Propoziții pretențioase – Acirași
Am luat-o rara, de la un colț la altul. Pe sărite.
Abia se strânsese de-o fripturică la grătar pentru străinezii noștri, autodeportați în… Grecia, țara unde banul se făcea mai greu decât în alte țări, drept pentru care unele lucrări mai întârziau debutul. Acirară clienții noștri momentul până la primirea ok-ului și-ntr-un final deciseră altfel față de intenția inițială. Ca la vile, ieșită creasta în afară cam 40 de centimetri de la linia terminală a poalei, de obicei la același minim măsurabil, implicând o redefinire a zonei pe două părți și a celei ce acoperă zidul, dar și lungirea celui înnoit înspre casa veche, de la stradă, nu cu mult, totuși, suficient cât să impună o nouă intervenție la tablă și scândură la confluența celor două astereli (ocaziune unică învățării pluralului) cu diferență de nivel și grad de periculozitate peste mediu. Aproape că am ignorat adevărata greutate, cea pornită la ora 8:30 și înmuiată pe la ora 19: căldura și radiația solară. Cele care ne-au ars pielea cât să rămână ani întregi bronzată – până la acromie a durat cam două stagiaturi anuale ca angajat la Centrul… -, din calea cărora n-ai unde să te aciuezi: cer senin peste tot. De nesuportat, uzi tricou, vestita căciula schimbată pe toate părțile, tabla care frige. Bine că n-am avut o gazdă pretențioasă. Luată pe bucăți, lucrarea s-a desfășurat pe încă două coordonate, necesare, jgheaburile și burlanele, față și spate, și umbrela de ciment, schițată pe loc, invers de cum face românul, precum mai sus la dolie, dar mult mai lină și mai dificilă, loc puțin doi pe doiul, spațiu până la pazie doar 15 cm și ,,plasticul” ornamental deja fixat pe laterale. Muncă și atenție. La final executarăm reparații la ,,plouătoare” corpului vechi de casă, făcurăm măsurători casei vechi, cu reordonări ale spațiului interior și acoperișului. Fusesem chiar la un pas să primim acontul…. A trenat însă la apariția fiului…. Ce mai, viitor… proprietar!
SCF. Acronim pentru Sandu Călin și fiii. Întâi el, domnul contabil îl știa de o bună vreme pe tata, îi cunoștea acribia, seriozitatea și promptitudinea. Nu cine știe ce lucrare, deja ne obișnuisem cu ,,complicațiile”, la vremea aceea aplicând tehnicile lui. Pe scurt: duceam rândurile până dincolo de tabla veche, încheiam capetele – după terminam coamele – făceam falț de colo până colo, fasonam năzile, montam copci întoarse – deși nu era o necesitate, smăcuiam cu pastă de oxid de zinc, porneam de la stânga și prindeam fiecare foaie, verificam la ridicare și prindere a coamelor dacă avem crăpături și găuri – inevitabile -, lipeam și livram la ,,cheie” – ploaie – lucrarea.
De curând, dar tot se-mplinesc doi ani în noiembrie, pe trotuarul opus, colegu-mi Matei s-a hotărât să cumpere un imobil, să-l radă de la pământ și să ridice altul. Firește, Fulgerică ales să-i pună capac. La propriu. Fără să fiu acontat, i-am acordat sprijinul, reușind să găsim și materialele, și metoda optimă la ce doleanțe și cerințe avea proiectul. Simplu, fără proptele, fără grinzi. Numai dulapi, pe cant, prinși cu colțare de centuri în holțșuruburi de beton, scânduri de 20, cuie, folie, cârlige, jgheaburile, șorțurile – le-am refăcut – și tablă cu click. De-ar fi fost ușor…. Cazne care mai de care. Urcușul la etaj pe scările noastre, urcușul pe peretele de aproape 8 metri, ridicarea dulapilor de 5 și 6 metri, plini de apă jumătate dintre ei, în frontul lateral, alinierea la sfoară – chinul lui Sisoi, ,,meserie te halesc la cofrare” se împotmoliseră pe la mijloc, unde diferența, pierdută spre capete, ajunsese la 10-12 centimetri (l-am acostat pe Matei, dar și pe Cățeaua – fostul coleg de navetă, omul de încredere, reinstalat pe un șantier de construcții, după ce făcuse parte din echipa care ridicase Onix-ul în anii 1998-1999 -, făcându-le morală în felul meu, vulgar).
