Spații culturale nr. 54 (7)

Iulian MOREANU

Lecturi obligatorii
(continuare din numărul trecut al revistei)

Am rămas câteva minute privind telefonul și încercând să înțeleg ceva. Eram puțin confuz. Adică, după ce nu ne văzuserăm de zeci de ani, nu am reușit să schimb cu Elena decât câteva banalități, în majoritatea lor enervante? În plus, mi se smulsese promisiunea fermă de a-i trimite două dintre cărțile mele. Cu siguranță că o interesa doar una dintre ele, pentru a vedea cum se regăsea ca personaj. Era o carte cu povestiri despre viața unui copil alături de alții de seama lui, mai ales a doi vecini, un băiat de-o seamă cu el și sora acestuia, cu doi ani mai mică decât ei. „Modelele” celor doi frați erau Elena și Costi. Dar doar atât. Lui Costi îi explicasem cum stătea treaba, de când îi dădusem cărțile, dar problema era cum mă voi face înțeles în fața Elenei.
Cu siguranță, Costi îi spusese în linii mari despre ce era vorba în cartea aceea, însă eu nu apucasem să o avertizez că nu era vorba de ea, ca atare. Dar, la urma urmei, la ce m-aș fi putut aștepta? Adevărul e că, la relativ minima mea operă literară, nu mai trecusem prin asemenea situație, iar faptul că era vorba de Elena, complica un pic lucrurile. De ce? Nu-mi dădeam seama și în același timp înțelegeam și simțeam perfect.
Discuția cu Elena a avut însă un efect de-a dreptul miraculos. Începutul acela furtunos de depresie a dispărut la fel de brusc precum și apăruse. Am uitat imediat și definitiv de toate problemele pe care le avusesem sau doar mi se păruse că le avusesem până atunci. Și spun „mi se păruse”, fiindcă, în raport cu ceea ce simțeam că urma să mi se întâmple, nu fusese decât un fulg de zăpadă în raport cu o avalanșă. O durere trece când se produce o durere mai mare. Ceea ce era cu totul interesant, era că durerea ce avea să urmeze era la fel de închipuită ca și cea care tocmai trecuse.
Nu aveam nici o îndoială că subiectul următoarei noastre discuții la telefon acesta va fi: cartea care apăruse acum două luni, și la a cărei lansare Costi fusese invitat. După ce a citit-o, destul de repede, mi-a zis că i-au revenit în minte multe întâmplări din copilăria noastră, chiar în amănunte care nu erau incluse în povestirile din ea. Aceasta acționase asupra lui ca un declic al unor amintiri de mult uitate. Faptul că multe lucruri erau inventate de mine, nu conta deloc, Costi și le însușea de parcă avuseseră loc ieri și le trăise la cea mai mare intensitate. Aș fi vrut să-l temperez, însă nu aveam pe cine. Costi rememora cu multă pasiune niște vremuri demult apuse, pe care le regreta, mai ales dacă se gândea la copiii de astăzi lipsiți de „adevărata” copilărie și-mi livra niște amintiri de care nu aveam idee, și pe care-mi spunea să le includ neapărat într-o ediție revizuită și adăugată a cărții. Mă făcea să râd.
După câteva zile m-a sunat Elena.
– Dacă ți-aș zice că sunt jos, în fața blocului tău, ce ai zice?
M-a trecut un frison însoțit de o emoție neobișnuită prin intensitatea ei, care a dus la o forfotă nebună în burta pe care o simțeam ca pe un vulcan gata să erupă. Dumnezeule! Aveam să o revăd pe Elena, prietena copilăriei mele! Am încercat să mi-o închipui cum ar putea arăta acum, însă nu reușeam; ochii minții mele nu reținuseră decât figura ei din anii aceia îndepărtați și frumoși și mă împiedicau să mi-o reprezint la vârsta actuală, parcă ferindu-mă să nu săvârșesc cumva vreo impietate. În fond, la ce mi-ar fi putut folosi să-mi formez o imagine a ei cu câteva minute înainte de a o vedea în fața mea? Ca să fiu apoi dezamăgit de imaginația mea, ori de aspectul ei real? Cum poate arăta o femeie la aproape șaizeci de ani, dacă nu ca o femeia la aproape șaizeci de ani?
Bănuiam că va urca în apartament și am aruncat un ochi critic în jur. Era în regulă. Puteam primi o vizită într-o ambianță plăcută, curată și liniștită. Problema era dacă va fi singură ori cu bărbatu-său. Sau cu unul dintre copii. Sau cu nepoții! O, nu, asta nu, te implor, Doamne! Dacă aș fi privit pe fereastră, nu cred că aș fi putut s-o identific printre persoanele din dreptul blocului, mai ales că acesta este așezat foarte aproape de un trotuar veșnic aglomerat, pe care lumea se află într-o continuă curgere.
M-am apropiat până la urmă de fereastră și am dat cu teamă perdeaua la o parte. Puțin de tot, că și eu abia i-am sesizat scurta alunecare, cam de un deget. Îmi era teamă ca nu cumva cineva de jos, din mulțimea aia pestriță, mai mult ghicită, să nu fi văzut mișcarea mea. Dar, ce să vezi de la etajul opt? Un mușuroi în care cineva tocmai dăduse cu piciorul. Și, cu atât mai mult, ce să vezi de-acolo, de jos, la o fereastră oarecare a unui bloc de locuințe care, din ceea ce trebuia să fie mândria orașului devenise simbolul eșecului programat?
Trăiam o stare de surescitare nervoasă care până la un punct era de înțeles, determinată fiind de o iminentă întâlnire cu Elena, dar și nefirească, în același timp, având în vedere vârsta și experiența mea de viață care nu mai era a unui adolescent aflat la prima sa întâlnire.
– Hei! Ai amuțit?
Întrebarea Elenei mă trezi la realitate.
– Poftim? am răspuns ca un nerod, și imediat am simțit nevoia să-mi trag singur câteva palme.
– Te întrebam, ce ai zice dacă ți-aș spune că sunt jos, în fața blocului tău.
– Ce să zic? M-aș bucura enorm de mult și aș coborî ca să te conduc până în casă.
– Seriooos?… întrebă Elena pe un ton în care se citea neîncrederea, sau poate doar surprinderea că nu eram deja la parter.
– Sigur că da. De ce te-ai îndoi? Abia aștept să te văd, să vorbim, să depănăm amintiri…
– Ei, uite că, din păcate – dacă e așa cum zici -, nu sunt jos. Te-am cam păcălit.
– Dar unde ești? am întrebat și am dat la o parte perdeaua, plin de hotărâre și curaj.
Aflând că nu era în apropierea blocului îmi venea să deschid larg fereastra. Poate că de fapt abia acum mă mințea, ca să-mi vadă o eventuală reacție de genul celei pe care eram pe cale să o am și anume să o strig iar ea să mă repereze și să-mi facă semn cu mâna. M-am liniștit în secunda următoare, pentru că, deși nu cred că m-ar fi văzut cineva ori recunoscut vocea, ar fi fost ceva deplasat, demn de o secvență filmică ieftinuță.
– Sunt acasă la mine. Data trecută, când am vorbit, ți-am zis că o să revin cu un telefon după ce termin de citit cărțile, nu că o să vin în oraș. Chiar ai crezut ce ți-am zis adineauri?
Și Elena se puse pe râs, un râs care încă păstra în el ceva din prospețimea glasului ei de fetiță râzgâiată de care îmi aduceam aminte de parcă plonjasem înapoi în timp.
Acum, că aveam confirmarea „păcălelii” ei, pe de o parte, regretam, pentru că amânam până nu se știe când o revedere de care, aflând că era foarte posibilă și dorită și de ea, mi se făcuse un dor copleșitor. Pe de altă parte, parcă nu mă simțeam pregătit pentru o asemenea întâlnire. Iar vinovată pentru acest lucru era perspectiva din care priveam acea perioadă din viața noastră. Pentru că nu știam cum anume omul matur care eram, apropiat de senectute, se mai putea raporta și cu ce ochi ar mai fi privit acest îndepărtat segment de viață care era copilăria. Copilăria noastră, ca să fiu mai precis. Aș fi căzut, cumva, într-un sentimentalism exagerat? Amintirile mele ar mai fi coincis cu ale Elenei? Dar ale ei cu ale mele?
– De ce să nu cred? Aș avea vreun motiv să mă îndoiesc de ce spui? am răspuns după câteva clipe de gândire. Că doar nu a fost vorba de vreun test.
– Ce test? Nici un test. Uite… Zi-mi mai întâi dacă ai timp și nu cumva ai altă treabă.
– Nu am nici o treabă.
– De fapt, cred că-ți dai seama că ceea ce vreau să-ți spun se leagă de una dintre cele două cărți pe care mi le-ai trimis.
Intuiam perfect ce mă aștepta, fiindcă știam la care carte se referea. Va trebui să-i dau o grămadă de explicații, pentru că cele scrise despre fata al cărei prototip era la va lua a modul personal. Mi se mai întâmplase, după ce lansasem cealaltă carte, să mi se pună tot felul de întrebări de parcă personajul unei povestiri scrise la persoana întâi trebuia să fiu chiar eu. Dacă s-ar fi întâmplat doar o dată, nu ar fi fost nimic, dar lucrurile s-au repetat de câteva ori, ceea ce mă enerva de fiecare dată tot mai mult. Așa că în momentul în care am lansat cartea cu povestiri din copilărie am simțit nevoia să mai explic încă o dată că autorul e autor, iar personajul personaj. Dacă personajul dintr-o nuvelă scrisă la persoana întâi săvârșește o crimă sau un viol, descrise în cele mai mici amănunte, de parcă s-ar desfășura chiar în timp ce citiți, înseamnă că eu, autorul, le-am comis? M-am enervat cumplit atunci, și am făcut-o degeaba, pentru că nu despre așa ceva era vorba în cartea mea cu povestiri despre copii, dar nu mă puteam abține. Vorbeam și mă autoenervam ca un fraier, mă uitam în ochii celor prezenți și nu vedeam nici un interes pentru ceea ce spuneam cu atâta patos. Ce are asta în comun cu cartea pentru care ei veniseră în ospitaliera încăpere a bibliotecii orășenești care găzduia evenimentul? citeam în ochii lor. M-am potolit singur, mi-am cerut scuze pentru acea scurtă digresiune și am revenit la problema pentru care ne strânseserăm acolo.
Acum, cu siguranță că Elena mă va „certa” pentru că pusesem pe seama ei o sumedenie de vorbe și fapte. Cu o noapte în urmă, parcă presimțind că a doua zi avea să mă sune, recitisem cartea și reținusem cele mai „vulnerabile” aspecte cu care ea mă putea ataca și acuza în același timp.
De pildă, faptul că la un moment dat ea spune „copilului” (personajul principal al cărții, prezent în toate povestirile, în fapt un alter-ego al meu la vârsta copilăriei) că de-aia se va mărita cu el, pentru că are întotdeauna dreptate (în raport cu fratele ei, Costi, numit altfel în carte, desigur). Acum, îmi aminteam ca prin ceață, că mamele noastre vorbeau în glumă, din când în când, că, odată și-odată vor deveni cuscre. Am aflat până la urmă înțelesul cuvântului și ce implica el în ce ne privea, dar bineînțeles că noi „iubeam” pe altcineva, fiind și destul de nestatornici.
De pildă, ea l-a iubit multă vreme pe Roger Moore (chipeșul interpret al Sfântului, un serial al vremii după care se topea tot muieretul, dar și fetițele de seama Elenei, precum și bunicile ce-și blestemau prostia că nu știuseră să-și trăiască viața), cu care spunea că neapărat când va fi mare se va mărita, apoi pe un îndrăgit solist de muzică ușoară și tot așa, o listă întreagă pe care se regăseau actori ori cântăreți la modă. La rândul meu, o iubeam în taină și suspinam de fiecare dacă când cânta Sara Montiel; văzusem filmul Carmen la de ronda de câteva ori și la rândul meu jurasem să o caut pe focoasa cântăreață și actriță spaniolă și să mă însor cu ea. Apoi, asemenea Elenei, m-am îndrăgostit de alte actrițe și cântărețe.
Față de ea nu am simțit însă nici un fel de atracție, ba aș putea spune că nu-mi plăcea deloc. Era prea guralivă, veșnic nemulțumită și invidioasă din motive total aiurea, cum ar fi de pildă, faptul că eu și Costi am mers la școală cu doi ani înaintea ei, de parcă noi am fi avut vreo vină pentru asta. Apoi, deși maică-sa îi dădea haine curate în fiecare dimineață, până la prânz se murdărea din cap până-n picioare, de parcă ar fi fost un pui de țigan. Este adevărat că de multe ori dădea impresia că se înțelegea mai bine cu mine decât cu frate-său, dar asta se datora faptului că acesta nu știa multe și o repezea imediat ce nu-i convenea ceva în purtarea ei, în timp ce eu eram mai îngăduitor și de multe ori chiar îi luam apărarea în fața lui Costi.
Cel mai mult bănuiam că o va supăra (că a supărat-o, deja!) povestirea în care copilul (eu) stă pitit într-o magazie și o vede, o spionează, mai precis, în timp ce aceasta își privește sexul într-un ciob de oglindă. Mai mult, fata constată cu această ocazie că i-a venit primul ciclu, subînțelegându-se că știa ce înseamnă asta, spre deosebire de alte fetițe care nu aveau idee ce se întâmpla cu ele în acele momente.
Nu trebuie să mai spun că o asemenea scenă nu a avut loc niciodată, fiind ficțiune sută la sută. Sigur, la rândul său, ea știe că întâmplarea respectivă nu s-a petrecut, adică, cel puțin în magazia aceea comună, căreia i-am dat în mod intenționat dimensiuni și valențe magice. Dar, descrierea preocupării fetei, faptul că personajului „ei” îi vine ciclul tocmai atunci – când „eu” s-ar fi putut să o „văd” o va înfuria tare mult. Sigur o va înfuria. Adică, va zice, să mă leg de o treabă atât de intimă? Să fac din asta un subiect de povestire pe care o va citi atâta lume?
Ei, cum să-i explic mai credibil faptul că nu e nici o legătură între ea și fata din povestire? Că treaba cu ciclul nu a fost decât o găselniță scriitoricească? Și nu din teama, bănuită, peste ani, că ea se va supăra, povestirea se termină prin câteva cuvinte pe care „fata” le aruncă din mers „copilului”, când iese din magazie, dându-i de înțeles că știuse că el o pândise în tot acest timp, și că era bucuroasă că devenise domnișoară, în timp ce el rămăsese un mucos! În acest fel, în realitate, cel mai bine din toată povestirea ieșea fata (!), care dovedea un plus de maturitate, atât prin aceea că l-a „tolerat” pe copil (bănuind, ori mai degrabă chiar știind – treaba ei cum – că el stătuse pitit) în tot timpul în care ea își autoexaminase trupul, cât și prin preocupările sale de autocunoaștere. Adresându-i la modul cât se poate de direct replica finală, fără însă a-l deconspira și a-l determina să iasă la iveală, fata îl umilește pur și simplu. Dar, cum să-i pot explica toate astea prin telefon?
Apoi, mai e povestirea cu operația de apendicită, în care „ea” este descrisă în timp ce i se face clisma dinaintea operației. În realitate, numai „copilul” (eu) a făcut operația respectivă, dar i-am „introdus” în sala de operație și pe cei doi frați. Elena știe asta, dar, iar „ea” era prezentată într-o ipostază neplăcută, cu un furtunel în fund, prin care îi era introdus în burtă lichidul acela care-ți provoca imediat o diaree de neoprit. Și iar va trebui să-i explic…
– Hei! Mai ești acolo? reveni Elena cu o întrebare, semn că tăcusem destul de mult fără să spun un cuvânt.
– Da… Sigur că da… Scuză-mă…
– Ți-e rău?
– Nu, nu mi-e rău. Ce te face să crezi așa ceva?
Cred că aveam o voce de om abia trezit din somn.
– Sunt sigur că despre ea vrei să-mi spui, am continuat, și chiar aș vrea să-ți lămuresc de la început niște lucruri care țin de…
Care țin – de ce? m-am întrebat, căci nu puteam să spun „țin de arta scriitorului” fără a nu da dovadă de infatuare. După ce că nu ne-am mai vorbit de atâta timp, ar fi culmea ca Elena să vadă că acum am devenit un tip îngâmfat și plin de el după ce a publicat trei cărticele.
Da, era o chestie foarte serioasă și trebuia să fiu mai mult decât atent cum voi aborda discuția cu ea, și să încerc să ocolesc pe cât posibil aceste subiecte. Ce să mai spun de ultima povestire, în care copilul pleacă să urmeze o școală din alt județ și într-o ultimă plimbare prin locurile copilăriei, dorind să-și ia rămas bun de la foștii săi prieteni, găsește doi străini, care parcă nu trăiseră în aceeași casă și nu se jucaseră în aceeași curte atâția ani.
Nu erau singurele gânduri care îmi treceau prin minte. Și nici singurele probleme pe care le anticipam. Aproape că mă panicasem, nefiind sigur că voi reuși să mă descurc. Cred că o voi ruga să amânăm discuția despre carte atunci când ne vom întâlni față-n față. Și când îi voi putea explica mai pe îndelete și cu argumente cum stăteau lucrurile.
– Lasă, că-mi explici altă dată, când o să stăm mai mult de vorbă. Cred că săptămâna viitoare, când sper să ajung în oraș. Acum, oricum nu am timp, fiindcă m-am înhămat la niște meditații mai mult decât pot. Că dacă am ieșit la pensie, îmi mai rotunjesc și eu veniturile… O să vezi cum e. Dar am citit cartea și m-am spart de râs. A citit-o și bărbată-meu și te roagă dacă mai ai câteva exemplare ca să le dea cadou câtorva rude. Ei, ce zici, poți? Mai ai vreo două, trei?
În mod neobișnuit, răspunsul Elenei nu mi-a produs entuziasmul, aș zice firesc ce ar fi trebuit să mă cuprindă. Probabil că tensiunea pe care mi-o indusese avalanșa de gânduri la o posibilă reacție a Elenei față de modul în care apărea în carte personajul al cărei „model” era, mi-a blocat orice reacție. Nu am fost capabil să scot un sunet. Din punct de vedere fizic, am simțit că nu mai aveam greutate. Pur și simplu nu mi-am mai simțit corpul. Parcă eram o păpușă gonflabilă care se dezumflase brusc.
Cum adică? Îmi făcusem atâtea griji, iar acum totul devenise atât de simplu? Și asta în doar câteva secunde, care mie mi se păruseră ore? Nu avea, așadar, nici o obiecție? Nu era revoltată, măcar așa, puțin? I se părea normal ca, cei care ar fi aflat că ea era de fapt fata din povestiri să ia totul ca pe cea mai firească normalitate? Și, unde mai pui, ea însăși a râs de s-a prăpădit! Ca și cum toate chestiile alea mai… cum să zic? mai… intime, nu o priveau, chiar dacă erau, cum și-a dat și ea seama, ficțiuni, inovații?
La urma urmei, fiecare reacționează așa cum consideră. Sau nu reacționează deloc, ceea ce este tot un fel de reacție. Dacă, însă, mi-am zis, Elena zice acum asta, că s-a amuzat citind cartea, iar când ne vom întâlni o să mă facă de două parale? Să fie doar o strategie temporară? Dacă are ceva de zis, să zică acum. Ce să fac? Să o întreb, sau să-mi văd de treabă? Și totuși, ce-o fi zis bărbatu-său când a citit că eu am fost primul care a aflat când i-a venit ciclul? Ori că am văzut-o dezbrăcată în câteva rânduri? Păi, nu cred că a zis nimic. Au fost niște copilăreli – chiar dacă nu avuseseră loc! mi-am zis, țipând în sinea mea -, mare brânză! Mai degrabă eu eram cel ciudat, care gândea toate astea. E ca și cum te-ai însura cu o divorțată și apoi i-ai reproșa că s-a mai culcat și cu fostul soț. Nu, comparația era total aiurea. Cum aiurea îmi mergea mintea. Mi se încinseseră creierii de gânduri prostești. Cred că după ce terminăm discuția o să mă îmbăt.
– Alo? Domnule, mai ești acolo? mă trezi din nou din gândurile ce o luaseră iarăși razna.
– Da, scuză-mă, am probleme cu telefonul acesta, am zis. Trebuie să-mi iau unul nou…
– Ziceam: mai ai câteva exemplare?
– Da, mai am.
– Bine, mi le dai când vin. Te anunț din vreme. La revedere!
– La revedere!
Dar Elena deja închisese telefonul, înainte de a-i răspunde, la fel ca și data trecută.

Gheorghe ONCIOIU

DE CE ȚI-E FRICĂ, NU SCAPI

Febra examenelor şi-a intrat deja în drepturi. Peste amfiteatre şi laboratoare a coborât pacea izbăvitoare. După ce sute de studenţi s-au perindat prin ele, audiind cursuri şi efectuând lucrări practice, le-a venit şi lor rândul să obţină răgazul necesar pentru odihna binemeritată. Iar neliniştea care le-a măcinat atâta vreme s-a transferat acum asupra celor care le-au populat un semestru întreg.
Studenţii nu se mai trezesc cu noaptea în cap, să alerge buimaci ca să prindă un tramvai, un troleibuz sau un autobuz, pentru a nu întârzia la programul zilnic. Stau frumuşel în camerele lor, cu burta pe carte şi învaţă. Nu ies decât pentru a se duce să mănânce.
Cei care locuiesc în cămin doar ies din acesta şi intră în cantină. Alţii, care au cartele la alte, cantine mai îndepărtate, trebuie să străbată drumul până acolo. De aceea, unii sar masa de dimineaţă. Dar sunt şi din aceia care fac acest lucru pentru a câştiga timp ori dacă au dormit mai mult, fiindcă azi-noapte au citit până mai târziu.
Unele dintre fete, care au bursă şi în locul acesteia au optat pentru cartelă de masă, îşi vând această gratuitate şi-şi cumpără, la aceeaşi cantină sau la alta, doar un prânz. Cu bani rămaşi îşi rotunjesc bugetul alocat de părinţi, redistribuindu-i altor sectoare, poate, mai importante: înfrumuseţare, îmbrăcăminte distracţii.
Alţii, în special băieţi, din motive pe care doar ei le ştiu, mănâncă la cantină, într-un mod nu prea ortodox, dar, cu siguranţă, profitabil. Unele cantine mari, precum cele două din Complexul Studenţesc Regie – R1 şi R2 –, din Bucureşti, au un mod deosebit de a-şi servi abonaţii. Din bucătărie, porneşte o bandă rulantă care ajunge în sala de mese, bandă pe care bucătăresele de serviciu pun mâncarea. Ciorbele şi supele în nişte căni mai mari, sortimentele de felul doi în farfurii, iar desertul în farfurioare. Fiecare student îşi ia, de pe bandă, pe o tavă, mîncarea preferată şi se aşază la o masă. Când termină, pune tava, cu vesela folosită, pe o altă bandă, care porneşte din alt loc al sălii de mese şi ajunge înapoi în bucătărie, unde alte angajate spală tot, pentru a fi refolosit.
Dar nu toţi abonaţii mănâncă tot. Unora nu le place ciorba sau supa; altora felul doi sau doar o componentă a acestuia; alţii nu mănâncă întreaga bucată de carne. Lucrul ăsta se întâmplă în special cu fetele care, având grijă de siluetă, mănâncă mai puţin. Astfel că importante cantităţi de mâncare – uneori chiar porţii întregi, ce-i drept, mai rar – rămân neatinse şi ajung înapoi în bucătărie. Aici dau lovitura studenţii despre care am vorbit ultima oară. Ei se duc la banda de returnare, îşi aleg ce şi cât vor, se aşază la masă şi mănâncă, făcându-şi plinul pe gratis.
Despre colegii bucureşteni, nu putem vorbi aici. Locuind la casele lor, au alt regim de viaţă.
Fiind în sesiunea de examene din vară, unii studenți – care fie nu prea au învăţat în cursul anului, fie ţintesc o notǎ mare –, mai stau, cînd citesc, cu prosoape ude la cap ori cu picioarele în ligheanul cu apă rece.
G., care locuieşte la cămin, în Complexul Regie, şi a avut grijă să pună de cu seară ceasul să sune, s-a trezit la ora fixată, s-a spălat, s-a bărbierit, a servit masa de dimineaţă la cantină, s-a urcat în unul dintre tramvaiele 13 sau 14, care circulă pe Splaiul Independenţei, şi acum tocmai coboară la staţia Eroilor, de unde va ajunge la Facultatea de Medicină Generală. Astăzi trebuie să dea proba practică a examenului la fiziologie. Trecând acestă probă, poate să susţină şi proba orală. În caz contrar, pică examenul şi o ia de la început în sesiunea următoare. Care sesiune se va ţine în toamnă. Dacă la unele discipline, materia se împarte pe semestre şi examenele sunt susţinute la sfârşitul fiecărei perioade, examenul la fiziologie se ţine o dată pe an, vara. De asemenea, la aceste discipline, catedrele respective organizează şi ele o sesiune, numită de examene parţiale, în care se verifică materia predată în cursul semestrului respectiv. Însă G. nu s-a înscris la aşa ceva şi deci nu a susţinut examenul.
Proba practică – la orice examen – constă în efectuarea, de către fiecare student, a uneia dintre experienţele executate în timpul anului în laboratorul disciplinei. Alegerea subiectului se face prin tragere la sorţi.
În grupa din care face parte, G. are o colegă ceva mai deosebită. E o fată înăltuţă, subţirică. Nu e frumoasă, cu toate acestea e acceptabilă ca figură. Însă e cam şturlubatică. Uneori, pare puţin sărită de pe fix. Dar nu. Asta ar fi prea mult spus. Iar G. nu este de acord cu colegii care au o asemenea părere. Singurul ei defect este că vorbeşte mult. Uneori, aproape că nu poţi s-o opreşti. Dar colegii o acceptă, pentru că ea însăşi le-a spus că asta e firea ei. Altfel, este o colegă foarte bună şi toată lumea se înţelege bine cu ea. Iar dacă ai nevoie, este chiar săritoare şi te ajută.
Toată grupa este prezentă în laborator şi aşteaptă sosirea asistentului, în prezenţa căruia se dă proba.
Faptul că G. stă liniştit în banca lui este doar o aparenţă. Gândul lui este la ce se va întâmpla în curând. Şturlubatica se află alături. De când a venit, s-a aşezat lângă el – că, şi la catalog, îi despart unu sau doi colegi – şi nu-i mai tace gura. Ea ştie cât de drăguţ, simpatic, amabil şi binevoitor este G. şi că nu refuză pe nimeni cu nimic. El a mai ajutat-o şi-n alte dăţi, fie la examene, ba cu o mică şoaptă, ba cu un gest, când ea s-a pierdut ori n-a ştiut deloc sau a uitat ceva la un subiect. Ba chiar i-a rezolvat el o parte din lucrarea practică, atunci, în timpul semestrului, când, la laborator, au avut de făcut experienţa cu nesuferita aia de… De aceea se roagă şi azi de el, cu Cerul şi cu Pământul, s-o ajute în cazul în care…
G. încearcă să o liniştească. Aşa ştie el că trebuie să se prezinte studentul în faţa oricărui situaţii de acest gen: calm, liniştit, fără precipitaţii ori previziuni sumbre, cum ar fi aia cu drobul de sare; să-şi adune toate gândurile într-unul singur – astăzi trebuie să ştie şi să treacă examenul. Să lase la o parte orice altceva…
Da, ea este de acord să lase la o parte totul şi să nu aibă decât un singur gând. Dar uite vine un drăcuşor care îşi bagă coada, îi înfige în minte alt gând decât ăsta despre care îi vorbeşte G. şi-i dă peste cap toată liniştea: dacă pe biletul ce-l va trage peste puţin timp, scrie tocmai…?
Eee… doar n-o fi dracu-al dracului să-i cadă tocmai ei subiectul ăla. Că doar nu e singurul din toată materia parcursă. Şi-apoi sunt atâţia colegi în grupă.
Da, aşa e; dar G. nu ştie: de cele mai multe ori, ea are parte de ce nu-i place sau nu poate face. Ea n-a pus, în viaţa ei, mâna pe o asemenea creatură. Are pielea aia moale, catifelată şi umedă. Şi numai când se gândeşte să pună mâna pe ea, i se zbârleşte părul în cap, de zici că şi l-a tapat. Nemaipunând la socoteală faptul că, atunci când o simte că îi zvâcneşte în palmă şi se încordează, parcă din toate puterile, îşi piede capul.
Însă asistentul a şi intrat în laborator şi îi invită pe studenţi să vină şi să tragă fiecare câte un bilet, să citească subiectul, să se ducă la masa dinainte pregătită cu materialul didactic şi să execute lucrarea practică. Nu înainte de a-i atenţiona că fiecare trebuie să facă el, cu mâna proprie, ceea ce stă scris pe bilet. Iar dacă vreunul este prins că face acest lucru pentru un alt coleg, pică examenul practic, neavând dreptul să meargă nici la cel oral.
De la masa la care s-a dus să se apuce de lucru, colega îi face lui G. semne discrete, însă disperate, pentru a-i atrage atenţia. G. o vede şi o priveşte. Este transfigurată. Faţa îi este pală, aproape lividă şi îi tremură mâinile în care ţine biletul. Chiar şi buzele au un uşor tremur. La fel de discret, îi face semne insistente să vină la masa ei. G. stă în cumpănă. Înalţă din umeri şi-i face şi el semn din ochi spre asistent, care se plimbă printre mese şi urmăreşte atmosfera. Însă după câteva clipe, acesta se îndreaptă spre uşă şi iese. G. prinde momentul şi se duce la masa colegei, în ale cărei mâini, petecul de hârtie pe care stă scris subiectul încă îi tremură. Iar pe acesta stă scris ceea ce G. a intuit deja: Spinalizarea broaştei.
Această manevră se execută în cadrul experienţelor de electrofiziologie, efectuate în laborator, în paralel cu predarea, de la catedră, a materialului teoretic.
Se ia o broască şi se ţine cu pântecele în palma mâinii stângi. Degetul mare i se trece acesteia peste spinare, arătătorul peste cap, iar mediusul pe sub guşă. Cu un ac de seringă, ţinut în mâna dreaptă, se pătrunde, perpendicular pe corpul broaştei, într-un orificiu situat în spate, la unirea capului cu trunchiul. La acea pătrundere, broasca are o primă zvâcnire scurtă. După aceea, cu degetul arătător, i se înclină broaştei capul în faţă, aproximativ la nouăzeci de grade faţă de trunchi, înclinând şi acul înspre cap şi orientându-l, în acelaşi timp, în prelungirea spatelui. Apoi împingându-l înapoi, înspre coadă, acesta pătrunde în canalul medular, distrugându-i măduva spinării şi implicit centrii nervoşi care intervin în declanşarea şi coordonarea mişcărilor labelor. În acel moment, broasca are o a doua zvâcnire, foarte puternică, încordându-şi muşchii celor patru membre, pe care le întinde la maximum, după care încordarea slăbeşte treptat şi dispare.
G. spinalizează repede broasca şi se întoarce la masa lui pentru a-şi executa lucrarea hărăzită de biletul scos din urnă.
Asistentul revine, reia plimbarea printre mese, apoi considerând că a sosit timpul, începe examinarea.
G. stă din nou liniştit şi aşteaptă să-i vină rîndul. De la masa ei, colega îl priveşte cu recunoştinţă. G. este sigur că ea va trece cu bine acest examen, întrucât i-a spus că teoria o ştie. Doar cu partea practică – şi numai la această experienţă – are ea probleme.
Dar iată că asistentul, care, ca şi soacra din poveste, are un ochi la ceafă, atunci când ajunge la masa ei, în loc să o examineze, o înştiinţează, cât se poate de serios, că domnişoara studentă nu poate să-şi susţină examenul, deoarece nu şi-a efectuat singură lucrarea practică.
Domnişoarei i se albeşte din nou faţa, iar mâinile şi buzele încep să-i tremure din nou. Ba parcă şi picioare îi dau o senzaţie de nesiguranţă. Încearcă să îngaime două-trei vorbe, însă domnul doctor nici n-o ia în seamă. Se întoarce către masa unde se află G. şi, pe acelaşi ton, spune că şi domnul student, care a binevoit să-i nesocotească recomandarea, este rugat să părăsească sala de examen.
În zadar se căzneşte G. să-i explice adevărata cauză pentru care el a procedat aşa. De altfel, starea colegei, asemănătoare cu cea avută la citirea subiectului, este elocventă. Însă totul este în van. Asistentul rămâne ferm pe poziţie: domnişoara studentă şi colegul domniei sale sunt excluşi de la examen…
– Ai văzut? – îi zice colega, după ce părăsesc facultatea, se cunoaşte că-i om rău, făcând aluzie la piciorul mai scurt al doctorului fiziolog, fapt ce-l obligă să meargă şontâcăit.
Însă G. nu e de acord. Infirmităţile n-au nicio legătură cu respectarea regulilor. El nu e supărat pe asistent. Acesta n-a făcut altceva decât să pună în practică avertismentul. Nu e supărat nici pe colega lui, a cărei fiziologie nu-i permite să facă anumite lucruri. Aici poate i-ar găsi o mică vină doctorului. Şi nici pe el însuşi nu poate fi supărat. Spiritul lui altruist n-a putut acţiona altfel, ştiind prin ce clipe de groază ar fi trecut colega lui punând mâna pe broască. Şi asta, gândindu-se că şi el are o frică patologică de păianjeni.
Acum se gândeşte doar la faptul că, pe lângă examenul la Ştiinţe sociale, pe care şi l-a amânat singur pentru toamnă, i-a mai fost programat încă unul. Nu poate înghiţi Filozofia marxistă, Socialismul ştiinţific şi Materialismul dialectic. Dar asta e.
Totuşi, un singur lucru nu-i convine: în loc să stea toată vara cu burta la soare şi să nu-i pese de nimic, va trebui să stea cu burta pe carte. Însă nu disperă. Se zice că un student n-a trecut prin facultate, dacă, pe parcursul ei, n-a avut măcar o restanţă. Iar drept consolare, se gândeşte că are acasă, în grădină, un nuc falnic, cu o umbră deasă. Iar un prosop, un lighean şi o apă rece nu sunt greu de găsit.

Secvență din volumul în lucru „NOTRE RESPECT, DOCTORE!“

Distribuie: