește respirația sudului Bucovinei. Am crezut că respirația solidară a sudului va trece măcar cu numele lui Mircea Motrici, al lui Ion Beldeanu… Înseamnă că sudul Bucovinei rămâne dator nordului…”.

Deși numai ce apăruse de sub teascurile tipografiei, în sală se afla primul cititor – cel mai sensibil, mai competent, mai exigent – Mircea Lutic, poet, traducător, publicist, marcant om de cultură. Mai mult decât toate l-a impresionat titlul: ,,Consider că un asemenea titlu, care-i o trimitere la izvoarele românismului în Bucovina, poate fi hărăzit, dăruit, o singură dată în viață”. În postura-i de redactor și cunoscător al trecutului, Mircea Lutic a menționat că autorii au cuprins de la rădăcini până în prezent istoria Bucovinei, marcată de Eminescu, fără a omite vreun moment important. Revenind la condiția comunității românești din Cernăuți și-a exprimat marea mâhnire că Bucureștiul ne consideră oameni ai diasporei, deși trăim de veacuri pe pământul dat de Dumnezeu. ,,Am fost lipsiți de teritoriu, dar nu și de inimă. E o mare tragedie istorică pe care o simțim până în prezent, numai prin Eminescu putem să ne tămăduim rănile. Faceți tot posibilul ca această carte să apară într-un tiraj mai mare, să ajungă în casa fiecărui bucovinean…”.
În cuvântul de răspuns, dna Elena Condrei a promis că va suplimenta tirajul inițial de 250 exemplare, cu sau fără sprijin din afară. Și o credem, căci mult timp doar familia ei a sprijinit proiectul Teilor, de câțiva ani având ca parteneri Primăria și Consiliul Municipal Botoșani.
Nu găsesc cuvinte mai potrivite de a reveni la invitații și premianții din acest an, decât cele rostite de Mircea Lutic: ,,E prima, dubla, tripla, multipla oră, când de ani de zile, în diferite împrejurări, ne întâlnim pentru Eminescu. Ne întâlnim cu oameni dragi sufletului nostru. Pe mulți îi văd aici prima dată, dar i-am cunoscut din lecturi. Toți cei prezenți sunt oameni ai logosului artistic, ai artelor, de o mare elevație culturală. În asemenea mediu distinct te simți mai mult decât om, te simți, probabil, undeva în acea sferă a fericirii eterne, care îi așteaptă pe cei aleși”. Într-adevăr, doar în sferele celeste poți să te simți alături de laureatul ,,Teiului de Aur”, renumit în lumea întreagă, compozitorul Eugen Doga și tinerii balerini Tatiana și Nicolai Nazarchevici din Chișinău, care au dansat un fragment din spectacolul ,,Luceafărul”, pe muzica vestitului lor concitadin. Dansul lor l-a făcut pe pictorul Aurelian Antal să le dăruiască două dintre cele mai dragi lucrări ale sale, care au împodobit sala. Pe tărâmuri de baladă ne-a purtat medaliatul cu ,,Teiul de Argint”, tânărul interpret Ilie Caraș, născut în comuna Ropcea din ținutul Cernăuțiului. E atașat de Botoșani prin absolvirea Liceului de Arte din municipiu, după care și-a definitivat studiile la Universitatea de Arte ,,George Enescu” din Iași. Prin dorul de neamuri, costumul popular de pe Valea Siretului, tezaurul folcloric, este legat de vatra natală.
O figură olimpiană în eminescologie, Nicolae Georgescu, București, a fost onorat cu ,,Teiul de Aur” la secțiunea literatură, fiind susținut de alți doi colegi de elită – Theodor Codreanu și Lucia Olaru Nenati. În grădina artelor vizuale, de data aceasta ramura ”Teiului de Aur” a înflorit pentru prof. universitar, dr. Atena-Elena Simionescu, purtătoarea unor prestigioase titluri științifice, a extrem de numeroase premii și distincții primite la expoziții personale din țară și străinătate. De ,,Argint” s-a bucurat pictorul botoșenean, Liviu Șoptelea, recunoscător familiei sale ”pentru că-l rabdă și-i dă pace să facă ce-și dorește”.
Energia eminesciană atrage mari spirite, pasionate de creație, în acest magnetism regăsindu-se și lumea fascinantă a colecționarilor. În pleiada colecționarilor de elită distinși cu ,,Teiul de Aur” a fost înscris numele episcopului Alexandriei și Teleormanului, Galaction Stângă, membru fondator și, în prezent, președinte de onoare al Asociației Colecționarilor de Insigne din România. ,,Teiul de Argint” a îmbogățit colecția premiilor primite până acum de Ivan Silviu Mihai, născut la Odobești, trăitor la Focșani, care a molipsit-o și pe fiică de obsedanta sa pasiune. Bine pregătit pentru meritata-i distincție, s-a prezentat colecționarul de numismatică și filatelie, Ludvic Schibinschi, un neostenit animator al vieții culturale la Botoșani, mai ales în mediul tineretului. În calitatea-i de creator al unor modele pentru generațiile viitoare, ne-a dăruit surpriza de a-i asculta pe doi tineri, Ștefan și Paula, participanți la Festivalul ,,Seri Melancolice Eminesciene”.
Doina cântată de Ilie Caraș ne-a amintit din nou că venim de pe un pământ al pătimirilor și, oricât de bine și frumos suntem de fiecare dată primiți la baștina nașterii copilului Eminescu, întotdeauna ne întoarcem cu drag și nestinsă dragoste la casa noastră, la Cernăuți – locul nașterii Poetului și Luceafărului Eminescu.

Lucian MĂNĂILESCU

Te iubesc…

Din materialul ăsta sintetic, teribil de rezistent,
se pot încropi poveşti nemuritoare
sau confetti de înlocuit fluturii
în primăverile în care eşti atât de frumoasă,
precum un vers de mătase scris de Dimov….
Şi ce singurătate, Dumnezeule,
să te pot privi şi acum, pe balansoarul din
veranda pustie, să ascult cum îţi leagănă
vântul lumina şi cum îţi înfloresc
culori prelungi printre gene!
Mai sunt şi altele, desigur: te poţi zidi
între aripi de păsări, poţi să uiţi,
sau poţi să închizi fereastra
şi să-ţi ascunzi faţa printre degetele
de la mâna stângă, atunci când te rog,
cu disperare: ucide-mă!

Joc cu spânzurătoare

Sub cerul de pânză roşie şi ovaţii
androizi de plastic se joacă de-a Patria,
inventează şuruburi care nu folosesc
la nimic, arbori cotiţi şi zaruri ale norocului.
Printre umbrele lor se alunecă, printre ei
levitează Ane cu catedrale pe umeri,
cineva uită să plângă, altcineva
fluieră, altcineva sapă şanţuri în osul frunţii.
„Noi…” – spun ei – cu mâinile întinse a rugă.
În timp ce frânele tramvaielor scâncesc
bâjbâind după străzile unei geometri delirante,
drapelele flutură frenetic, cuvintele se aud într-o
limbă tot mai străină, o adolescentă
traversează Calea Lactee, de la ferestrele
unui bloc turn un om oarecare, mai orb ca Homer,
sătul să tot privească în gol,
improvizează o frânghie şi răbdător
începe să se legene, măsurând timpul
care i-a mai rămas de murit…