Fărădelegea lui Călin – Șodul tivil
De-aș fi singurul a cărui părere pune belelele pe seama….
Le-ai căpătat oricum, fiindcă nu doar soțul (ambisex) descoperă stânjeneala aducerii în casă a unui străin, ci mai ales neamurile, oricât de scumpă ar fi odrasla luată de suflet. O situație de fapt juridic, nimic altceva decât o operațiune licită prin care se creează înrudirea dintre adoptat și adoptator, de asemenea cu rudele celui în a cărui grijă se plasează înfiatul. (Art. 451)
Principial s-au fixat trei elemente: să se respecte interesul superior al copilului; educația și creșterea acestuia să se asigure în mediu familial – aici erau de adăugat câteva atribute sau măcar unul de nivel general: bun; toate obligațiile anterioare aplicabile în registrele etnicului, limbii, religiei și culturii din care provine. Referindu-mă pe cont propriu la adopțiile ce depășesc granițele române, al treilea reduce drastic posibilitatea lor, ba mai mult, le face imposibile. Cel puțin una dintre cerințe nu poate fi respectată: continuarea uzării limbii. (Art. 452)
Iar apelez la încrederea cititorilor, să mă creadă când emit ipoteza neștiinței a ceea ce urmează. Pura întâmplare regăsește la Art. 453 antetul adopției de export, ce nu se supune regulilor noastre, ci condițiilor, procedurilor internaționale și efectelor asupra cetățeniei, strânse într-o lege specială.
Momentul (cinetic – de pe la fizica liceală…) Art. 453 aducea cu sine și procedura română, fără să mai fie nevoie de încă un rând juridic adăugat Art. 454. La fel Al. 1, de așezat tot în urmă, despre cine hotărăște adopția. Bineînțeles: instanța de tutelă.
Geambașu al nostru, buzoianul, povestea că a fost adoptat de o mătușă de București în timpul adolescenței, ca să acceadă la învățământul de capitală. Chestiune verificată cu Art. 455, cu două versiuni ale anilor primi 18: adoptare până la capacitate maximă de exercițiu (presupun că ne referim la cei întregi la minte de mici); adoptare și după majorat, dacă persoana adoptată a fost crescută de adoptator în timpul minorității.
Frăția și filiația pe linia mamei sunt sfinte. Nu poate fi mai bine pentru cei născuți dintr-o singură mumă decât adopția tuturor. Aici da, sunt de acord cu acest interes superior. (Art. 456)
Aș fi inventat pentru frați soiul de adopție cu altă versiune lexicală, când diferența între ei este destul de mare. Deși Art. 457 interzice cu desăvârșire.
La familiile deja întemeiate se subînțelege, sunt proprii răspunzători de viețile lor. Și-apoi, soții ar deveni frați, ceea ce nu mai trebuie demonstrat ca interdicție. Precum și adopția unui soț de către celălalt, dar și dacă aceștia sunt divorțați. Se ajunge la relații…. Să le spunem bizare. (Art. 458)
E clară starea fiziologică și psihică a adoptatorului: sănătosul satului! (Art. 459)
Din Art. 460 situația devine indubitabilă: nu mai puțin de 16, însă de obicei 18 minim. Ani între adoptat și adoptator.
Împlinite acestea, se interoghează, se verifică și se atestă ,,… garanțiile morale și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.”, de către autoritățile competente. Art. (461)
Tipul de demonstrație prim era suficient. ,,Două persoane nu pot adopta împreună…” include orice persoane, prin urmare, Al. 3 care cu ,,… de același sex…” Partea a doua completează sau re-încuviințează pasajul de debut al Al. 1, care pune la adopția împreună doar soții. Cum două persoane de același fel nu se pot căsători, nici adoptare nu au voie să pretindă. Al. 1 are pe lângă relevanțe și chestiuni tâmpe. La notar dacă vă duceți, punerea în posesie la nivel multiplu se realizează concomitent. Interdicția urmează aceleași cutume, nu au voie împreună persoanele fără ligament marital, nici subterfugiul simultan și nici succesiv nu schimbă cumva refuzul adopției. O nouă adopție este cu totul altceva și chiar aș fi trecut Al. 2 în alt articol. Mor adoptatorii ori adopția a încetat din varii motive, se purcede la o alta. (Art. 462)
