Spații culturale nr. 54 (8)

Nicolae POGONARU

orientare profesională

când o să fiu mare
eu o să mă fac rege al asfaltului
și o să realizez lucrări
care să țină doar câteva luni
pentru a-mi asigura front de lucru ani în șir
eu o să mă fac dezvoltator
o să construiesc apartamente în patrie
și o să le vând la suprapreț
eu o să devin om de afaceri cu statul
o să finanțez campanii electorale
o să câștig licitații trucate
eu o să mă fac damă de companie de stat
cu salariu mare și indemnizații
de la mai multe consilii de administrație
eu o să mă fac pește
pentru a asigura locuri de muncă
la o mulțime de fete fără serviciu
eu o să mă fac parlamentar
și o să dau legi pentru mine
coana Joițica noi și-ai noștri
eu o să mă fac interlop
și o să am o casă așa de mare
încât din sufragerie până în dormitor
să merg cu atv-ul
eu o să mă fac baron local
cu cât mai multe dosare penale
că altfel nu mai mai votează lumea
eu o să mă fac denunțător
să mi se diminueze pedeapsa
dar să rămân și cu toți banii furați
eu vreau să devin cetățean de onoare
să-mi dea primăria loc de veci gratuit
cu piscină și vedere spre rai
când voi fi mare
eu voi accesa fonduri europene
pentru reabilitarea centurilor patriei
și din loc în loc
vor fi amenajate adăposturi speciale
ca să nu mă mai chinuiesc și eu ca mama
prin cabinele tir-urilor
pentru bani de caiete și fondul clasei
eu o să mă fac ministrul muncii
şi o să joc kendama cu salariile
şi pensile bugetarilor
eu o să mă fuck you all
analfabeților funcționali care veți fi
și o să ajung procurorul dna-ului
o să vă confisc averile banii
și-o să-nfund pușcăriile cu voi
în așa fel încât România să fie bine
și tot românul să prospere
șî în final după ce voi fi pus
ordine în popor
o să-mi permit și eu să Prosper Mérimée
eu o să mă fac mami
o să învăț karate kung-fu și alte alea
și când o să vină soțul meu beat acasă
și-o să-njure o să spargă farfuriile
că nu-i place mâncarea
și-o să zică fă ia-ți copiii și du-te la mă-ta
eu din câteva fente să-l și pun la pământ
să-l ia 112 pentru violență domestică
și după ce-o ieși din pușcărie
să se spele mă-sa cu el pe cap
în loc de șampon
în concluzie copii
zise doamna învățător
a fost o lecție care și-a atins scopul
și vreau să vă mai spun
că și eu încă de mică mi-am dorit
să ajung învățătoare
ca atunci când vin nervoasă la școală
de la neajunsuri
să am pe cine să mă descarc
și dacă mă mai filmați
atunci când dau în voi din când în când
ca să vă vină mintea la cap
vă ia mama dracului
și vă bag și telefoanele-alea mobile
în wc-ul turcesc din spatele şcolii

Daniel LĂCĂTUȘ

poetul care zace în mine

nimeni de aici nu minte
când se spune că este probabil
să vină în curând o zi
când se va scrie despre mine
ca despre cel mai mare poet romantic
în conformitate cu aprecierile primite
am cunoscut mulți oameni
dar cel pe care îl cunosc mai bine sunt tot eu
principala mea calitate este talentul
n-am făcut nimic toată viața
în afara faptului că am scris
despre femeile care m-au sedus
dintr-un motiv care îmi scapă
majoritatea au fost condamnate la o viață banală
prostituție alcool sau terorism
toate fostele mele sunt sinonime
cu ce se spune despre viață

la fel se spune despre Tania
ce-i de făcut cu femeia asta
care a fost sărutată de toți bărbații?
sub rujul de pe buze păstrează
o blasfemie dulce și o pasăre și o agonie
numai ea mai dă un răgaz
poetului care zace în mine

timpul a rămas în loc

mulțimi de steaguri
se înalță în bernă
de cum pășesc pragul cetății
nu aș fi vrut niciodată
să văd ce mi-a fost dat
sub ochii învolburați
am descoperit aici sărăcia
în forma ei incurabilă

așa a vrut Dumnezeu
îmi spun majoritatea
alții invocă legea karmei
sau ordinea astrelor

nimic nu s-a schimbat
doar vremurile
în rest timpul a rămas în loc

morții nu-i pasă în ce limbă vorbesc slujbașii ei

cine au fost mai răi în războaie
nemții sau rușii și care lagăre
au fost mai îngrozitoare
cele nemțești sau cele sovietice?
despre lagărele nemțești
niciun supraviețuitor n-a vorbit
vreodată cu tandrețe sau melancolie
despre lagărele sovietice niciun supraviețuitor
nu și-a amintit cu nostalgie și tristețe
alții au murit pentru libertate
unii pentru convingeri politice și religioase
mulți pentru teritoriu sau limbă

morții nu-i pasă în ce limbă vorbesc slujbașii ei

acest lucru nu se va schimba
îmi spunea bunica
cât timp trăim într-o lume
unde suntem conduși mai degrabă
de clovni triști și specii rare de babuini
un fel de templu unde conviețuiesc
farisei antici și antihriști
care ucid în numele dumnezeului lor
o lume în care niciodată cuvintele
nu vor avea mai multă forță decât armele
nici holera sau cancerul
nu au adus atâta moarte
câtă au adus conflictele dintre niște popoare
care pretind că au descoperit civilizația
deși ele nu au trecut de primivitism
cu fiecare cuvânt rostit îi simțeam durerea
ca pe o mie de pumnale care-i străpung inima

„ai sufletul frumos ca al unui artist” i-am zis
„artist a fost și Hitler” mi-a replicat bunica

în acest îndepărtat ev mediu

aici în acest îndepărtat ev mediu
totul coboară în adâncuri
așa că trebuie să umblăm
ascunzându-ne umbra

se vorbește puțin și numai despre lucruri
cu adevărat importante
ca o formă de apărare
nimeni nu pronunță cuvântul cu pricina

Ovidiu BUFNILĂ

Structurile imaginare libere şi matricele virtuale ale artefactelor sau despre evoluţia tehnologiei

Organizarea superioară prin catastrofe dezvăluie fiinţarea-funcţionarea artefactului în structuri imaginare libere, morfologia lui aparţinând simultaneităţii şi fiindului. Numai din punctul nostru de vedere există efectul de orizont al continuumului şi de aici iluzia evoluţiei tehnologice. Fiind simultaneitate şi nu adăugare, fiind desfăşurare deodată şi nu construcţie, artefactul este o preexistenţă aparţinând unui plan ascuns. În mod fals artefactul aparţine Istoriei şi contextului. Tehnologia este o stare a lumilor fiind a structurilor imaginare libere care nu au a-şi căuta vreun suport ele nefiind în funcţiune. Artefactul şi tehnologia nu sunt importante prin funcţiile lor care ar fi spre buna funcţionare a umanului. Artefactul şi tehnologia aparţin structurilor ascunse ale universului plin de universuri, enciclopedia revendicând artefactul spre folosinţa lui. Nu facem o delimitare între fiinţă şi artefact, ele fiind unul şi acelaşi obiect al viului şi, în ultima instanţă, a Ultimului Sens, fiind al profunzimii fundamentale. Arestarea artefactului, proasta lui folosire şi greşita interpretare a funcţiilor sale, reduc fiinţa la acte vulgare, la un pragmatism minor şi la sfârşitul Istoriei ca desfăşurare iluzorie. Un motor uriaş va fi strivit de gravitaţie în timp ce un nanomotor ar scăpa controlului el manifestându-se nu atât liber ci condus de forţe subtile către executarea unor sarcini nonumane. Toate acestea nu pot împiedică revoluţia tehnologică să se desfăşoare în mod aparent către un Ultim Sens, fiind acesta sfârşitul umanului sau desecretizarea Universului. Problema ar fi destul de simplă în lipsa unor structuri imaginare libere şi într-un Univers lipsit de fiind. Evenimentul nu ar putea fi însă eveniment nefiind construit după instrucţiunile unor structuri imaginare libere astfel că însuşi evenimentul este dovada funcţionării unor astfel de structuri care reclamă, în bifurcaţii, dezvoltarea tehnologiei şi tehnicii. Artefactul ca obiect cosmic nu s-ar putea produce fără o matrice virtuală care să-l organizeze şi care să se afle înaintea lui în existenţa-funcţionare. Intuiţia, descoperirea, proiectarea şi experimentul nu sunt decât exerciţii minore care pun în lumină matricea virtuală desecretizând-o fără a cunoaşte sarcina de profunzime şi săgeata catastrofei prime. Scepticii sau academicianul desuet ar întreba cu maliţie la ce i-ar trebui Universului o umbrelă sau un manometru sau un telescop iar filozoful arogant ar spune că Universul ar încerca să se cunoască privindu-se prin uriaşa lentilă acţionată de un motoraş acţionat de curentul electric produs de o hidrocentrală. Nici una nici alta. Trebuinţa nu este o funcţie a Universului iar nu trebuinţa este caracteristica şi fundamentala unui artefact. Viitorul, conţinut în simultaneitate, ar putea dezvălui martorului ultim adevărata natură a artefactului şi tehnologiei. Problema dacă acest martor va fi un artefact aflat în funcţiune sau nu este fundamentală. Dacă s-ar afla în funcţiune, structurile imaginare ar fi nesfârşite şi ar pregăti o nouă stare de intenţionalitate, intenţionalitatea fiind starea supremă a universului plin de universuri. Dacă nu s-ar afla în funcţiune, artefactul-martor ar fi un pasiv al inventarului pe care matricea virtuală îl va fi părăsit întorcându-se în instrucţiunile enciclopedice.

Nicolas BRATU

Rondel de toamnă timpurie

Mă uit într-o frunză, sunt galben ca vinul
Mustit din broboane de soare bălai;
Mi-e gândul fugar şi amar ca pelinul
Şi zboară cu frunze – frenetic alai

Zugrav neglijent este timpul, hainul,
Aruncă pastel peste pânză şi, vai,
Mă uit într-o frunză, sunt galben ca vinul
Mustit din broboane de soare bălai

Sunt soare, sunt umbră, nu ştiu ce-i suspinul
Şi frunza îmi cântă duios, ca un nai,
De dragoste, ură şi dor de căminul
De raze, de boabe din soare bălai…
Mă uit într-o frunză, sunt galben ca vinul.

Letiția VLADISLAV

„Limba și țara nu sunt o pereche de papuci pe care îi arunci la gunoi, pentru că nu mai sunt la modă”

(Interviu realizat de Ion CRISTOFOR)

Prozatoarea și poeta Letiția Vladislav s-a născut în satul Folt, județul Hunedoara. Fiica lui Ferdinand și a Mariei Vladislav. Liceul absolvit la Simeria. Licențiată a Facultății de Filologie din București. La 12 ani a publicat prima poezie. La 16 ani, a fost remarcată de Ana Blandiana. A publicat în Luceafărul, Vatra, România literară. În 1978 i-a apărut romanul „Vrăbiile pământului“. În 1980 publică „Viața la prima vedere“ . A primit premiul pentru debut al Editurii Albatros, premiul revistei Luceafărul pentru proză.
În 2016 i-a apărut volumul „Viață într-un pumn de lacrimi“ (Cluj-Napoca, editura Grinta), debutul scriitoarei în poezie. Din 1981 trăiește în Germania.

– Ați ales calea exilului, o alegere dureroasă pentru orice om, cu atât mai mult pentru un scriitor. Când ați părăsit, de fapt, România și în care circumstanțe?
– Am părăsit țara în 1981. Legal. După ani de probleme. Erau anii când minoritatea germană nu mai putea face un pas înainte. Soțul meu a hotărât să plecăm. Mai mult pentru viitorul copiilor. Așa că am depus actele de emigrare în Germania și, după câțiva ani de așteptare, am plecat. Cu tristețe în suflet. A fost, însă, o hotărâre bună. Pentru copii. Pentru noi, părinții, nu.

– Ce înseamnă pentru un scriitor să trăiască în emigrație?
– Vorbeam germana. N-am avut probleme de comunicare. Însă nimeni nu te așteaptă cu brațele deschise. La început vezi cum merg lucrurile. Apoi simți gustul singurătății. Noi am început să lucrăm la o lună după ce am ajuns acolo. Ca scriitor, intri în tăcere. Dacă ai relații, oameni care au plecat cu mult înaintea ta și care te pot ajuta… da, se poate să ți se deschidă unele porți. Dacă nu ai pe nimeni, numai niște rude, născute, e drept, în Germania, însă fără interese în lumea literară și culturală… greu. Scriitorii plecați singuri pe alte meleaguri s-au putut concentra pe scris. Eu aveam un soț și doi copii, o casă, probleme de organizare, și eram singură cu toate problemele, pentru că soțul meu, ca geolog, nu era acasă. Scrisul a fost ultima prioritate. Nu am plecat ca să eșuăm. Am început să bat la porți de una singură. Revista „NaNa”, din Hanovra (nu mai există de mulți ani) mi-a dedicat o pagină întreagă, publicând un interviu cu mine, plus impresiile mele despre noua patrie. A fost greu. Tare greu. Editura iubită nu te mai sună. Prietenii scriitori nu te mai sună. Nici tu nu suni. Era vremea când oamenii aveau mari probleme dacă păstrau relații cu „trădători” ca noi. Deci, în loc de glorie… muncă, dor de casă camuflat, să nu fie triști copiii, caiete cu mici proze ori poezii, scrise noaptea, când ceilalți dormeau. Și durerea, aproape fizică, văzând cum trece vremea și tu bați pașii pe loc. Credeți-mă, m-am născut cu darul scrisului. Este tot ce fac conștiincios și bine. Trăiesc prin scris. Eu voi scrie și la nouăzeci de ani, dacă mai trăiesc până atunci. Am să mor cu caietul și creionul în mână.

– În biografia oricărui scriitor, perioada formării intelectuale, a studiilor și a lecturilor, este importantă. Ce vă aduceți aminte despre această etapă, cea a studiilor la Filologia bucureșteană?
– Anii de facultate au fost cei mai minunați ani ai vieții mele. Am avut profesori fantastici. Am avut colegi nemaipomeniți. Domnii Crohmălniceanu, Brîncuș, cei doi Manolescu (Nicolae și Florin), Doamna Bușulenga, Sanda Golopenția, Doamna Matilda Caragiu Marioțeanu. Colegii Constantin Stan, Denisa Comănescu, Doina Uricariu, Ioana Diaconescu, Doina Jela, Maria Savin, Claudia Constantinescu, Liliana Ursu, Ioana Ieronim, Gabriela Adameșteanu… cum să nu te simți sărutat de zei? Plecasem dintr-un sat cu ideea fixă că am să ajung scriitoare. Eu, fata care mergea cu caprele la păscut, în pădure, visând Lumea Mare. Universitatea a fost SALVAREA mea. Aici m-am format ca om. Și ca scriitor. Am avut mare, mare noroc. Mai ales cu ajutorul Doamnei Bușulenga. Și al unor colegi speciali. Costi Stan era unul din ei. Și acum, la bătrânețe, mă visez la facultate. De fiecare dată, când sunt în București, intru în clădire, închid ochii și mă simt ca nou născută. Ultima dată am fost acolo cu Doina Jela. Din fericire, am putut întâlni și doi foști profesori.

– Ați debutat înainte de 1989 ca prozatoare și se pare că v-ați bucurat de succes. Cum priviți azi prima dvs. carte?
– Întotdeauna am fost foarte severă cu mine. Nu fac parte dintre cei care umblă cu laurii pe cap și uită de unde au plecat. Da, „Vrăbiile pământului” a fost un SUCCES. Premii după premii. Interviuri. Eu, publicată în multe reviste importante. Cum spuneam, visul meu a fost să scriu. Zece ani m-am luptat cu scrisul. Nu aveam relații. Mergeam la redacții. Intram pe fereastră, cum se spune, dacă mi se închidea ușa. Cine să fi auzit de Letiția Vladislav din Folt? Nu m-am dat bătută. Cartea este autentică. Este unică. Nu seamănă cu alte cărți. Este amprenta mea. Este stilul meu. Sunt eu. Și sunt, fără să mă laud, bună. Cartea este la fel de actuală azi, ca atunci când a ieșit de sub tipar. A doua carte, „Viață la prima vedere”, apărută puțin timp înaintea plecării, a fost, ca și prima, un succes. Da, sunt tare mândră că eu, sărăcuța din Folt, mi-am găsit drumul în literatură.

– Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?
– Cum vorbeam germana în casă, n-au fost probleme să cunosc oameni, să-mi fac relații, să mă bucur de succese la locul de muncă. Elevii mă iubeau. Iar eu, eram 100% pentru ei. Și azi am relații de prietenie cu unii dintre ei. Mi-a lipsit țara. Mi-a lipsit satul, Bucureștiul meu drag. Mi-au lipsit prietenii și toți oamenii de pe la redacții. Eram o familie. Și… am rămas orfană. De pe o zi pe alta eram la fel ca femeile analfabete din Anatolia. Un pic de job, casă, copii, curățenie, făcut mâncare, din nou curățenie… Soțul meu, geolog, avea succes în slujba lui. Făcea ceea ce făcuse în țară. Eu, eram la ploatăn. Și la lucru. Am lucrat tot timpul. Până la pensionare. Soțul meu a murit la cincizeci și patru de ani. Avusese cancer. L-am îngrijit până a murit. M-am trezit, la patruzeci și trei de ani, văduvă. Cu o casă de plătit și doi copii de crescut. Adio, scris! Au urmat ani grei. Când el trăia, viața era bună. După moartea lui, au venit problemele. Este cumplit să exiști de unul singur într-o junglă! Munca, copiii, casa de plătit, nici un pic de timp liber, zero prieteni care să împartă cu tine greul. Urăsc mentalitatea unora ce cred că numai oamenii fericiți pot trece prin viața lor, pentru că latura negativă a celorlalți îi incomodează. Nici să mă jelesc nu puteam. Cui? Tot nu m-ar fi înțeles. Muncă până la epuizare. Școala, serviciul de consultări psihice, la telefon, pentru femei tratate rău de soții lor, copii drogați. Uneori am făcut noaptea curat la expoziții. Numai și numai ca să-mi plătesc casa. Pentru că era cuibul copiilor. Cândva, după ani, mi-am pierdut un rinichi. Credeam că voi muri, la fel ca soțul. Am vândut casa. Copiii erau maturi, puteau zbura în viață. Nu regret nimic. Copiilor mei le merge bine. Eu am o altă casă. Și, eliberată de atâta muncă, pot scrie. Volumul de poezie a fost bine primit. A fost nominalizat la Festivalul Internațional de Poezie Artgothica, Sibiu, 2017. Ce-mi pot dori mai mult?

– Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și încearcă să se impună în cultura țării de adopție. Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se explică această alegere?
– N-am să pot scrie niciodată într-o altă limbă. Și Eliade a scris numai în românește, nu? Ce fac ori au făcut alții este treaba lor. Eu nu pot altfel. Toți se gândesc la bani. Însă banii nu au nici o valoare când te pierzi pe tine. Ești ca o marionetă. Trebuie să ai o putere extraordinară, să poți anula locul de unde ai venit și să te crezi un alt om. Eu nu am putut. Nici nu am încercat. Limba și țara nu sunt o pereche de papuci pe care îi arunci la gunoi, pentru că nu mai sunt la modă. Niciodată nu am crezut că voi putea scrie din nou. Eram epuizată, pierdută, disperată. Valoare are numai ceea ce porți în tine și vrei să împarți cu alții. În limba ta. Iar limba mea este ROMÂNA. Nu alta. Fiecare își face cuibul cum simte. Nu trebuie să fim toți la fel. Dacă unii cititori se pot regăsi în cele scrise de mine, eu sunt fericită. Pentru că, în mine, adânc în mine, n-am părăsit țara mea niciodată.

– Am impresia că la maturitate poetul din dvs. s-a trezit la viață. Să înțelegem că nostalgia se traduce mai bine în versuri? Sau există încă, undeva, în subteran, tentația prozei?
– Poezie am scris de când mă știu. Public de când aveam 12 ani. Scânteia pionierului. Radio. La 13 ani. Eram la târg, la Geoagiu, când mi-am auzit numele și poezia la radio. Am crezut că leșin. De emoție. Imaginați-vă, o fată măruntă, cu o straiță plină de caiete, cărți, pâine și un măr, și ăla luat dintr-o pruniște ce nu era a noastră, noi fiind săracii satului, în pădure, toată vacanța de vară, scriind poezii și citind toți clasicii ruși. Aveam 13 ani, eram la târg, dar zburam pe deasupra lui. Ce fericire pentru sufletul meu! Nu m-aș numi poetă. Scriitoare, da. Pentru că la proză nu voi renunța nici moartă. Sunt pe la jumătatea unei noi cărți de proză. Și va fi bună. Ca „Vrăbiile…”

– Ați părăsit România de multă vreme și poate nu ați urmărit mișcarea literară din țară. Totuși, cred că nu sunteți deloc străină de ce se scrie și se publică la noi. Cărei generații literare îi aparțineți, cu cine dintre scriitorii români aveți afinități?
– Pe locul întâi rămâne generația mea. Câțiva ani mai tineri ca mine, câțiva ani mai în vârstă. Vârsta nu mă interesează. Nu are nici o importanță când scrii. Poate când citești. În vară m-am văzut cu Ana Blandiana. Fantastică! Tânără! Fermecătoare! Gabriela Adameșteanu. Doina Jela, colega mea de facultate. Maria Savin, o altă colegă. Liliana Ursu. O ador. Ioana Ieronim. Cum să n-o iubesc?! Rodian Drăgoi. Suflet de aur, sensibil, super talent. Gabriela Melinescu, Dan Cristea, cei mai buni prieteni ai vieții, Mircea Sîntimbreanu și Laurențiu Ulici. Mihai Sin. Areta Șandru. Unii nu mai sunt. M-au ajutat, m-au inspirat, am fost adevărați prieteni. Până în 2015 nu am citit poezie. Nici cărțile Blandianei nu le aveam în casă. În treizeci și șase de ani am fost de patru ori în țară. Lipsa de timp. Lipsa de bani. Deci… credeam, sincer, că s-a terminat cu scrisul. În viața mea apar mereu minuni, când mă cred pierdută. Una din ele m-a trezit în dimineața zilei de întâi ianuarie 2015. Mori ori scrii. Și cu ce începi? Am început cu poezie. Pentru că este în mine, mă frământă, mă trage de urechi, așa ca Mica, atunci când trebuia să iau lumea în serios, mă încântă. Și mă doare că nu am scris în paralel, poezie și proză. Mi-am cumpărat un bilet de avion, am ajuns în țară, am cunoscut-o pe doamna Roxana Constantinescu, îngerul meu păzitor, mi-am reeditat „Vrăbiile…” cu ajutorul ei și am terminat de scris „Viață într-un pumn de lacrimi”, ce a apărut în 2016. Datorită lui Adrian Suciu. Un an înainte nici nu știam cine este. Facebook-ul mi-a facilitat contactele. Am intrat la Cenaclul 9, și viața mea a luat un alt curs. La început m-am speriat. Mi se părea aproape obraznic să intri între tineri ce ar putea să-ți fie copii, să vrei să publici, să concurezi cu ei… Toți sunt tineri. Acum nu îmi mai este teamă de ei. Și eu sunt tânără. Nu în calendar. În cap și în suflet. Nu am idoli în literatură. Îmi place aproape tot ce descopăr. Nici concurență pentru cei tineri nu vreau să fiu și nici nu sunt. Eu sunt Eu. Și așa am să rămân. Cenaclul 9 rămâne casa mea, mă simt bine cu ei. Am să dau câteva nume. Pentru că îmi sunt dragi. Adrian Suciu, Cristina Berinde, Eugen Pohontu, Florin Dochia și toți ceilalți din Cenaclu. Fete și băieți. M-au acceptat. Și tare îmi mai place să-i văd și să-i aud. Scriu bine. Curajoși. Luptă. Parcă mă văd pe mine… cu mulți ani în urmă… Unde-i locul meu? Între cele două tabere. Cei vechi și cei noi…

– Cum apreciați activitatea culturală a diverselor asociații ale scriitorilor din România, cu care dintre ele colaborați?
– Direcția 9. Fără ei nu mai aveam curajul să scriu poezie. M-au primit cu brațele deschise. M-au sfătuit. M-au ajutat. M-au susținut. Mi-au deschis poarta. Apoi eCREATOR, gruparea din Maramureș, cu domnul Ioan Romeo Roșiianu în frunte. E minunat tot ce fac. Editura Grinta. Gabriel Cojocaru, un editor tânăr, deschis noului. Să nu uit de doamna Cristina Ștefan și Cenaclul de la Bacău. O muncă enormă pentru cultura română. O respect și admir profund. Eu cred că se face mult pentru tineretul ce scrie. Mult pentru poezie. Încet, încet înțeleg ce fac și pentru ce fac acest lucru imens. Îi admir!

– Ce legături mai păstrați cu țara de origine, cu satul în care ați copilărit ?
– De trei ani respir prin porii țării mele, mi se face dor de ea, o visez și, când reușesc, vin acolo. Toți prietenii mei sunt în România. Este darul ceresc pentru ultimii ani ai vieții. Sau despăgubirea pentru toate suferințele. Sunt însă un pelegrin. Uneori stau o vreme în Brazilia. Apoi în Spania, Portugalia… Folt și București. M-am schimbat mult. Nu mai sunt cea de altădată. Gândesc altfel. Simt altfel. M-am eliberat de prejudecăți. Sunt liberă. Spun, direct, ce simt. Am o casă lângă mare, dar nu am liniște. Vreau să văd mai mult, să învăț mai mult. Lumea-i mare și eu nu am văzut destul. Vreau să vizitez Macao. Și am s-o fac. De Germania mă leagă mulți ani de viață, copiii, nepoțelul, niște cunoștințe, niște locuri, un cimitir, amintiri. Ca și de România. Balanța s-ar opri la mijloc. Și nu-i rău așa. Viața este scurtă. Nu vreau s-o trăiesc într-un singur loc. Vreau schimbări… experiențe noi… Poate la optzeci de ani… poate…

– Cum vedeți, din Germania, evoluția societății românești actuale?
– Eu nu mă omor cu politica. Unii nu dau doi bani pe nimic… alții vorbesc de șanse… iar alții ne trec cu vederea. Chiar azi, la TV, se omorau să nu accepte schimbarea leului în euro. Vom vedea. Personal, nu am nici un pic de idee despre noua societate românească. Iar ce zice TV-ul… nu trebuie să-l luăm întotdeauna în serios. Sunt o persoană optimistă. Totul va fi bine.

– Vânturi istorice bat azi din toate direcțiile asupra României. Ce credeți că ar trebui să întreprindă clasa politică actuală pentru a asigura un viitor demn națiunii noastre?
– Nu cred că-i suficient să te învelești în tricolor, să cânți imnul cu mâna pe inimă și să dai drumul la niște lacrimi stoarse cu dificultate. Politicienii trebuie să-și iubească țara și poporul, nu contul de la bancă. Să aibă tăria, morală, să se coboare de pe Olimp și să vadă realitatea. Să înceteze să se țigănească în public. Se fac de râs. Și nimeni nu mai crede în ei. Iar reformele făcute, să fie pentru ȚARĂ, nu pentru gloria personală. Numai unul care are cap și suflet poate schimba ceva. Restul… azi Băsescu, mâine Ponta… după ei… potopul… S-a mințit prea mult. S-a furat prea mult. Cine mai crede în ei? Unde este generația tânără, cultivată, capabilă să schimbe ceva în țară? Este greu de crezut că toată lumea suferă de banditism politic. Sunt mulți oameni capabili în Romania!

– Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de scriitor?
– Am gata „Vise în penumbră”. Poezii. Poate va apărea anul acesta. Aproape gata, un alt volum de poezii. Pentru 2018. Trebuie să-i vrăjesc un titlu. Și romanul „Universuri paralele.” Mi-ar plăcea să-l termin în iarna asta.

Camelia Manuela SAVA

LUMINA

Soldatul a venit aproape strigând:
– Lumina e pururi
sabia ce taie vrăjmașii
Și l-am crezut….
Îngerul a venit și el la mine
murmurând:
– Lumina e dragostea ce ne leagă!
Ia aminte nu te întrista!
Domnul a venit cel mai aproape de inima mea
a șoptit să audă numai ea:
– Lumina e viața veșnică!
Și L-am crezut…